„ovidius” constanţa - Biblioteca Universitatii "LUCIAN BLAGA" SIBIU

Geopolitică regională – Dobrogea de Sud în contextul anului 1913. Mărturii de epocă
Analele Universităţii „OVIDIUS” / Vol. 4/ 2007
fiind, împreună cu Transilvania, regiunea românească cea mai bine
individualizată. Este încadrat din toate părţile de depresiuni – la vest şi nord de
Balta Dunării, respectiv Delta Dunării; la est – de Marea Neagră; la sud – de o
largă depresiune, pe care o urmează în sens invers Lomul, un afluent al Dunării,
şi Provadia, care se vărsa în Mare, depresiune care, spun geografii, desparte
podişul Dobrogean de Podişul Prebalcanic propriu-zis. Analizând caracteristicile
geografice ale regiunii, cunoscutul geograf concluziona, în 1938: „Dobrogea nu-i
nici numai pământ balcanic dar nici numai carpatic – aşa precum, de pildă,
Câmpia Română care-i la nordul Dunării nu este curat carpatică deoarece la
temelia ei se găseşte aripa nordică scufundată a podişului cretacic Prebalcanic –,
ca o îmbinare de pământuri carpatice şi balcanice iar, prin poziţia ei geografică, o
zonă terminală a României ca ţară carpatică şi o zonă de trecere între Europa
continentală şi cea meridională. În aceasta consta de altfel originalitatea provinciei
dintre Dunăre şi Mare, în contopirea influenţelor venite dintre Carpaţi, Mediterană şi
Câmpia Pontică (subl.n.), şi nu-i vorba aici numai de influenţe politice sau
culturale sau economice, ci de toată gama influenţelor geografice de la relief la
curentele de populaţie, de idei şi de mărfuri“ 10 . Marea varietate de „peisagii” a
Dobrogei este relevată de toţi geografii; pe lângă „peisagiul bălţilor şi Deltei”, cel
„daco-mediteranean al judeţului Tulcea”, cu piscuri golaşe şi păduri uscate, „mai
spre miazăzi, prin judeţele Constanţa şi Caliacra, se întind, cât vezi cu ochii, din
orizont în orizont, peisagii nesfârşite de bărăgane. Aci, în secoli trecuţi, sub
stăpânirea turcească, creşteau ierburi înalte cât călăreţul şi îşi purtau turmele
ciobanii ardeleni până la valurile mării. Azi ondulează în frumoasa lună mai,
până în zări, ca valurile apei, câmpiile de cereale ale hărniciei româneşti. Acesta
este grânarul Dobrogei.
Spre graniţa Bulgariei – continuă descrierea C. Brătescu – urmează apoi
peisagiul de codru al Deliormanului (pădure nebună), în continuarea Vlăsiei şi
Teleormanului din Câmpia Română. Ocupat până la 1877 de o masă compactă
de turci, acest ţinut, bogat în poiene, a servit şi ca loc de păşunat pentru turmele
păstorilor din Carpaţi, cari spre toamnă coborau la iernat până în „văile fără
iarnă” ce se deschid spre Marea Neagră.
Între Capul Caliacra şi localitatea Ecrene se întinde Coasta de Argint a
Dobrogei, cu falezele sale albe în faţa unei mări de un albastru uneori ideal. Este
un peisagiu grec. Avem aci o coasta de argint, dar şi una de smarald mai la vest şi
una de mărgean spre răsărit, unde ţărâna roşie ca sângele colorează viu stâncile
falezei” 11 .
Prin specificul aşezării sale, la Gurile Dunării şi la Marea Neagra, dar şi
prin funcţia de pivot între Carpaţi, şesul continental şi Balcani, „Dobrogea este o
10 V. Mihăilescu, Dobrogea ca parte a pământului carpatic românesc, în xxx Probleme de
geografie românească. Studii-Comunicări-Conferinţe, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1944, p.
70.
11 C. Brătescu, Ce este Dobrogea, în Dobrogea Românească..., pp. 9-10 (articol reprodus din
„Viaţa Deliormanului”, II, nr. 8-9, august-sept. 1940, p. 1).
ISSN -1841-138X 46 © 2007 Ovidius University Press