„ovidius” constanţa - Biblioteca Universitatii "LUCIAN BLAGA" SIBIU

Geopolitică regională – Dobrogea de Sud în contextul anului 1913. Mărturii de epocă
Analele Universităţii „OVIDIUS” / Vol. 4/ 2007
Dunărei, fără să mai vorbesc de aromânii din Tracia pe care a luat-o Bulgaria
acum. Chiar ţara cea nouă are oraşe româneşti, iar în vechime, înaintea turcilor,
era cutreierată şi chiar stăpânită de români.
Tendinţa românilor spre Mare. Dunărea înseamnă pe mare distanţă graniţa
României spre Miază-zi, dar nu şi a românilor. În regiunea Vidinului românii se
întind departe dincolo, până se unesc cu cei din Serbia orientală şi cei din Valea
Timocului; pe la Rahova şi Şiştov, de asemenea în Ţinutul Vraţei şi Plevnei
multe sate sunt înfiinţate de români de demult; în Rusciuc, dar mai ales în
Turtucaia şi Silistra, românii formau o mare parte din populaţie, aşa că mai tot
malul drept al Dunării este românesc (nu mai vorbim de malul dobrogean care a fost
tot şi întotdeauna românesc). Pe malul nostru (stâng al Dunărei) nu sunt decât
foarte puţini bulgari, veniţi în ultimul secol, românizaţi apoi aproape complect,
iar turci n-au fost decât la Turnu-Măgurele, Giurgiu şi Brăila, unde acum nu mai
sunt decât ca lucrători iar nu ca locuitori. Aşa dar noi nu numai că eram stăpâni
la noi, de partea stângă a Dunării, dar eram tari şi de partea dreaptă, unde am
stăpânit în multe rânduri, mai ales pe timpul lui Mircea cel Bătrân şi Vlad
Dracul, tot malul Dunărei şi pământul până la Mare.
Întinderea aceasta a românilor spre Miază-zi şi spre Răsărit, spre Mare, a
fost o necesitate de viaţă politică şi economică. Un popor pentru ca să se desvolte, şi să
pue în valoare bogăţiile sale, mai ales în timpurile de demult, trebuia să iasă la
mare, unde transportul oamenilor şi productelor era uşor şi eftin.
că se dovedeşte a fi fără nici un temei, dar nu se poate raporta la cel din 1920 având un spor
prea mare de români şi nici la cel din 1910, fiindcă în acest caz numărul românilor ar fi
însemnat să fie aproape 120.000, iar pe de alta, arată în mod evident încă odată, netemeinicia
celui din 1920” – Ibidem, p. 137). Surpriza mare, însă, o vor reprezenta rezultatele publicate
ale recensământului din 1934: „Numărul românilor este acum atât de scăzut, încât nici nu ar
mai putea fi vorba de o minoritate românească în Bulgaria după el: bărbaţi: 8.064, femei:
8.341; total: 16.405. Aceasta înseamnă, referindu-se la recensământul din 1926, că românii
din Bulgaria în numai 8 ani de zile au dispărut aproape cu desăvârşire, de la 67.341 cât
fuseseră socotiţi până atunci. Faţă de recensământul din 1910, au dispărut şi mai mulţi:
80.097 suflete! (să se noteze că nu am socotit nici-o creştere). Şi cine au dispărut? Tocmai
românii din regiunile compacte, ca acea a Vidinului (Timocului) de pildă şi nu românii
răzleţiţi prin plăşi unde predomină elementul bulgăresc” – Ibidem, p. 138. Coroborând
diverse surse documentare (statistici, relaţii de călătorie, evaluări statistico-demografice),
cercetătorul român concluzionează: „A vorbi de numărul real al românilor din Bulgaria, după
analiza recensămintelor oficiale bulgare şi a afirmaţiilor diverşilor cercetători streini, nu este
un lucru greu. Munca aceasta este uşurată şi prin anchetele locale, ajungându-se la
identificarea numărului românilor într-un mare număr de sate, necunoscute diverşilor
cercetărtori şi prezentate drept bulgăriţi de recensământul oficial. Fără îndoială că românii
depăşesc 250.000 suflete urcând poate chiar peste 280.000!” – Ibidem, p. 141.
Potrivit apecierilor unui alt cunoscut cercetător român, numărul românilor în
Bulgaria era estimat la 150.000 de suflete la sfârşitul anilor ’30, în condiţiile în care, cu
prilejul recensămintelor „Autoritatea a ţinut să demonstreze că , în statul bulgar, nu mai
există români, sau dacă sunt, ei se găsesc într-un număr neînsemnat” – M. Popescu-Spineni,
Aspecte geo-politice şi economice. V. Românii din Balcani, „Tiparul Universitar”, Bucureşti,
1941, p. 36.
ISSN -1841-138X 54 © 2007 Ovidius University Press