„ovidius” constanţa - Biblioteca Universitatii "LUCIAN BLAGA" SIBIU

Istoria – instrument de înţelegere a prezentului...
Analele Universităţii „OVIDIUS” / Vol. 4/ 2007
etică: atunci când spunem condamnare, spunem în acelaşi timp şi iertare. Atunci
când condamnăm ceva, chiar dacă nu am participat la fenomenul respectiv, ne
asumăm cumva răspunderea umană, morală şi din punctul acesta de vedere este
o cerere de iertare morală, care nu rezolvă nimic, dar care are totuşi o
însemnătate. Deci, condamnarea are acest aspect moral care este, zic eu, foarte
important.
Prof. univ. dr. Daniel Barbu:
În ceea ce priveşte iertarea, cine trebuie să ierte pe cine, este o chestiune
importantă şi vă mulţumesc că aţi ridicat-o, pentru că nu este vorba numai de
persoane. Sigur, în 1991, ministrul de Justiţie se arăta pregătit să înceapă
urmărirea persoanelor vinovate. Dar există instituţii. Domnul Papacostea ne-a
vorbit de trenuri. Este suficient să analizăm o singură zi din viaţa unui fost
deţinut politic pentru a vedea că C.F.R.-ul a contribuit la represiune. Miliţia,
Procuratura, Securitatea, întreprinderea socialistă, Primăria, Ministerul Lucrărilor
Publice, care oferea utilajele la nivel tehnic. Dacă comunismul este ilegitim, cred
că domnul Papacostea sau domnul Andreescu ar fi în drept să ceară despăgubiri
tuturor acestor instituţii, aşa cum se întâmplă în alte ţări. Deci nu persoane,
putem să îi iertăm pe torţionarii individuali, dar sunt instituţii care sunt ale
statului român, care s-au făcut sau nu s-au făcut vinovate, rămâne de determinat,
de crime împotriva umanităţii. Şi acestor instituţii trebuie să li se atribuie
răspunderi şi să primească retribuţii legale. Să fie obligate să despăgubească
victimele şi urmaşii victimelor în valoare de multe milioane de dolari, aşa cum se
întâmplă în urma altor grave încălcări ale drepturilor omului în proporţie de
masă după 1945.
Deci, este o chestiune foarte importantă şi mie mi se pare, aici îi apăr din
acest punct de vedere pe autorii raportului, ei au împrumutat limbajul. Nu au
avut timpul, rabdarea să inventeze un alt tip de limbaj istoriografic, ştiinţific mai
proaspăt. Au împrumutat limbajul dinainte de ’89. Domnul Papacostea era
probabil – citeam – un element considerat străin de interesele şi aspiraţiile
poporului, nu?, în 1949. Ne putem întreba de ce aceşti autori ai raportului nu şiau
luat timpul să înnoiască limba, dar nu asta e problema. Ei nu sunt deloc
stalinişti, pentru că ceea ce se apără fundamental în acest raport este statul
român. Singurele două instituţii incriminate sunt Partidul Comunist, care, din
fericire pentru membrii săi, a dispărut subit în cursul a trei-patru ore în ziua de
22 decembrie 1989, mă întreb şi astăzi cum o organizaţie cu patru milioane de
membri, cu mari proprietăţi, care aveau o vechime de 60 de ani, a dispărut în
câteva ore? Nimeni nu mai ştie unde este. E un caz unic în istoria generală a
omenirii de dispariţie subită a unei organizaţii de asemenea proporţii, partidul
comunist şi Securitatea, care, potrivit dreptului socialist şi vă rog să mă credeţi că
am petrecut multe şi preţioase ore citind autori ca Tudor Drăganu, deci cunosc
dreptul socialist, securitatea era o instituţie cu dublă natură, aşa era definită. Era
organism care aparţinea statului şi partidului. Procuratura nu era un organism cu
ISSN -1841-138X 148 © 2007 Ovidius University Press