salon literar nr.72.pdf - culitaioanusurelu.ro

CUPRINS
Editorial - Cultura - redusă la tăcere -
Gheorghe MOCANU
Goethe şi Eminescu - Simion MEHEDINŢI
„Uitându-mă în urmă, constat că nici un critic
important n-a scăpat de calomnie.”(E.
Simion) - interviu luat de C.I.UŞURELU
Poezii - Virgil PANAIT
Trădarea criticii - un fapt nesancţionabil? -
Florentin POPESCU
Proză - OMUL NEGRU - Janine VADISLAV
Poezie - Alina Dora TOMA
Proză -„Al şaselea loc”-Dan Raul IONESCU
„Virgil Lovin - MUTANTUL”- Elena OTAVĂ
Poezie - Marin MOSCU
Poezie - Gheorghe SUCHOVERSCHI
De aceeaşi seminţie - Petre ABEABOERU
Epoca Nichita Stănescu - Boris MARIAN
Destinul lui Byron în conştiinţa critică a
literaturii române a secolului XIX-Alexandru
Florin ŢENE
La taifas cu Adrian Voica - Ion ŢICALO
A venit iarna, drăguţa! - Ionel CONSTANTIN
Eternitatea de la porţile Vrancei - Silvia
Maria GRIGORE
Soldatul de bronz – Constantin COROIU
Orizont şi geniu – Ionel BANDRABUR
Spre Stockholm... – Radu BORCEA
Ultimul Goncourt – Ionel BANDRABUR
Zeul DROG - comedie amăgitoare în patru
acte - Costel PRICOPIE
Premiul Nobel luat de un român necunoscut
de compatrioţi - Mirela FILIP
Istoria crezului ortodox (Simbolul Niceo-
Constantinopolitan) - Bogdan GEORGE
Vitrina cărţilor - Elena JALBĂ
REDACŢIA
REDACTOR – ŞEF
CULIŢĂ IOAN UŞURELU
REDACTOR - ŞEF ADJUNCT
GHEORGHE MOCANU
SECRETAR GENERAL DE
REDACŢIE
STĂNICĂ BUDEANU
TEHNOREDACTARE
ADRIAN JUGARU
REDACTORI:
PETRE ABEABOERU
ANDA BEJAN
IONEL MONI CONSTANTIN
VIRGINIA HOSSU
VIRGIL LOVIN
MARIN MOSCU
COSTEL PRICOPIE
JANINE VADISLAV
FOTOGRAFII
FOTO RĂDUC
COMPARTIMENT MARKETING:
ENE STELIAN
ADRESA REDACŢIEI:
C.P.22,
O.P. ODOBEŞTI, VRANCEA
Telefoane:
0237- 676852 ;0722917264
Site:
<strong>culitaioanusurelu</strong>.ro
e-mail: <strong>salon</strong>ul.<strong>literar</strong> @yahoo.com
<strong>salon</strong>ul.<strong>literar</strong>@gmail.com
Respectând libertatea de exprimare a
colaboratorilor, revista publică
materialele în forma trimisă de autori,
care îşi asumă răspunderea conţinutului
prin propria semnătură.
Textele nu se înapoiază
ISSN-1454-3001
Acest număr a apărut cu sprijinul financiar
(parţial) al Casei de Cultură “C.C. Giurescu”
Odobeşti

CULTURALE
___________________________________
Ioan Ţicalo dedică lui Eminescu o nouă carte – „Mihail Eminescu. Poetul neamului
românesc”, apărută în 2009 la Câmpulung Moldovenesc. Ca şi în celelalte studii despre Eminescu,
şi aici autorul încearcă restabilirea adevărului despre poetul nostru naţional, în aceşti ani în care
dorinţa legitimă de reaşezare a valorilor a dus la excese dăunătoare culturii româneşti. Ţicalo îşi
argumentează fiecare afirmaţie, începând cu prenumele lui Eminescu ( de ce Mihail şi nu Mihai) şi
continuând cu diversele ipostaze şi atitudini ale poetului: Eminescu – gazetarul, Eminescu - creştinul
ortodox, Eminescu şi iubirea de neam, Eminescu şi problema Ardealului etc.Ideea care străbate
studiul este că niciodată nu trebuie să întinăm cele sfinte, iar Eminescu intră în această categorie.
Vrânceanul George Popa, profesor universitar la Iaşi, autor a cinci volume de studii despre
Eminescu, publică în 2010 la Editura Arhip Art , Sibiu, eseul „Luceafărul Treptele spiritului
hyperionic”, care constituie o privire a capodoperei eminesciene dintr-o perspectivă inedită. Bazat
pe o expertiză aprofundată a textelor poetului nostru naţional, eseul porneşte de la ipoteza că
„Luceafărul” nu este numai o opera aperta, ci şi o opera non finita. Capitolul „Eliberarea dincolo de
dincolo” constată că suprema libertate hyperionică nu este revenirea „la locul lui menit în cer”, ci
reîntruparea în Neînceputul absolut, în ceea ce astronomii contemporani numesc antilumea cosmică
indefinită. Autorul îşi convinge cititorii că Eminescu rămâne un poet modern şi un gânditor de mare
actualitate.
Venerabilul profesor vrâncean Ionel Bandrabur, autor a numeroase cărţi, publică în 2010 la Editura
Zedax o carte de aforisme, ”Cartea adevărului”, aforisme formulate în vers liber. Tema este
condiţia umană privită cu un amestec original de seninătate, ironie, umor sau înţelegere profundă.
Nimic din ce este omenesc nu scapă autorului:viaţa şi hazardul naşterii, moartea şi absurdul ei,
boala, efemeritatea fiinţei umane, activismul, cumpătarea, iubirea, bătrâneţea, bunătatea. Femeia
este văzută sintetic ca „Madonă – femeie – femelă”. Cartea vrăjeşte cititorul prin zicerile cu iz
bătrânesc, izvorâte din experienţa vieţii, prin acceptarea cu înţelepciune ţărănească a destinului.
O „TÂNĂRĂ SPERANŢĂ” CULTURALĂ
LA FARAOANELE
“TINERE SPERANŢE”, Nr. 1, decembrie - 2010. Revistă a Şcolii cu clasele I-VIII -
Faraoanele, comuna Vârteşcoiu, judeţul Vrancea. Salutăm acest strigăt cultural inocent, venit
din piepturile tinere, şlefuite de mărinimia dascălilor acestei şcoli minunate, sprijiniţi de
autorităţile locale actuale, în fruntea cărora se află omul de suflet, primarul Eugen Cristea. Am
avut onoarea să fiu invitat la manifestarea de lansare, unde elevii, de la cei mici, până la cei
mari, alături de dascălii emoţionaţi dumnezeieşte de miracolul cultural iscat în această parte a
lumii satului vrâncean, şi-au expus talentul în arta <strong>literar</strong>ă. Sufletul cultural, iniţiatorul şi truditorul acestei reviste, este
profesor, Teodorescu Lăcrămioara, despre care vă destăinuim un mic secret, acela că, la manifestarea de lansare, a
scăpat de sub pleoape o „lăcrămă”. Lacrimi de sinceritate şi iubire faţă de prichindeii pe care îi iniţiază în tainele
literaturii. Se cuvine să amintim dăruirea colaboratorilor fără de care minunea nu s-ar fi înfăptuit: director, Partenie
Mihaela, profesori: Cuconoiu Gabriela, Urban Mirela, Iordăchioiu Geanina, Pidlepa Mioara. Elevi: Ion Alexandra,
Brânduşa Nicoleta. Îndemnul sub care îşi întemeiază crezul cultural această revistă este: „În orice situaţie, cel mai bun
lucru pe care îl poţi face este lucrul corect; următorul cel mai bun lucru pe care îl poţi face este lucrul greşit; cel mai rău
lucru pe care îl poţi face este să nu faci nimic.” – Theodore Roosevelt . Acest „ceva”, pe care îl fac realizatorii revistei
„Tinere speranţe”, este surprinzător în aceste vremuri de criză dar, în aceeaşi măsură, indispensabil generaţiilor ce se
vor ancorate spiritualităţii rormâneşti viitoare. Vă admirăm din suflet, dragi copii şi dascăli !
Gheorghe MOCANU

EDITORIAL
CULTURA –
REDUSĂ LA TĂCERE !
Gheorghe MOCANU
Excluderea culturii de pe agenda de lucru a
guvernelor noastre postdecembriste este o realitate. Dacă
unele dintre ele au minimalizat actul de cultură, altele l-au
redus la tăcere. Cel puţin cultura scrisă, aproape că nu mai
există ca ramură distinctă în departamentele Ministerului
Culturii, fiind trecută undeva la: « .. şi altele. » Acum, odată
cu apariţia crizei economice şi financiare, este mai necesar
ca oricând să amintim autorităţilor definiţia culturii (nu de alta,
dar acum, mai mult ca altădată, avem nevoie să ne
demonstrăm că nici în vremuri grele nu vom da uitării valorile
ei !): « Totalitatea valorilor materiale şi spirituale create
de omenire şi a instituţiilor necesare pentru comunicarea
acestor valori. Totalitatea vestigiilor materiale, dar şi
spirituale, păstrate, prin intermediul cărora poate fi
reconstituită imaginea comunităţii omeneşti dintr-o
anumită epocă ». O facem în speranţa că unii dintre
guvernanţi vor reflecta asupra ei, fără să ne gândim că nu
ştiu, sau n-au ştiut nicicând această definiţie, deşi gândul
acesta nu ne dă pace. Pentru cei mai mulţi dintre guvernanţi,
cultura este percepută ca fiind un virus ce trebuie stârpit, fiind
dăunător bugetelor, mai ales pe timp de criză. Le reamintim
celor care au cuţitul în mână şi taie în felii bugetul acestei
ţări, că o astfel de abordare se dovedeşte extrem de
periculoasă pentru întreaga naţiune română.
Ce să aşteptăm de la generaţiile viitoare, dacă le
servim astăzi doar crize, calamităţi intelectuale (manele,
cătuşe, corupţie, parvenire)? Pe zi ce trece, idolii tinerilor tind
să devină mailaţii, ciumacii şi minunaţii ce invadează toate
canalele mass-media. Violenţa fizică şi de limbaj,
caracteristică ultimilor ani, regăsită cu obstinaţie şi la
autorităţi, este consecinţa slăbirii actului de cultură. Privim
neputincioşi la escaladarea producţiilor pornografice ridicate
la nivel de act de cultură. Culmea, pentru acestea s-au găsit
bani, gândind că prin ele vom uimi lumea culturală mondială,
nereuşind decât să şocăm bunul simţ ! (Vezi expoziţiile
externe ale Institutului Cultural Român). Tinerii de astăzi nu
primesc nimic din ce ar trebui să primească. Familia şi
şcoala, cele două mari laboratoare de formare a generaţiilor
viitoare, deviate sistematic de la scopul lor fundamental, sunt
virusate puternic de realitatea vieţii în care sunt obligate să
trăiască. Părinţii - copleşiţi de fuga permanentă după
procurarea mijloacelor necesare traiului fizic - nu mai dispun
de timpul necesar pentru educaţia copiilor lor. Iar în ceea ce
priveşte şcoala pe când nu existau meditaţii plătite, profesorii
le dădeau din dragoste, din admiraţie pentru elevi, pentru
actul educaţiei, simţindu-se răspunzători în faţa viitorului.
Acum există un mecanism infernal de înăbuşire a acestor
sentimente, de plafonare în indiferenţă şi lipsă de interes.
Iată unde duce ideea de beton şi sticlă, promovată de
guvernanţii noştri, în detrimentul actului cultural! La
abandonarea unor principii consacrate în legile nescrise ale
învăţământului şi culturii, la depărtarea dascălilor de esenţa
actului educativ. Ei sunt copleşiţi aproape în totalitate de
nesiguranţa zilei de mâine, de frica rătăcirii în nebuloasa
situaţie materială. Aproape că nu mai au timpul fizic şi moral
necesar pregătirii eficiente a orelor de curs. De multe ori sunt
absenţi, gândul lor alunecând spre problemele supravieţuirii,
care-i dezintegrează în fiecare zi. Societatea i-a transformat
în automatisme de transmitere a datelor cerute de nu ştiu ce
programă şcolară stufoasă, din care, de cele mai multe ori,
elevii nu înţeleg mare lucru şi nici nu are vreo legătură cu
meseria pe care o vor urma. Neadaptabilitatea profesorilor,
interesul scăzut al acestora faţă de performanţa în educaţie,
vin din agresivitatea cu care sunt trataţi de societate, unde
sunt obligaţi să supravieţuiască la limita cea mai de jos a
existenţei, din atitudinea obscenă a autorităţilor faţă de
statutul dascălului şi faţă de actul cultural şi educativ, în
general. Autorităţile de astăzi se orientează, din ce în ce mai
mult, spre beton şi sticlă, gândind poate că fiii şi nepoţii noştri
au nevoie doar de aceste ingrediente pentru a-şi desăvârşi
existenţa şi a duce mai departe neamul românesc. La ce e
bun teatrul, opera, cinematograful? Ce ne trebuie actori,
pictori, muzicieni, scriitori sau atâţia filozofi? Cum a zis
Cineva! Trebuie să urmăm orbeşte directivele comunităţii
europene în care vrem să ne integrăm, ca să fim toţi numai o
apă şi-un pământ, să nu ne deosebim ca entităţi culturale şi
specifice! E trist că oferim viitorului o generaţie rece, din ce
în ce mai depărtată de actul cultural în sine, de cunoaşterea
valorilor spirituale ale neamului din care se trage, ori de
cultura universală. Nu putem reproşa nimic celor tineri! Ei
sunt doar consecinţa sistemului în care se desăvârşesc. Nu
credem că ei poartă vina acestei situaţii, atâta timp cât ne-au
predat o lecţie de demnitate prin jertfa supremă din
decembrie ’89.
Dar cum viitorul nu este cel visat de ei, iată cum i-
am confiscat prin atitudinea noastră ulterioară. Greşeala
naţională porneşte de la concepţia culturală, de la
modalitatea de abordare a aceastei laturi a existenţei umane.
Atâta timp cât planurile prezente şi de viitor ale guvernanţilor
vor aşeza în coada priorităţilor tot ce înseamnă educaţie,
spirit, artă şi cultură, România va produce şi se va alege cu
o generaţie…. beton, prin care se va putea privi ca prin sticlă.
An XIII – Nr. 72 – 2011 1

ESEU
SIMION MEHEDINŢI
Notă asupra ediţiei
Traiectoria ştiinţifică şi creatoare a lui Simion Mehedinţi a fost marcată în mod hotărâtor de
Eminescu şi Maiorescu, despre care spunea că sunt cei mai puternici şi mai cinstiţi reprezentanţi ai ideii
naţionale. Apariţia de faţă reuneşte trei lucrări de suflet din epoca lui Simion Mehedinţi: Optimismul lui
Eminescu: ediţia I, Bucureşti, 1936, Editura Ziarului „Universul”; Goethe şi Eminescu: text inedit, data 23
februarie 1953, când savantul avea 85 de ani, oferit nouă cu generozitate de Doamna Simona Mehedinţi,
nepoata cărturarului, spre publicare; Titu Maiorescu (notiţe biografice): ediţia I, „Convorbiri <strong>literar</strong>e”, nr.
2, februarie 1910; ediţia a II-a, Bucureşti, 1914, Editura librăriei Leon Alcalay, în vol. Primăvara <strong>literar</strong>ă,
după care am reprodus şi textul de faţă. Prin acest volum, Asociaţia Personalului Didactic Simion Mehedinţi din Focşani sărbătoreşte de fapt trei
mari personalităţi: Mihai Eminescu, Titu Maiorescu şi Johan Wolfgang Goethe, de la a cărui naştere s-au împlinit, în 2010, 261 de ani
(28 august 1749).
Costică NEAGU
„GOETHE ŞI EMINESCU”
(fragment)
„Acum să mutăm dezbaterea procesului în altă ţară,
cu alţi martori şi judecători dintre cei deprinşi cu maximele
omului de stat mai sus amintit. Operele lui Goethe – şi mai ales
Faust – se bucură în ţara noastră de un bine meritat prestigiu.
Unele au fost traduse de mai multe ori, iar fragmente din scrisul
poetului se află semănate unde nu te aştepţi. Nu se poate
plânge nimeni că marele scriitor nu e cunoscut, recunoscut şi
apreciat în România. S-a ivit însă cu timpul o întrebare: Nu
cumva „Simfonia cosmică” a lui Eminescu (Scrisoarea I) stă
alături – sau, poate, şi mai sus – decât Prologul din Cer şi alte
părţi din Faust, unde Goethe a înfăţişat concepţia sa despre
Cosmos? (Reamintim cititorului că Prologul din Cer a fost scris
în 1797, când Goethe era în plină maturitate a geniului,
Eminescu şi-a încheiat creaţia <strong>literar</strong>ă la 33 de ani).
Am recitit „Prologul”. E plin de măreţie. Apoi am pus alături şi
„Cartea Genezei”, cum ne-a lăsat-o Eminescu:
La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,
Când nu s-ascundea nimica, era ascuns…
Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns/Fu
prăpastie? Genune? Fu noian întins de apă?/Nu fu lume
pricepută şi nici minte s-o priceapă,/Căci era un întuneric ca o
mare făr-o rază,/Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o
vază./Umbra celor nefăcute nu-ncepuse a se desface,/Şi în sine
împăcată stăpânea eterna pace…/Dar de-odat-un punct se
mişcă… cel întâi şi singur. Iată-l/Cum din chaos face mumă, iar
el devine Tatăl…/Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca
boaba spumii/E stăpânul fără margini peste marginile
lumii…/De-atunci negura eternă se desface în fâşii,/De-atunci
răsare lumea, lună, soare şi stihii…/De-atunci şi până astăzi
colonii de lumi pierdute/Vin din sure văi de haos, pe cărări
necunoscute/Şi în roiuri luminoase, isvorând din infinit,/Sunt
atrase în viaţă de un dor nemărginit…
E de prisos să mai amintim şi grandioasa scenă a pieririi
Universului, arătând:
Şi în noaptea nefiinţei totul cade, totul tace,
Căci în sine împăcată, reîncep eterna pace
Cunoaşte vreun critic în altă literatură ceva asemănător? Dacă
cunoaşte, e o datorie de onestitate <strong>literar</strong>ă să facă părtaşi pe toţi
oamenii de cultură la admirarea operelor geniale în orice ţară s-
ar fi ivit sau se vor ivi. La fel cu poezia lirică, nu numai cu cea
cosmică şi de caracter filosofic, e vestită şi, cu drept cuvânt,
admirată „Seara” lui Goethe:Peste toate culmile, linişte…/Peste
vârful tuturor copacilor/O slabă adiere…/Păsărelele tac în
pădure,Aşteaptă puţin,/ Te vei odihni şi tu.
Puneţi însă alături din „Seara” lui Eminescu măcar o singură
strofă (din) „Somnoroase păsărele”:Peste-a nopţii feerie/Se
ridică mândra lună,/Totu-i vis şi armonie –Noapte bună!
Dar imensul tablou al nopţii, zugrăvit numai (în) patru
versuri:Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci/ Şi
gândirilor dând viaţă, suferinţele întuneci…/Peste câte mii de
veacuri stăpânirea ta străbate/ Când pluteşti pe mişcătoarea
mărilor singurătate! Imaginea sugerată de ultimele trei cuvinte e,
poate, unică în toate limbile pământului. Zicem, „poate”, fiindcă e
greu şi chiar imprudent a face comparaţii de la o literatură la
alta, deoarece fiecare limbă e ceva unic. Operele <strong>literar</strong>e – şi
îndeosebi poeziile – sunt intraductibile după cum o bucată
muzicală, scrisă pentru vioară, nu poate fi mutată la orgă, după
cum fluierul nu ţine locul harfei, flautul pe al clavirului şi altele,şi
alte instrumente muzicale. Să lăsăm, deci, nehotărât răspunsul
la întrebarea: Care dintre cei trei-patru poeţi-filosofi ai omenirii
deşteaptă o gândire mai înaltă în sufletul cititorilor?
An XIII – Nr. 72 – 2011 2

ESEU
Ceea ce se poate aprecia mai exact, în ordinea aceasta de idei, această neaşteptată rugăciune, mustră pe cel rătăcit de
este atitudinea artiştilor în faţa destinului propriei lor vieţi. Într-un ademenirea iubirilor pămâtene:Hyperion, ce din genuni/Răsai c-
cântec (din nu ştiu care parte a Italiei), poetul popular arăta o-ntreagă lume,/Nu cere semne şi minuni/Care n-au chip şi
măsura sentimentele sale faţă de fiinţa iubită prin această nume…/Întoarce-te, te-ndreaptă/ Spre-acel Pământ rătăcitor/Şi
imagine:Dacă aş ajunge în Paradisu santu-santu şi nu te-aş vezi ce te aşteaptă… A-Toate – Ştiutorul avea deplină
găsi,/I-aş părăsi pe loc. Fără ea, chiar fericirile Raiului n-au dreptate… Când „Luceafărul” s-a întors la locul lui pe cer şi a
pentru el nici un preţ. Eminescu desleagă problema destinului văzut grabnica schimbare a făpturilor pământului, din siderala sa
vieţii altfel. Arald, îndrăgostit de „regina dunăreană”, o caută înălţime a trimis fetei de împărat singurul răspuns ce i se
până în lăcaşurile Morţii:Pe-un jilţ tăiat în stâncă stă ţapăn, palid, potrivea: -Ce-ţi pasă ţie, chip de lut, Dac-oi fi eu sau altul -
drept,/Cu cârja lui în mână, preotul cel păgân,/ De-un veac el Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece, / Ci eu în
şede astfel – de moarte uitat, bătrân…/O, mag, de zile veşnic, la lumea mea mă simt/Nemuritor şi rece. Prin poezia cosmică,
tine am venit,/Dă-mi înapoi pe aceea ce moartea mi-a răpit/Şi Eminescu a dat neamului său o concepţie despre Univers de o
de-astăzi a mea viaţă la zeii tăi se-nchină. Magul intră cu Arald adâncime şi grandoare cum nu ştim dacă mai există într-o altă
în tainele muntelui, ridică varga farmecelor şi începe literatură. Iar în latura vieţii telurice, atât de uşor schimbătoare şi
descântarea, cerând întâi Pământului să dea îndărăt trupul deci „muritoare”, i-a arătat o concepţie despre demnitatea
reginei:În ochi-i să se scurgă scântei din steaua lină,/A părului omenească tot atât de înaltă. Păstrând deci respectul şi
lucire s-o deie luna plină,/Iar suflet dă-i,/ Zamolxe, sămânţă de recunoştinţa ce se cuvine tuturor corifeilor culturii, am fi simţit o
lumină/ Din suflul gurei tale ce arde şi îngheaţă.Ca stăpân al mare mângâiere, dacă, în analiza spectrală a vieţii lui Wilhelm
Morţii şi al Nemuririi, Zamolxe i-a ascultat rugăciunea. În chip de Meister, criticii <strong>literar</strong>i ar fi constatat şi dungile negre de care a
umbră rece, în ceasurile nopţii, regina se întoarce spre viaţa fost vorba. Cu drept cuvânt mustrarea Ifigeniei ne sună mereu la
pământeană, împreună cu Arald, până ce o rază de lumină s- ureche:-Nu aşa, rege! Omeneşte vorbind, va fi prin urmare şi va
arată în Răsărit:
rămâne pentru toţi iubitorii de artă o reală şi permanentă
Arald! Striga crăiasa, las’ faţa să-mi ascund,
apăsare să audă mustrarea aceasta adresată marelui Goethe
N-auzi tu de departe, cucoşul răguşit?...
cât va mai fi o dramă clasică pe pământ. A ne închipui cumva că
Călări ei intră-nuntru şi porţile recad;
primatul valorilor epice va fi răsturnat, nu-i de gândit. Din contra,
Pe veci periră-n noaptea măreţului mormânt.
am văzut că el sporeşte pe măsură ce ştiinţa creşte, iar arta
Nici în Paradis nu rămânea unul, fără iubita lui; altul o însoţeşte încălzeşte tot mai mult gloatele omeneşti, îmblânzindu-le. Pentru
şi-n recea noapte a mormântului. „Îndreptarea legii din 1652” şi ce Apologia lui Socrate, scrisă de genialul său discipol Platon,
folclorul carpatic l-a îndrituit pe Eminescu să dea în Strigoii cutremură sufletul unui om cinstit mai mult decât toate ficţiunile
această funebră dezlegare a iubirii lui Arald pentru regina scenice ale dramaturgilor, şi antici, şi moderni? Fiindcă e clar,
dunăreană. Dar tot Eminescu va da şi o altă dezlegare, unde pentru orice suflet cu adevărat superior, că, mai presus de
sfârşitul nu e unirea prin Moarte, cum cerea dorinţa unui rege disciplina de a cugeta logic şi a crea ştiinţa, ca singura temelie
păgân, ci o senină renunţare, cum se cuvenea unei făpturi neclintită a Adevărului şi mai presus de crearea intermitentă a
supraterestre. În „Luceafărul”, ne aflăm în lumina astrală a Frumosului artistic, ca izvor de obştească încântare şi purificare
Universului etern şi nemărginit:Un cer de stele a sufletelor, stă disciplina vieţii morale, care cer o permanentă
dedesubt,/Deasupra-i cer de stele –Părea un fulger încordare din partea celor ce-şi iau asupra lor enorma sarcină
nentrerupt/Rătăcitor prin ele. Înşirarea faptelor e cunoscută:A de a se supune imperativului categoric: Lucrează aşa ca faptele
fost odată ca-n poveşti/A fost ca niciodată,/Din rude mari tale să poată fi o temelie de legiferare pentru întreaga omenire!
împărăteşti/O prea frumoasă fată./Şi erau una la părinţi/Şi O artă atât de transcendentă nu poate fi realizată decât în
mândră-n toate cele/Cum e fecioara între sfinţi/Şi luna între suflete excepţionale, neatinse de murdăria egoismului. La o
stele. Hyperion o vede azi, o vede mâine, îi cade dragă fata, iar astfel de înălţime se ridicase Socrate, primind mai degrabă
ea privindu-l de săptămâni, îl cheamă din toată puterea moartea, decât să mintă ori să fugă spre a-şi scăpa viaţa. Numai
sufletului:O, dulce a nopţii mele domn,/De ce nu vii? Vină… Cea
astfel de personalităţi pot fi „sarea pământului”: oameni de ştiinţă
urmat se ştie… Ar fi un păcat de neiertat să mai rupem strofele – mii şi milioane pe faţa planetei (cercetători, erudiţi şi chiar
poetului spre a spune pe scurt ceea ce cunoaşte orice om de savanţi) – artişti, de asemenea, sute şi mii (între care şi
cultură. Dintre străini, poate că singur Hölderlin, dacă nu l-ar fi Benvenuto Cellini), filosofi – iarăşi foarte mulţi (între ei şi Bacon
cuprins atât de timpuriu întunericul, s-ar fi putut apropia de o cel care s-a înjosit să ia mită, sfârşindu-şi cariera în puşcărie).
creaţie a lui Eminescu. Aici ne interesează numai sfârşitul, ca Dar şi înalte modele etice – grozav de puţine, culminând între
simbol al vieţii poetului.Când ajunge la marginile Universului, păgâni, cu Socrate, iar după aceea cu cel mai bun educator al
unde „piere totul-totul”, Hiperyon cere Celui veşnic de zile un omenirii – Răstignitul de pe Golgota! Ce rămâne să mai zicem
lucru de nimeni gândit şi de nimeni bănuit:Reia-mi al nemuririi de artistul care ajunge nepăsător faţă de canonul kalon
nimb/ Şi focul din privire,/Şi pentru toate dă-mi în schimb/O kagathon ! Cum a putut Goethe să iasă de pe scena vieţii ca un
oră de iubire… A.Toate-Creatorul şi A-Toate-Ţiitorul, auzind Romeo de 75 de ani, cerând mâna unei Juliete de 17 ani?
An XIII – Nr. 72 – 2011 3

ESEU
Că Bettina (cabotina) a adormit pe pieptul poetului – treacă! Dar
nuntă la bătrâneţe cu fata unei iubite a lui din tinereţe, asta
depăşeşte chiar legile esteticei. Până şi cel mai umil admirator al
poetului are dreptul să-i aducă aminte că un rege nu poate ieşi
de pe scenă pe brânci. Se opune arta. Sfârşitul lui Eminescu a
fost altfel.
Chiar faţă de femeia pe care o iubise cu tot avântul
tinereţii şi hotărâse a-şi lega de ea soarta lui pământească,
poetul a rămas deasupra vulgului, îndată ce a aflat adevărul din
gura cinicului Caragiale. Şi uşuratica Dalia, şi prietenul lipsit de
lealitate au păstrat nivelul lor real, iar „Luceafărul” a rămas
„nemuritor şi rece”. Dreptatea cere să dăm totuşi, fiecăruia
partea ce i se cuvine. Acelaşi prieten, la moartea poetului, când
cerul poeziei româneşti se întunecase, a scris cea mai vibrantă
pagină despre „maestru”, recunoscându-i excepţionala lui
înălţime nu numai ca artist, dar şi ca om. Post scriptum. Fiindcă
Maiorescu avea unele afinităţi cu Goethe, poate fi de oarecare
interes pentru urmaşi să afle ce credea întemeietorul criticii
române despre corifeul literaturii germane.O constatare: Nu l-au
auzit niciodată pronunţând numele lui alături de al lui Schiler, -
cum se întâmplă atât de des în Germania. Din contra: Tot ce-a
scris Goethe şi Eminescu e perfect, zicea bătrânul critic. Unul
dintre colaboratorii Convorbirilor <strong>literar</strong>e, auzind această
afirmare şi aducându-şi aminte unele divagări metafizice ale lui
Goethe (teoria lui despre o Urpflanze şi altele), îşi exprimase o
tăcută mirare… Drept răspuns, criticul a repetat şi mai apăsat: -
Da, da…! Tot ce-au scris oameni ca Goethe şi Eminescu este
perfect. Asocierea acestor două nume este destulă dovadă cât
de mult bărbatul totdeauna atent la dozarea cuvintelor preţuia
pe cei doi poeţi. De tinereţea lui Goethe şi călătoria lui în Italia
vorbea cu entuziasm. (Descrierea Carnavalului la Roma îl
încântase). Despre anii din urmă, la Weimar, evita să
vorbească. De bună seamă, alături de permanenta luciditate
artistică a lui Goethe, el nu putuse trece cu vederea o
intermitentă opacitate în latura etică (mărturisită şi de Charlotte
von Stein, cea mai fină dintre femeile iubite de poet; în cele
1600 de scrisori primite de la dânsul avusese ocazia să vadă
„omul” sub toate aspectele şi-l găsise „egoist” şi „rece”).
Aşa stând lucrurile, personalitatea lui Goethe, fără să
vrem, ne aminteşte statuile a căror marmură lasă ici şi acolo să
apară o subţire vână de material străin de puritatea marmurei.
Lunga lui serie de amoruri, precum şi tragicul destin al
Fredericei din Sesenheim e o dovadă că „imperativul categoric”
al lui Kant nu preocupase prea mult zilele poetului. Contrastul
faţă de Eminescu e deplin. Deşi frumos ca un Apollo, tânărul
care dintr-o dată fusese aşezat lângă Alecsandri, îndată ce a
dat cu ochii de filosofia lui Kant s-a şi crezut dator a traduce în
limba ţării sale Critica Raţiunii Pure, iar în latura vieţii practice a
fost omul cel mai dezlipit de materialitatea vieţii. În ce priveşte
„amorul egoist” al oamenilor de rând (…”geniul speciei”, cum îi
zicea el cu un termen zoologic) şi în ce priveşte natura „Datoriei
morale”, el a rămas la o înălţime de cugetare cu totul singulară.
Dacă între poeţii filosofi e vreunul care să-l fi întrecut
în măiestria artistică, e treaba urmaşilor să hotărască (după ce
oamenii de cultură vor cunoaşte opera sa pe toate feţele,ca pe a
lui Dante, Molière, Shakespeare, Goethe, Leopardi şi ţii alde
acelaşi nivel). Dar dacă în viaţa neamului Carpatic a fost cineva
care să-l fi întrecut până azi ca impersonalitate faţă de cele
pământeşti şi trecătoare, e cu neputinţă a-i găsi un seamăn. Cu
El şi prin El, neamul românesc a intrat în eternitate. A minţi în
faţa eternităţii fie în plus, fie în minus, e un ridicol. La ce-ar servi
să căutăm a înşela pe urmaşi, când noi plecăm, iar cântarul
rămâne în mâna lor. Îndrăzneşte cineva să escamoteze liniile
negre, când face analiza spectrală a unui mineral? Va fi cu
putinţă deci să descopere cineva şi în viaţa lui Eminescu ceea
ce „în mod fatal se leagă de o mână de ţărână”. Dar mai de preţ
decât toate sunt tot mărturisirile celor ce le-au cunoscut mai de
aproape. Iată una, aflată de curând: Azi (9.XI 52), am auzit un
cuvânt al lui Caragiale, care îi face mare cinste. Stând odată de
vorbă cu un literat (a cărui viaţă a fost sub nivelul poeziilor lui) şi
văzând că ardeleanul scădea prea mult valoarea lui Alecsandri,
Caragiale l-a oprit: - Ascultă-mă Eminescu este o orhidee:
culoare –ca a nimănui; forma-ca a nimănui; aromă- ca a
nimănui… NU e vinovat El că s-a ridicat atât de sus, încât puţini
îl mai pot urmări în toată adâncimea gândurilor lui…Dar cine i-a
zis bătrânului de la Mirceşti: Şi-acel rege al poeziei, veselul
Alecsandri? Tot Eminescu.De ce? Fiindcă a fost o faptă mare,
foarte mare – să înalţi sufletul unui întreg popor şi să-i sporeşti
încrederea în puterile lui punându-i înaintea ochilor chiar poezia
creată de el din moşi, strămoşi. – Eminescu a fost şi a rămas
deasupra tututor timpurilor şi a tuturor creaţiilor Artei… Măcar că
se născuse pe Pământ, el a trăit mai mult în Cer, ca şi Hyperion.
Alecsandri e altceva: e „busuiocul” care se găseşte la icoană în
toate casele ţăranilor. În necrologul lui Eminescu şi în
compararea lui cu Alecsandri (după aproape 20 de ani de la
moartea amândurora), Caragiale ne apare liberat de sarcasm. E
om adevărat, fără pic de venin…
E o adevărată uşurare sufletească să pot vedea pe un
scriitor de mare talent, fără grimasa care îl desfigurează.
Niciodată nu i-a stat mai bine decât în „Momentele” lui de
înseninare, când s-a simţit îndurerat de moartea lui Eminescu,
iar, mai târziu, de nedreptatea făcută lui Alecsandri şi când,
alături de marele său talent <strong>literar</strong>, a dovedit şi o superioară
atitudine morală.
An XIII – Nr. 72 – 2011 4

INTERVIU
„UITÂNDU-MĂ ÎN URMĂ,
CONSTAT CĂ NICI UN CRITIC
IMPORTANT N-A SCĂPAT DE
CALOMNIE”
Culiţă Ioan UŞURELU: D-le Academician EUGEN SIMION! Aţi împlinit, în 2010, o vârstă
frumoasă, 77 de ani, ocazie cu care vă rog să primiţi sincerele mele urări de MULŢI ANI şi
MULTE REALIZĂRI în munca dv. atât de nobilă.
Eugen SIMION: Mulţumesc, la fel şi dv., domnule profesor C.I. Uşurelu…
C.I.U.: Planurile dv. sunt atât de mari
şi diverse încât cu greu îmi închipui că
mai aveţi timp să fiţi prieten, părinte,
şi - mai ales - bunicul celor două
nepoţele pe care le adoraţi...
E.S: Dacă ai norocul să devii bunic, trebuie să fii un bunic
afectuos şi grijuliu, în fine, este bine să ai prieteni şi să respecţi
prietenia pentru că toate acestea fac parte din existenţa ta. Şi
existenţa ta (în parte ei intimă) nu trebuie să fie strivită de
literatura ta, dacă eşti scriitor, sau de alte pasiuni. Le putem numi
pasiuni publice. Acestea din urmă sunt acaparante şi, când
suntem tineri, ne lăsăm seduşi de ele. Vrem să fim mari scriitori
sau mari profesori, să avem succes, să facem, pe scurt, o mare
carieră intelectuală. Nu-i rău, dar nu-i îndeajuns. Partea proastă
este că ne dăm seama de acest lucru mai târziu, când
descoperim că, obsedaţi de performanţele noastre, am lăsat să
treacă pe lângă noi atâtea lucruri esenţiale care ne-ar fi putut
înfrumuseţa viaţa... Mă gândesc, azi, că n-am făcut bine ratând
toate vacanţele mele şi toate sâmbetele şi duminicile de peste an:
erau zilele când trebuia să scriu cronica la România <strong>literar</strong>ă sau
când citeam opera integrală a unui poet sau prozator român
pentru a scrie, la urmă, un capitol din Scriitorii români de azi. Îmi
amintesc că într-o vară n-am făcut nimic altceva decât să citesc
cele aproximativ o sută de volume de versuri de Mihai Beniuc.
Nu-i un poet fără talent, dar este un poet industrios şi, pentru a
selecta o sută de poeme bune, trebuie să înghiţi o tonă de hârtie
tipărită. Un caz, în fond, tragic prin abundenţă... Merită să-i
jertfeşti o vară întreagă? Ca să nu fiu nedrept cu un poet mai mult
decât notabil, răspund: cineva, un critic prob şi obstinat, trebuie să
facă această experienţă. S-a întâmplat să fiu eu acel critic
disponibil, aşa că... vălul duioşiei. Oricum, vacanţele de atunci nu
se mai întorc niciodată... Mă întrebaţi dacă îmi îndeplinesc sau nu
misiunea de bunic... Mi-o îndeplinesc cum pot, mă străduiesc, îmi
place, mă împlineşte, copiii sunt miraculoşi şi-mi dau sentimentul
că nu-i totul pierdut şi lumea noastră nu-i pură zădărnicie...
Cum reuşesc? Simplu: mă scol dis de dimineaţă (scriu numai
dimineaţa), îmi fac temele, cele două fetiţe (Sonia şi Diana) vin pe
rând sau amândouă deodată să-mi ceară o foaie albă sau un „pic”
(pix) şi, în acest caz, las temele deoparte, bineînţeles, şi le dau
ceea ce solicită. Uneori nu-i îndeajuns, vor să le desenez o casă,
o pisică, pe Moco (o jucărie care reprezintă un fel de catâr) sau
pe Mami şi Tati... Execut numaidecât dorinţa lor, desenez cum mă
pricep şi, la urmă, scriu apăsat: Moco sau căţel, casă etc. Nu de
altceva, dar ca să se ştie despre ce e vorba. De curând, cele
două libelule au început să picteze. Au primit în dar pensule,
o cutie cu culori şi o cutie cu foi groase. Sonia – foloseşte cu
precădere culoarea neagră, Diana are preferinţe pentru
culoarea roşie sau albastru. În această situaţie, rolul meu
este de expert. Critic de artă. E frumoasă pictura mea? Cea
făcută de Sonia e mai frumoasă decât pictura Dianei?...
Interogaţii la care trebuie să răspund repede şi categoric. De
regulă, răspunsurile sunt pozitive...Pe scurt, mă descurc.
Vorba prietenului meu Nichita Stănescu: am început să am
sentiment de patriarh... N-aş fi crezut...
C.I.U: Prin 1981, într-o discuție cu George Arion, vă
arătați oarecum supărarea chiar față de colegul și
prietenul Nichita, care vă contesta anumite calită ți, după
ce dv. îi comentaseți toate cărțile....Ați rămas același
prieten și admirator ...Clar că între autor şi critic nu
există reciprocitate...Criticul n-are prieten, n-are
dușman, n-are frate...., el are în fa ță doar textul pe care
îl comentează....Astăzi, când ți toco
ntestă și sunt
contestați, cum mai sunt privite opera și imaginea
autorului ”Necuvintelor”?
E.S: Nichita Stănescu era un om prea inteligent ca să se
supere pe criticul care-i făcea o observaţie „neprietenoasă” (îi
zicea el), iar dacă se supăra într-o împrejurare oarecare,
supărarea nu ţinea mult. Se de-supăra repede. Supărarea lui
ţinea de pildă, de seara până dimineaţa. Am relatat altădată
un incident de acest fel. Nu puteai, la rândul tău, să fii supărat
pe acest om fermecător, mare poet. Îl ştiam de la 11 ani şi am
străbătut cu el tinereţea şi începutul maturităţii noastre. M-au
scandalizat, uneori, atitudinile lui complezente (unii, mai
necruţători, le numeau „căderile” lui morale, eu le ziceam şi le
zic, în continuare, micile lui compromisuri), dar n-am
abandonat niciodată convingerea că autorul Necuvintelor
este un om moral şi că esenţial pentru el este literatura, ca şi
pentru Preda, Sorescu şi atâţia alţi scriitori din generaţia mea.
Literatura este raţiunea lor de a fi, literatura este chiar
existenţa lor. Cum să mă supăr pe ei? Rostul pe lume al unui
critic <strong>literar</strong>, repet o propoziţie celebră, este să se resemneze
în faţa adevărului estetic... Ziceţi, D-le C. I. Uşurelu, că un
critic are sau nu trebuie să aibă prieteni, duşmani, fraţi....
Lăsând fraţii deoparte, pot să vă contrazic: criticul <strong>literar</strong>
doreşte să aibă prieteni şi îşi face, inevitabil, duşmani. Uneori
duşmanii sunt intratabili şi răzbunători, te urmăresc cu o
inimaginabilă cruzime toată viaţa... Ce-i de făcut? Nimic.
Duşmanii, ca şi prietenii, trebuie aceptaţi, fac parte din
peisajul nostru. Problema este după mine nu câţi duşmani
sau câţi prieteni îţi faci, ci dacă un critic are în el tăria de a nu
confunda planurile. Dacă mă bizui pe experienţa mea, pot
spune că nu-i uşor deloc să ţii dreapta cumpănă nici cu
An XIII – Nr. 72 – 2011 5

INTERVIU
prietenii, nici cu duşmanii. Dar nici imposibil nu este. Oricum,
trebuie să încerci. Este ceea ce încerc să fac de 50 de ani. Cu
Nichita Stănescu n-a fost greu să rămân prieten, scriind ceea ce
cred despre poezia sa, pentru că poezia nu m-a silit să fac niciun
compromis. Micile lui manierisme, repetiţii, compromisuri
amicale... nu pun în discuţie valoarea fundamentală a poemelor...
Cu poeţii mediocri sau de-a dreptul execrabili este mai greu. Dacă
scrii şi spui adevărul despre ei te vor urî sincer şi temeinic toată
viaţa, dacă îi eviţi, te vor contesta până la sfârşitul istoriei...Toată
arta criticului este să treacă netimorat printre aceste fenomene
care fac parte – şi ele – din viaţa lui...
C.I.U: În 1957, ați fost martor în procesul politic intentat de
autoritățile vremii profesorului de italiană, D.D.Panaitescu.
Deși cu consecințe dramatice imediate pentru dv., ați
binecuvântat, mai târziu, într-un fel, urmările acestei
acțiuni...
E.S: „Binecuvântat” nu-i cuvântul potrivit. Am zis şi eu că, dacă n-
am dispărut şi am putut să fac critică <strong>literar</strong>ă, mă consider un om
norocos. Eram foarte tânăr şi, ştiţi şi Dvs., tinerii nu cred în
eternitatea răului şi n-au gustul catastrofei. Este ceea ce s-a
întâmplat cu mine. Ce rost are să mă vait, azi, de ceea ce mi s-a
întâmplat acum 50 de ani? N-am vocaţie de bocitoare şi nu-i
iubesc pe ilegaliştii care ne asasinează cu dosarele lor. Altceva
este important, dincolo de suferinţele noastre: Opera. Unde-i
Opera? Ce-ai făcut, cu alte vorbe, cu suferinţa, injustiţia ta? Vrei
doar răsplata jertfei tale patriotice? Dacă numai asta vrei, vrei
puţin. Şi, în fond, mă ţii de vorbă... Îmi plac oameni ca N.
Steinhardt care, trecând prin puşcărie, au luminat prin scrierile lor
calea suferinţei, au descătuşat umanul din spiritul lui atins de
cruzimile istoriei...
Am învăţat multe cât timp am fost cinci ani şomer la începutul
carierei mele intelectuale. Am învăţat, între altele, că nu trebuie să
fii prizonierul urii. Ura este contagioasă şi, pentru spirit, ura este
paralizantă şi sterilă.
C.I.U: Practicați mai mereu un donquijotism pozitiv, apărând
scriitori dispăruți dintre noi, deci nu aveți nici un avantaj
social. Propuneți chiar, în locul ”pălăvrăgelii”, o discuție
serioasă despre literatura în comunism. Totul însă pe criterii
axiologice... Revizuirea literaturii în sens estetic și moral în
epoca post - totalitară...Câţi tineri critici vă urmează?
E.S: Am scris de multe ori despre această temă. Volumul al VI din
Fragmente critice se cheamă Ne revizuim, ne revizuim... Spun,
aici, cam tot ce ştiu până acum despre revizuirile morale şi
revizuirile critice. Atrag atenţia asupra faptului că ele nu trebuie
confundate. Nu trebuie să refuzăm opera numai pentru faptul că
autorul ei n-a fost, într-un moment al existenţei lui, la înălţimea
talentului său. Atât, nimic mai mult... De 20 de ani nu facem, din
nefericire, decât să amestecăm criteriile şi să vorbim despre
revizuiri fără a le face în sens lovinescian. O imensă, insuportabilă
„pălăvrăgeală”, cum spuneţi.
Am făcut eroarea să-i iau în seamă pe aceşti oameni de vorbe şi
acum îmi pare rău că mi-am pierdut timpul cu ei. Mă întrebaţi,
apoi, dacă tinerii critici urmează sau nu ideile mele în această
privinţă. Nu ştiu, mă conduc după principiul că adevărul în
literatură învinge în cele din urmă. Sper ca tinerii care au azi 30
de ani să fie de partea adevărului. Ei n-au complexe şi nici
idiosincrazii de ocrotit, nici insatisfacţii de răzbunat, cum au
generaţiile anterioare.
C.I.U:Cine vă cunoaște și v ă citește vă consideră omul
armoniei, al toleranței, al duelului de idei, un critic la care
”instrumentele ioroase ale criticii” se transformă în gesturi
delicate, de tandrețe cu textul... De când nu mai sunteți
Președintele Academiei, vi se reproșează că ați pus în
practică vechea maximă a lui Cicero: Oderint dum
metuant( Urască-mă numai să se teamă de mine)?
Poate nu toată lumea țelege în acțiunile dv. de
anvergură...Cât adevăr și câtă minciună găsim în
afirmațiile acestea?
E.S: Nu mizez în critica <strong>literar</strong>ă pe „teamă” şi n-o cultiv. Nu-mi
plac teroriştii nici în viaţă, nici în cultură. Sunt de părere că
poţi spune adevărul despre o carte fără să-l insulţi pe autorul
ei. Injuria nu-i arma mea. E suficient să scriu că romanul pe
care îl citesc este remarcabil plictisitor sau că versurile
acestea pline de obscenităţi nu au relevanţă, pentru ca
lectorul meu să înţeleagă despre ce este vorba. Nu, nu cred
că frica are autoritate în literatură. Cred, dimpotrivă, că
autoritatea impusă prin frică nu are viaţă lungă...
C.I.U: Că tot vorbeam de și ură teamă, acum să
adăugăm(deși cele două o includ) și calomnia. Știindu -se,
probabil, fraza personajului din ”Bărbierul din Sevilla”,
”Calomniez, calomniez, il en restera toujours quelque
chose”, un oarecare om de afaceri, la care s-a raliat, din
păcate, Ioana Bot și C -tin Vică, vă acuză că ați cheltuit 2,4
milioane de dolari pentru editarea electronică a
manuscriselor eminesciene. Se uită că pentru traducerea lui
Cărtărescu, a lui Liiceanu, a lui Ple șu etc. s -au cheltuit 18
milioane de euro. Toate acestea vă deranjează, vă
demoralizează, vă înving intențiile de a crea opere de mari
dimensiuni și de înalt nivel artistic?
E.S: Domnule profesor, este un subiect pe care vreau să-l uit. O
mică diversiune care, desigur, m-a vexat, dar nu mi-a dat
coşmaruri. Nu ascund faptul ca istoria să reţină faptul că în anii
de graţie 2009-2010 au existat indivizi care au protestat şi s-au
adresat Procuraturii cerând pedepsirea mea penală pentru că
am cheltuit banii naţiunii publicând, în facsimil, manuscrisele lui
Eminescu. Poate numele pe care le-aţi pronunţat vor rămâne în
istorie în acest fel. Dar ce să zic de ele când preşedintele Uniunii
Scriitorilor numeşte manuscrisele în discuţie „maculatoarele lui
Eminescu” ? Sigur că sunt deranjat de acest proces de intenţii,
dar n-am ajuns încă să fiu demoralizat. De 20 de ani sunt ţinta
acestor calomnii, încât, atunci când nu apar în presă, intru la
păreri... Ce-o fi?, mă întreb. Voiam să vă spun că şi calomnia se
intersectează cu destinul unui critic <strong>literar</strong>. Uitându-mă în urmă,
constat că niciun critic important n-a scăpat de calomnie. Aşa că
mergem mai departe...
C.I.U: Aveți viziunea lucrărilor monumentale:”Scriitori
români de azi”(4 volume), ”Ficțiunea jurnalului intim”(3
volume), ”Fragmente critice(4 volume) etc. Și DGLR
pare , prin importanță și mărime, monumentală. Ca
și”PLEIADE”, o altă inițiativă de excepție...Ați ajuns la
numărul o sută cu mari nume ale literaturii române. Nu
v-ați întrebat dacă anumite acuzații vi se aduc doar din
cauza neînțelegerii acțiunilor dv. atât de neobișnuite?
Ca importanță, dar și ca măreție......Helvetius o spunea
mai bine: ”Meritul naște invidie, așa cum copacul dă
umbră”.
E.S: Fac şi eu ce cred că-i bine şi că pot să fac cu darurile
mele, dacă există. Nu ştiu dacă am vocaţia monumentalului,
ca G. Călinescu, dar nu ascund că aş dori s-o am. Orice critic
(istoric <strong>literar</strong>) visează să ridice mari construcţii spirituale, să
lase în urma lui ceva esenţial. Este în firea lucrurilor. Am
observat că această vocaţie există şi la scriitorii români,
numai că ei n-au timp sau n-au suflul necesar pentru a
termina catedralele pe care le încep... Suferim, toţi, de
An XIII – Nr. 72 – 2011 6

INTERVIU
adamism. Complex naţional, complex (după Ortega y Gasset) al
spiritului mediteranian. Încerc să-l depăşesc, dar nu pot spune
când voi reuşi... Scriu, deocamdată, fragmente cu nostalgia
totalităţii, monumentalului. Scriu fragmente critice şi analizez în
studii ample poetica jurnalului intim şi a altor genuri ale
biograficului care sunt, cum ştiţi, prin natura lor, genuri ale
fragmentului... Fac, adică, sinteza părţilor cu gândul la spiritul
totalizator. Un paradox care, remarc, mă urmăreşte de câteva
bune decenii. Vorbiţi de iniţiative culturale (dicţionare, ediţii de tip
„Pleiade” etc.) şi de faptul că ele pot provoca gelozii de multe
feluri. Aşa este, dar dacă am ţine cont de ele, am rămâne cu
dicţionarele şi ediţiile critice nefăcute. Nu-mi rămâne decât să fac
şi să tac, cu gândul că dicţionarul, tratatele, ediţiile rămân şi
invidiile, acuzaţiile, injuriile trec... Nu sunt resemnat, sunt un spirit
lucid...
C.I.U: Ați scris literatură la persoana întâi: ”Timpul trăirii,
timpul mărturisirii”,”Întoarcerea autorului”, ”Sfidarea
retoricii. Jurnal german” , ”Ficțiunea jurnalului intim” și, de
curând, ”Genurile biografului”...La dv.,ca și la Philippe
Lejeune, autorul este un martor dublu: al existen ței și epocii
proprii....Viitorul unei asfel de literaturi?
E.S: Am scris, într-adevăr, jurnale intime şi am scris, cum am zis,
despre jurnalul intim ca gen <strong>literar</strong> şi despre alte genuri ale
intimismului, cum le numea Jean Rousset. Viitorul genurilor
confesive –cum le numesc eu – depinde de literatura (ficţiunea)
din interiorul lor. Depinde, desigur, de capacitatea lor de a
transforma, cum a zis cineva, experienţa într-un destin. Iar acest
proces nu-i posibil decât prin ceea ce am putea numi, în cazul
diaristicii, expresivitatea limbajului direct despovărat de
convenţiile literaturii. Proces încurcat: fac literatură refuzând
seducţiile literaturii...
C.I.U: Pentru capitolul ”Mircea Eliade” din ”Scriitori
români.....volumul a fost retras, iar dv. ți a fost anchetat.
Știm cum au reacționat colegii....Rușinos...”Capra vecinului”
să funcționeze și în literatură, în interiorul unei bresle atât
de capabile? Sau, aplicând un joc de cuvinte, da, colegii
erau(sunt) capabili .....de orice... Și, bănuiesc, așa au
rămas...
E.S: Am uitat şi de acest incident. Uitaţi-l şi Dvs. Sunt bucuros că,
totuşi, cartea a fost salvată în cele din urmă şi că după 1990 am
reuşit să public un studiu amplu despre Eliade (Nodurile şi
semnele prozei) care a fost tradus în Statele Unite şi Franţa şi,
fragmentar, în Germania...
C.I.U: O afirmație întru tot ul justificată a dv.:”Actuala
generație de scriitori e ca un cor ”Madrigal” fără
vedetă”. Nici n-ați exclamat vreodată, după cum
mărturisiți, la finalul unei cărți scrise de un tânăr:”Este
extraordinară”! Atât de gravă este situa ția? Viitorul
literaturii noastre este, se pare, sumbru...
E.S: Am dreptate, cred. Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar
ce mare scriitor a apărut în ultimele decenii? Aceasta nu
înseamnă că n-o să apară într-o zi. Viitorul nu este niciodată
sumbru când este vorba de viitorul literaturii pentru că nu ştim
dacă nu tocmai acum geniul poetic se pregăteşte să iasă
undeva la lumină. Sau a ieşit deja şi aşteaptă să fie
identificat. Cunoaşteţi doar basmul cu calul răpciugos...
C.I.U: Ați așteptat decenii la rând apariția unui alt
Eminescu...Dacă apărea n-ar fi avut soarta celui
cunoscut? Pentru că, iată, pentru ”Dilema”, publicistica
lui Eminescu este ”reac ționară”, el este xenofob.
”Clasicii, ca să trăiască estetic și să se bucure de
prețuirea noastră, trebuie să se supună, repetat,
examenului nostru critic, singura formă de omagiu.”
Admirabilă definiția dată de dv.! Dar unii ”mari” analiști
aduc, în loc de omagiu, o denigrare feroce....Cum ar
putea lupta literații împotriva acestor încrâncenați? Cât
reprezintă, în procente, și ce calitate au, în fond, acești
denigratori?
E.S: Am scris în repetate rânduri că Eminescu este victima a
două fatalităţi, a două tipuri de paranoia: 1) una care îl
supralicitează, terorizându-ne pe toţi prin discursuri
encomiastice şi goale, insultătoare, în fond, pentru poet prin
lipsa lor de măsură şi imaginaţie şi 2) alta – paranoia
negaţionistă – ca răspuns la cea dintâi. Nu ştiu care este mai
nocivă... Cea care contestă absurd şi imoral o mare poezie
sau cea care o striveşte cu fraze goale şi printr-o mistică a
sublimului?... Este limpede că nu avem de ales între
detractorii şi zelatorii lui Eminescu. Să ne întoarcem la
poezia, la proza lui politică şi proza lui fantastică. Avem ce
găsi... Cei care o neagă prosteşte nu fac decât să-şi flateze
lipsa lor de gust şi imensa, neruşinata lor mediocritate.
C.I.U: Unii critici îl acuză pe autorul ”Celui mai iubit....”
pentru vrute și nevrute...Cum ați reacționat, cum veți
reacționa, mai ales în calitate de exeget al operei sale?
E.S: Cum să reacţionez? Scriind despre opera lui şi
încercând, astfel, să dovedesc că detractorii lui Preda n-au
dreptate. Unii, mai vechi, s-au compormis singuri prin
tenacitatea urii lor nediferenţiate (Gh. Grigurcu, Al. George),
alţii mai noi şi mai titraţi (Eugen Negrici) trebuie demontaţi cu
argumente estetice. Am făcut şi fac acest lucru, trebuie să
mărturisesc, cu neplăcere.
Nu-mi place să fiu nici avocatul apărării, nici al acuzării.
C.I.U: Se pare că ți apreluat de la Michel Tournier doi
termeni interesanți, dar puțin folosiți pe la noi: logosfera și
pragmatosfera. Ați afirmat chiar că un critic este un
cetățean al Logosferei și trebuie să-și apere cu dinții
onorabilitatea. Accesul lui la Pragmatosferă este mai
limitat...nu imposibil....Care din criticii actuali s-ar încadra în
definiția dv.?
Văzând însă că puţini dintre critici <strong>literar</strong>i de azi se arată
E.S: Nu pot să vă răspund, n-am ţinut socoteala criticilor care s- preocupaţi de ceea ce se întâmplă cu valorile noastre
au implicat în treburile „pragmatosferei”, mai precis: în treburile spirituale (zic puţini ca să nu zic că aproape nimeni), am
publice. Şi cum, la noi, sfera publică se confundă cu sfera politicii, intervenit de câte ori am putut şi am avut unde, căci nu-i uşor
ar trebui să vedem cine a făcut şi cine face politică. Şi, mai ales, să găseşti un loc unde să răspunzi unui atac în presa noastră
cu ce rezultate. Credeţi că ar fi interesant să facem această liberă şi independentă...
socoteală? La ce bun? Ce-au reuşit cei care au petrecut ani în şir Pierd timpul, cum îmi reproşează un amic <strong>literar</strong>, îmi
în Parlamentul României? Nu cunosc decât un exemplar pozitiv: risipesc inutil energiile intelectuale, cum mă povăţuieşte altul?
Adrian Păunescu. El a reuşit să scoată o lege care acordă Nu cred. Injustiţia, prostia, reauavoinţă nu mor totdeauna de
scriitorilor, artiştilor, sportivilor şi oamenilor de ştiinţă o moarte bună. Trebuie ajutate să dispară... iată, dar, de ce mă
indemnizaţie de merit care să le îndulcească puţin pensiile amestec în astfel de chestiuni, cu riscul de a fi socotit un
modice... Alţii s-au ocupat de cariera lor... Literatura a profitat indezirabil fan.
prea puţin de performanţele lor politice.
An XIII – Nr. 72 – 2011 7

INTERVIU
2Fie, accept, dacă mi se recunoaşte, faptul că simpatia mea are o
raţiune estetică...
C.I.U: Cum sunteți priviți de către tinerii critici, dv., Nicolae
Manolescu și ceilalți, care veniți din secolul al XX-lea?
E.S: Aş vrea şi eu să ştiu ce cred tinerii critici despre noi,
„şaizeciştii”. Am primit câteva semne de simpatie din partea
unora, am primit şi mesaje de ostilitate. Câtă vreme în discuţie
este opera mea critică, nu zic nimic, nu protestez, nu deschid o
campanie de presă împotriva celui care mă contestă. N-am făcut
acest lucru niciodată.
Ce-mi displace, ce mă îngrijorează este faptul că unor
cronicari <strong>literar</strong>i le este teamă să scrie despre cărţile mele. Să nu
se supere cine ştie cine... să nu se supere, de pildă, Dl. Roman
Horia Patapievici şi să le taie bursele sau directorul unei reviste
<strong>literar</strong>e să le interzică să mai publice. Această laşitate este
primejdioasă. Nu-i critic cu adevărat cel care nu învinge în el
teama de a spune ce crede despre o carte indiferent de cine este
scrisă. Se practică, observ, complotul tăcerii... Socoteală proastă
în critică, după opinia mea. Diplomaţie perdantă.
C.I.U: S-a vorbit despre o oarecare concuren ță (chiar o
adversitate, dar civilizată) între dv. și d-l Manolescu...A fost,
mai este?
E.S: Nu ştiu. Dvs. ce credeţi?
C.I.U: Ați fost pe Valea Timocului însoțit de Adam
Puslojic...Eu știu dintr -o discuție între patru ochi cu un
român de acolo că situația vlahilor este foarte gravă, nu
cum se prezintă oficial. Astfel, bisericile și școlile românești
sunt desființate mai rău ca pe vremea turcilor, aducerea
cărților din România de către un vlah înseamnă diversiune și
se pedepsește cu închisoarea, muzica românească a devenit
sârbească, poporul sârb este popor sfânt și are numai
drepturi...etc. Cum ționează ac România în favoarea
românilor din Iugoslavia? Implicarea Academiei?
E.S: Adevărat, Academia Română s-a implicat şi a făcut bine. Am
avut o discuţie utilă, cred, cu autorităţile bisericii ortodoxe sârbe
(chiar cu patriarhul Pavel), în compania prietenilor noştri Sîrba
Ignatovici şi Adam Puslojč, scriitori cunoscuţi şi influenţi în
Serbia... Sper ca toţi cei implicaţi în această problemă să
înţeleagă că orice comunitate are dreptul, ca şi orice individ, să se
roage în limba lui.
C.I.U: Noica dorea un stat de filosofi care să știe grecește.
Gândindu-se că a existat un stat cu prim ministru filosof
(Seneca) și cu împărat nebun (Nero) nu a mai avut această
dorință. Noi, care disprețuiam- pe vremea comunismuluiminiștrii
analfabeți, avem astăzi la conducerea țării numai
doctori în drept , în litere, în mecanică, în medicină...etc.
Viața noastră nu s-a schimbat în bine, cultura parcă dă
înapoi..., educa ția –vai de ea! Ce-i de făcut?
E.S: În tinereţea sa, Noica visa, într-adevăr, un stat condus de
filosofi, mai târziu şi-a schimbat însă gândul, citându-l pe Erasmus...
care, la rândul lui, comentându-l pe Platon, punea la îndoială folosul
pe care îl aduc filosofii când se amestecă în treburile politicii:
gândindu-mă cine a fost ministrul (consilierul) lui Neron, tot mai vreţi
ca filosofii să vină la putere?! Nu-i nimic de adăugat...
Doar atât: ne dăm seama că nu-i bine nici cu politicienii de meserie
care ajung miniştri. Nu ştiu ce-i de făcut, sincer vorbind. Poate doar
să-i trimitem pe politicieni la şcoală, dar nu în cătuşe.
C.I.U: În Academia Română sunt persoane onorabile dar și
multe controversate ca Ion Solcanu, Anghel Stanciu, V-le
Burlui etc. proveniți de la anumite partide. Pe ce criterii? O
personalitate ca Nicolae Manolescu nu a fost acceptată ca
membru plin, iar ei da.. S-au opus Secțiunile științifice
sau este o manipulare penibilă? Culmea ar fi ( și nu m-
aș mira) ca votul negativ să fi venit și de la anumiți
umaniști din Academie....
E.S: D-nii Solcanu, Dl. Anghel Stanciu nu sunt membrii
Academiei Române. Sunt membrii altor academii pe care, pe
bună dreptate, Academia Română nu le recunoaşte. Şi nici
nu are cum, pentru că ce valoare, cât de serioasă poate să fie
o „academie” care ignoră criteriul valorii.? Şi Dl. Ion Solcanu
şi Dl. Anghel Stanciu sunt oameni stimabili dar ei s-au băgat
unde nu trebuie. Cât despre N. Manolescu, el este membru al
Academiei Române. L-am propus chiar eu şi a fost primit.
Când l-am propus, după câţiva ani, tot eu, pentru a fi
titularizat, i-au lipsit câteva voturi pentru a fi acceptat. E
regretabil, dar nu-i o tragedie. Oricând votul poate fi reluat.
Între timp, Dl. N Manolescu s-a supărat pe mine, nu pe cei
care, observând că el nu trece niciodată prin Academia
Română, nu i-au dat votul lor. N-am înţeles de ce el dă vina
pe umaniştii din Academia Română, când umaniştii nu
reprezintă decât o pătrime din numărul membrilor... Din secţia
de Literatură au fost în sală doar patru... Cum puteau
influenţa ei votul adunării, vă întreb?!... Părăsiţi, vă rog, ideea
manipulării pentru că, cine ştie? se găseşte cineva care crede
în ea şi, dacă crede, fandacsia e gata!... Şi aşa lumea
românească este plină de fandacsii negre şi de scenarii
apocaliptice... Mi s-a părut că N. Manolescu chiar a început
să fabrice unele... M-a surprins. Îl ştiam un om lucid...
C.I.U: L-ați cunoscut pe secretarul particular al lui
Vilhelm Filderman, președintele Federațiilor Evreiești din
România în vremea lui Antonescu. Acest prieten al
românilor v-a contactat în vederea lăsării testamentului
său Academiei Române. Din păcate, Mossadul a fost mai
iute și a confiscat documentul înainte de a ajunge la dv.
Testamentul era mai mult decât un simplu
testament...De ce a dorit să-l dea Academiei? Alte
implicații, complicații în acest caz?
E.S: L-am cunoscut, într-adevăr, la Paris cu 10-15 ani în urmă
pe fostul colaborator al Preşedintelui Federaţiei Evreieşti şi am
discutat cu el despre memoriile lui Wilhem Filderman.... De la el
am aflat, întâi, că aceste memorii există şi sunt păstrate la o
bancă din Statele Unite. I-am propus, atunci, să le încredinţeze
Academiei Române pentru a le publica, asigurându-l că nici o
propoziţie nu va fi eliminată. Mi-a cerut un răgaz, apoi, când am
reluat discuţia, mi-a răspuns că nu poate onora această
propunere pentru că autorităţi mai înalte decât el au hotărât ca
memoriile în discuţie să fie încredinţate instituţiilor abilitate de la
Ierusalim. Discuţia mea cu secretarul lui W. Filderman s-a oprit
aici. Fostul meu student şi, apoi, coleg de Facultate, profesorul
Ion Coja, a reluat acest caz într-o serie de articole publicate în
ultima vreme şi a trimis chiar o scrisoare la Academia Română,
cu solicitarea ca înalta instituţie să intervină pentru a obţine de la
autorităţile israeliene manuscrisul acestor însemnări (donate,
zice el, prin testament Academiei Române), însemnări care pot
elucida evenimentele de la începutul anilor ’40... Într-o discuţie
particulară avută cu profesorul Ion Coja i-am comunicat ceea ce
v-am spus şi Dvs. Ţin să precizez şi aici că n-a fost vorba de o
donaţie făcută Academiei Române prin testament de Wilhem
Filderman, ci doar de posibilitatea de a tipări la Bucureşti, prin
grija Academiei Române, aceste preţioase, după cât se pare,
confesiuni făcute de un om care a trăit în inima unei tragedii
colective şi a avut tăria de cuget şi onestitatea de a rămâne până
la capăt obiectiv.
An XIII – Nr. 72 – 2011 8

POEZIA
VIRGIL PANAIT
Să ai curajul şi puterea de a-l
convinge pe Dumnezeu să-nţeleagă
că adevăratul Dumnezeu nu este el
ci moartea
Singurul lucru serios poetic
şi inteligent de pe lumea asta
care mai contează
în rest totul e tăcere
în rest totul e plăcere...
*
Cuvântul cuvântul cuvântul
o evadare a spiritului
din logica tăcerii
un profesor de melanolie
interioară
o eroare muzicală a imaginii
o lentilă prin care ţipă
muţenia lumii remixând-o
*
Ca o curvă bătrână realitatea
cheală ridată scârboasă
misterioasă
cu pielea oxidată
tăbăcită de-ntrebări
vorba aia
urâtă din exterior
frumoasă pe interior
misiunea poetului
s-o întoarcă pe dos
ca pe o haină metafizică
inchizitorială...
Trupul ne este
dictatură a sufletului
ei şi?
Zise moartea
Zâmbind...
*
Hei Melani
dar cum îţi spuneam
titlul poemului nu face altceva
decât să excite textul
să-l demaşte
Să-l hipnotizeze
să-i limiteze vibraţia
nu face altceva decât
să sfideze realul
substituit al autorului
(nota cititorului: titlul
poemului este singur
viclean şi sângeră)...
*
Fundul femeii
o vioară celestă
despletită de cuvinte
la care a cântat cândva
şi mai cântă
şi azi
Dumnezeu...
*
Iubita mea cu gura fragă
femeia mea energofagă
Iubita mea cu circuit închis
şi pulpi divine
atât aş vrea
să rămâi la fel
de frumoasă
încât până şi umbra
să ţi se sinucidă de
invidie şi ruşine
*
În fiecare din noi
există câte-un muzeu
al durerii
câte-o inchiziţie imaginară
şi vindecătoare
în fiecare din noi există
câte o limită a descătuşării
de tot
numită şi iluzie...
*
Cât de
nefericit trebuie să mai fie
un şarpe
pentru că nu are mâini
să-şi mângâie iubita pe sâni
sânii imaginari se înţelege
*
eu însă şarpe de-aş fi fost
ţi-aş fi sărutat şi mângâiat
veninul
până când el veninul ar fi
luat forma
sânilor de femeie...
*
în fiecare zi
ne minţim
ne amăgim
în fiecare zi ne exilăm
câte puţin în geometria
interioară a iluziei
numită şi poezie...
An XIII – Nr. 72 – 2011 9

ESEU
TRĂDAREA CRITICII –
UN FAPT NESANCŢIONABIL?
Florentin POPESCU
„A face critică <strong>literar</strong>ă - nota undeva Garabet
Ibrăileanu- este a face anatomia, fiziologia şi etiologia
unei opere de artă, sau - ceea ce este acelaşi lucru - a
spiritului unui scriitor. Aceşti termeni, împrumutaţi de la
ştiinţele naturale, nu vor să fie decât nişte metafore
clarificatoare şi nimic mai mult”.
Această definiţie, cât se poate de exactă,
raportată la ceea ce citim astăzi prin revistele noastre
<strong>literar</strong>e conduce numaidecât, între altele, la întrebarea:În
ce măsură crlticii români contemporani au rămas
consecvenţi şi fideli menirii lor în viaţa culturală? Şi apoi:
câţi dintre semnatarii unor cronici <strong>literar</strong>e, comentarii sau
recenzii la noile apariţii editoriale şi-au însuşit/ îşi
însuşesc preceptele enunţate cu atâta precizie de către
cel care ne-a dat studiul (astăzi reper important în istoria
<strong>literar</strong>ă) „Spiritul critic în cultura românească”, încă de la
începutul veacului trecut(1909)?
Cu părere de rău, trebuie să recunoaştem, cei mai
mulţi dintre comentatorii fenomenului <strong>literar</strong> actual nu
numai că nu cunosc ideile şi principiile ilustrului lor
înaintaş, ci, dimpotrivă, nici măcar nu se străduiesc să
intuiască în ce ar consta o critică obiectivă şi
nepărtinitoare, elaborată după jaloane şi criterii cât de cât
precise, subordonate ori circumscrise unor grile estetice
greu de combătut.
Citim prin multe reviste( indiferent că apar la
Bucureşti, la Iaşi, la Cluj sau la Timişoara) cronici şi
recenuii ditirambice, în care autorii despre care este
vorba sunt lăudaţi cu superlative atât de stridente încât,
până la urmă, efectul acelor texte este invers decât a
scontat semnatarul textului / textelor. Cititorul
contemporan de literatură, care, orice s-ar spune, este şi
el iniţiat în materie, priveşte cu suspiciune respectivele
aprecieri şi, până la urmă, simte, „miroase” că ceva nu
este în regulă, ocolind ori privind cu suspiciune cărţile
lăudate în exces.
Aşa- zisa „critică de întâmpinare” (cam în genul în
care au practicat-o Perpesicius şi G. Călinescu, dar şi
alţii) pare a fi abdicat de la rolul ei esenţial- care, între
alte obiective, îl avea şi pe acela de a semnala
meritele(pe de o parte) unui volum de proză, poezie sau
critică, dar şi scăderile lui, ca şi contextul mai rar,
general, căruia se putea circumscrie (prin universul
propus, prin realizarea artistică, prin stil) cel comentat.
E adevărat, în multitudinea de titluri şi de autori de azi
unui critic îi este greu, dacă nu cumva imposibil,, să
citească tot ce se editează, necum să poată supune
judecăţii lui o atât de vastă panoramă <strong>literar</strong>ă. Totuşi,
îndrăznim să credem, flerul şi experienţa acestuia îl pot
ajuta să selecteze, să discearnă maculatura de textele
care comunică ceva şi merită să fie citite.
În fine, după aceste consideraţii de ordin general,
după această modestă semnalare a ”devierilor” criticii de
la rosturile ei esenţiale, ne mai putem pune încă o
întrebare: În ce constă trădarea criticii? Şi-a trădat ea
menirea? S-a trădat, altfel zis, pe sine şi pe noi,
cititorii?Ne-a înşelat/ ne înşeală ea aşteptările? Iar dacă
răspunsul la toate aceste interogaţii este pozitiv, atunci
cine, când şi cum ar putea-o sancţiona?
Desigur- e limpede până şi pentru un şcolar!- preţul
unei astfel de trădări nu e decât unul singur. Şi scump:
pierderea încrederii în actul critic. Cum însă semnatarii
comentariilor n-au cum să verifice asta(încă nu s-a
inventat un barometru în materie, iar sondajele eventuale
trezesc suspiciuni) lucrurile se derulează în continuare ca
până acum. Adică în marginea normalităţii, cu devieri.
Nu-i mai puţin adevărat că încă nu s-a ivit o
personalitate puternică şi nici o publicaţie cu coloana
vertebrală dreaptă şi foarte stăpână pe sine care să ia,
cum s-ar zice, „taurul de coarne”: să ia atitudine
tranşantă, categorică, să provoace dezbateri, să dea
naştere unui adevărat curent într-o asemenea direcţie.
E limpede ca bună ziua că avem de-a face cu un act
de trădare. Critica s-a trădat pe sine, şi-a trădat
principiile. În vremuri de război se ştia ce se întâmpla cu
trădătorii dovediţi. Acum,că suntem în vremuri de pace,
dar tulburi, totuşi, în tot şi în toate, trădătorii criticii,
dovediţi, ar trebui şi ei pedepsiţi: nu la moarte şi nici la
închisoare, dar măcar în scris, fiind propuşi drept ţinte ai
unor pamflete şi articole de atitudine.
Dar cine s-o facă, de vreme ce şi în domeniul cultural,
ca şi în celelalte de altfel, s-a răspândit, ca o molimă,
corupţia( morală, desigur)?
An XIII – Nr. 72 – 2011 10

PROZA
Janine VADISLAV
OMUL NEGRU
– fragment –
Ajuns în centru, domnul Ahile se opri la drogherie unde ceru
pudră pentru copii, rujuleţ de buze, cremă de mîini şi apă de
gură.
- ... cu aromă de trandafiri, şopti galant atingînd ca din
greşeală vîrfurile subţiri, ojate cu roz,care împachetau de zor.
- 700 lei, şopti gura carminată, poftindu-l să guste o pralină.
- Un fleac, şopti bărbatul cu gură plină.
- "Asta înseamnă că are bani?" gîndi frumoasă blondă simţind
că o încearcă migrena de atîta efort. Ce film rulează la
grădină? întreba cereasca făptură roşind intens.
- Elena din Troia... pot să îndrăznesc?
- Îndrăzniţi, domnule Ahile..., se avîntă tînără femeie gata să
se prăbuşească peste măsuţa art deco. Am pregătit un curcan
delicios...! După...
- ... un pişcot, cu unt, ar fi de ajuns... Domnul Ahile prinse
pachetul cu arătătorul de la mînă stîngă, cu celălalt o alintă pe
guşiţa. De emoţie, cereasca făptură gînguri - de una singură -
întreaga dimineaţă, fără să se mai poată opri.
Mirosul de liliac îl făcu să strănute. Căută cu privirea în jur,
printre fulgii deşi care vînturau aerul, apoi fluieră după trăsură.
Într-o clipă fu la adăpost întinzînd picioarele îmbotinate pe
marginea scăunelului îmbrăcat în damasc.
- La cimitir, se trezi spunînd.
Legănat de trapul pe arcuri, domnul Ahile nici nu simţi cum îl
fură somnul.
- Coane, am ajuns, auzi că prin vis vocea Generalului.
- Cît face?
- Ca de obicei...
- Să ştii că am curăţat cavoul şi am pus femeia să aprindă
- Nu că n-ar avea partide, zeci,
poate sute!, dar ca un făcut,
iubita mea cumnată a pus ochii
pe dumneata : Nu şi nu, că ea se
călugăreşte, dacă nu-i facem
voia... Ce zici ?
- Nu că n-aş vrea, coniţa este o zambilă în tîrgul nostru
prăfuit, o zarnacadea, o muşcată în fereastră, dar bietu papa
are o dambla, vrea noră cu zestre...
- Aşa..., coborî tonul Madam la Contesse, mitocanul are
pretenţii...
- El, nu eu, dar e papa, ce să fac, papa e totul pentru mine.
- Chiar dacă nu-ţi lasă o pară chioară?
- Chiar!
- Că veni vorba, ce spune clientul, plăteşte cum am vorbit?
- Ăla cu milionale?
- Da.
- Plăteşte madam, dar vrea un comision gras.
- Cît de...
- ... cam atît, şopti Ahile Petroianu arătindu-i pe degete.
- Femeia zîmbi împăcată: - Nu-i rău şi pe urmă, nici nu este
al meu, l-am primit de pomană.
- O Doamnă, o prinţesa de neam aşa de mare, cocoţată
acolo, suus, şopti în admiraţie domnul Ahile ridicînd mîinile
spre cer, ce spun, o binefăcătoare, o ...
- Lasă, dragă, ai partea ta.
- Cît?
În portiera deschisă, ţinînd dos la cucoane, domnul Ahile
număra bancnotele mari, aşezate fişic lîngă fişic, cerceta cu
lupă cîteva diamante.
- Nu mai ţine uşa deschisă, poţi să le iei acasă, spuse
femeia, după care îşi împunse valetul cu umbrela în spate.
Răstignit în zăpada, domnul Ahile prinse a înjura în gua
mare după care, potolit, se puse pe rîs. "Doamne, gîndi
pipăind în neştire averea care i se lăfăia în sacul fără fund al
buzunarului, ieri îmi chirăiau maţele de foame, azi ..., s-a
întors roata!
Nici o clipă însă nu-şi aminti de Luci şi nici de Cocuţa care îi
semăna izbitor mătuşii din partea tatălui, pe care el o lăsase
elegant să moară de foame... Ceasul, bastonul cu măciulie
de argint, butonii cu diamante despre care nimeni nu credea
că sunt veritabile, acul cu perlă uriaşă, toate aveau să se
facă nevăzute pînă la miezul nopţii. Nimic din frumuseţea şi
aerul destins al după amiezii de decembrie nu lasa să se
bănuiască ghinionul.
Călătoria începu pe la ora cinci după amiază, cînd noaptea
tocmai se îngîna cu ziua. Ajunse în dreptul tutungeriei cînd
prinseră a se aprinde pe rînd, becurile. Din colţ, la stînga,
apoi la dreapta, lumină închisă la culoare şi străvezie ca apa.
Pe strada Vasile Chilian noroiul la gleznă, pe subt pojghiţa
subţire de zăpadă. Porni la vale cu inima în dinţi şi pacheţelul
cu salamuri fine, în mîna stîngă inmănuşată în gri. gri. Pe la
lumînări de ziua doamnei Mame, spuse domnul Ahile
scotocindu-se prin buzunare.
- Lasă,nu te mai caută de parale, să fie de sufletul ei...,
bombăni birjarul întorcînd trăsura brusc. Botul calului îi trecu
domnului Ahile pe lîngă ureche.
- Dacă n-ar fi atît de evident, aş crede că ai făcut-o
intenţionat!
- Coane, un bărbat distins, ca dumneata, se încrede în
aparenţe?
- Ai dreptate, îngînă surprins domnul Ahile după că se
strecură prin portiţa întredeschisă, în cimitir. Ce ţi-e şi cu
"foştii" ăştia!, bombăni încercînd să deschidă uşa. Uşa, ca un
făcut, nu se da deschisă. Atunci apăru în capătul aleii Madam
la Contesse Robescu plutind printre blănuri, puţin deasupra
pămîntului. Botinele mici, din care se zăreau doar vîrfurile, se
opriră brusc în dreptul lui şi o mînă înmănuşată pînă la cot
zvîcni dintre mătăsurile care o acopereau pînă la sprîncenele
arcuite intens.
Amuţit, dar şi speriat de fantastica apariţie, domnul Ahile se
înclină pînă la pămînt pocnind din calcîie.
- Bonjour, domnule Petroianu, ce mai face tatăl dumitale că
beizadeaua n-a făcut prea mulţi purici prin tîrg. Pe cînd o nuntă
ca în poveşti..., sau nu ţi-e gîndul la însurătoare? Zîmbi
şăgalnic, apoi continuă,:
jumatatea străzii, prin dreptul lui Tetoianu, se rătăci.
An XIII – Nr. 72 – 2011 11

PROZA
Cîmpuri negre printre garduri, cu resturi de coceni răsfirate
printre brazde de varză ciugulită de raţe. Mirosul îi strînse
nările. Dincolo de ele prinseră a se iţi dintre maluri joase,
acoperite de smocuri uscate de ierburi, căsuţe pe jumătate
căzute sub taluz, cu prispe adunate lîngă uşile pe sub care se
prelingea lumina uleioasă a lămpilor puţind îngrozitor a petrol.
Pe colţ, în dreapta, o casă de raport cu uşile spre stradă şi de
jur imprejur o prispă pe care dormeau, strînse unele-ntr-altele,
ciorchini de găini. Pe cealaltă parte o casă înaltă, cu <strong>salon</strong> şi
ghirlande de lumini pe sub care siluete fumurii dansau menuet
după menuet...
"Aici trebuie să fie casă lui Nuţi..." gîndi domnul Ahile proptind
un genunchi în poarta care nu se lăsa deschisă. Împinse din
toate puterile. Cîinii glonţ, după el, ridicînd la cer lătrături
furioase.
- Cine-i ? întreba o voce groasă de femeie.
- Nu va supăraţi, încerca domnul Ahile săltînd pe vîrfuri, doar
o zări peste poartă cerească arătare.
- Ba mă supăr şi-ncă rău, rău de tot, dacă mai zgîlţii mult pe la
garduri.
- Doamnă mea, nu locuieşte aici domnişoară Nuţi X ?
- Ce domnişoară, nu stă nici o domnişoară aici de mai bine de
20 de ani...
- Mămăică, n-o fi vînzătoarea lui Tanti Marusia? întreba o
pocitanie de copil.
- Că bine zici! da' nu crez... Mergi pînă în uşă la Finichiu, faci
la stînga şi vezi în faţă o uliţă... Nu prima, nici a două, poate a
6-a… a 7-a, în capătul fundăturii, se vede un prepeleac cu
scară portolac..., strigă cît poţi, din-năuntru nu se prea aude....,
spuse femeia apucată de rîs. Da' ce caută un Domn, că
dumneata, acolo?
- Am o întîlnire, răspunse domnul Ahile înţepat.
- O ce? întreba femeia, da' ce mă interesează pe mine, ai
bani de pierdut, du-te!
- Mulţumesc de răspuns.
- Halal..., bombăni vocea închizînd uşă pe urmă ei.
Uşa i-o deschise Marusia, toată numai zîmbet.
- Bine aţi venit, de cînd va aşteaptă Nuţica, aproape îşi luase
gîndul că mai daţi pe la noi.
- Un gentelmen are întotdeauna cuvînt..., şopti domnul Ahile
sufocat de mîna, care i se vîrîse sub nas, puţind a săpun de
rufe.
- Nuţica se face frumoasă, pentru dumneata, vine într-o clipă.
- Nici o grabă, am toot timpul din lume pentru ea...
- E pentru noi? suspină Marusia adulmecînd mezelurile de la
distanţă.
- Da coniţă, eu tocmai am stat la masă..., şopti domnul Ahile
evitînd disperat să privească faţa femeii pe care înflorea gură
lată, creaţă, ca un cioc de raţă.
Clipa se făcu o oră, oră se făcu de trei şi Nuţica nicăieri! Pe
neaşteptate se auzi o bufnitură în uşă.
- Asta e omu' meu, sări Marusia că arsă.
- Poate,deranjez? întreba domnul Ahile ridicindu-se de pe
laviţă.
- Doamne fereşte, se bîlbîi femeia, nici nu ştiţi cît de tare s-ar
supăra..., dacă...
- ... dacă trebuie, rămîn, şopti bărbatul aşezîndu-se comod.
Marusia nu-l mai auzi, dintr-un pas fu la uşă şi de dincolo i se
prabuşi la picioare o arătare mare, neagră, urît mirositoare.
- Ai ajuns, spuse femeia adunîndu-l de pe podea.
- Am ajuns mamă, întreg şi nevătămat, deşi...
- Ai trecut pe la birt...
- .... trecut ! Decît bolnav, mai bine "mort" de beat..., îngînă
bărbatul printre hohote de rîs.
- Domnu Ahile e la noi.
- Cine?
- Logodnicul Nuţichii, ai uitat?
- A....., Domnul Ahile! se lumina bărbatul la faţă, Domnul
Ahile..., da fata ştie?
- Fata, ca fata, da' pe ţine degeaba te-am tot bătut la cap...
- Pînă aici, în casă mea eu sunt stăpîn. Vreau să mă îmbăt,
mă îmbăt! Vreau să umblu în c.. gol, să umblu! Apoi reveni:
- Ce avem la masă?
- Domnul Ahile, aici, de faţă, ne-a adus numai bunătăţi.
- Să mîncăm atunci, spuse Sandu Lemnaru dînd iama în
mezeluri.
- N-o aşteptăm pe Nuţi ? încercă domnul Ahile timid.
- Nu mănîncă seară, să nu se-ngraşe, răspunse bărbatul cu
gură plină. Da’ de băut, bem ceva?
- N-avem..., îngînă Marusia privind chiorîş spre musafir.
- Are, la Finichiu.
- Fac cinste, se auzi domnul Ahile şi vocea parcă nu era a
lui.
- Aşa te vreau cumnate, nu te superi că-ţi spun aşa, de cînd
a pus Nuţica ochii pe Dumneata! Domnul Ahile în sus,
domnul Ahile în jos, că-i spuneam, mai lasă-mă domnule că
n-o fi un ăla cu parale de nu ştie ce să mai facă cu ele!... Da'
o nimerişi: faţă bună, cuminte, frumoasă şi devreme acasă...
Aşa a fost şi Marusia mea, încheie Sandu Lemnaru izbucnind
în rîs. Şi rîse şi rîse pînă i se puse un nod în gît, se învineţi la
faţă, rămase mut mişcînd cît să ridice arătătorul de la mînă
dreaptă, să i se aprinză lumînarea. Marusia tăbărî pe el şi
dă-i şi dă-i...! Ştia ea ce face, că prin farmec bărbatul se
îmbujora la faţă, scuipă de două ori după care îi arse femeii
un picior în burtă. Urlete înfiorătoare se izbiră de pereţii
încăperii, Ahile sări ca ars în ajutorul femeii, trezindu-se pe
loc lipit de perete.
- Căţea, îţi faci de cap, şi io aci, de faţă? Se repezi din nou la
Marusia care dispăru într-o clipă sub pat.
- Ieşi de acolo, nenorocito, cu soru-ta cu tot! Să nu crezi că
ai scăpat, îţi dau foc,te leg de picioare, te tîrîi prin tîrg...
- Domnule, eu pentru Nuţi am venit, încercă domnul Ahile.
- S-o crezi că te crez... Ce dacă ai gologani? Ai vrea să ne
cumperi din sărăcia noastră... N-ai tu parale...., apoi
luminindu-se la faţă, ia să văz, ceas de aur, botoane cu
briliante, cocoşei, bun de ştiut la meliţie... ia goleşte
buzunarele, nu te mai scăpa nici sfinţii din cer...
Marusia ieşi tiptil încercînd să se strecoare pe uşă.
- Unde fugi, şi-i mai scăpă un picior in dos. Numără paralele,
vezi cîte sunt, scotoceşte-l bine, să nu-i rămîna nimic.
Bătut, numai în cămaşa şi izmene, afumat cu lampa de gaz,
prădat, zvîrlit peste gard, domnul Ahile se dezmetici între
două grămezi de gunoi. În noaptea adîncă nici un zgomot,
doar lumina mică, abia pîlpîind, într-o poartă. Urmări sclipirea
indusă de adierea vîntului între creţurile îngheţate ale apei,
zuruitul ţurţurilor de sub streşine, zăpada preschimbîndu-se
brusc în vapori multicolori la atingerea pielii - foc încins -
pentru a cădea brusc la -10 grade...
- Jertfeşte şi slăveşte, dacă vrei să cîstigi, îi şoptise Sandu
Lemnaru.
An XIII – Nr. 72 – 2011 12

POEZIA
Alina-Dora Toma
Data naşterii: 22.03.1981. Este absolventă a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi,
Facultatea de Litere - Licenţiat în Filologie, specializarea Limba şi literatura română- Limba şi literatura
engleză - profesor de limba si literatura română, judeţul Iaşi - membru fondator al site-ului „Cititor de
proză - Republica artelor http://cititordeproza.ning.com/ - redactor al revistei virtuale „Faleze de piatră” -
http://falezedepiatra.net/ - redactor al revistei “Contrasens”, Titu, Dâmboviţa
Poemul sufletelor lipsite de logică
Cât va mai dura până să înţelegi că iubirea noastră e
lipsită de logică?
Facem un cuplu grozav – o metropolă de gânduri
împletite ca lianele într-o pădure luxuriantă,
atât de grozavi suntem noi doi încât o lume întreagă ne
urmăreşte cu ochi haini,
avidă să ne strivească sub tălpi bucuriile, supărările,
nemulţumirile,
tot ceea ce suntem sau nu putem fi,
o lume întreagă
se ascunde după perdele să ne privească,
pe scenă oferim un spectacol magistral, o adevărată
capodoperă a nimicului,
suntem cei mai de seamă actori ai acestui timp,
cei mai invidiaţi dintre toţi saltimbancii regelui,
ne rostogolim printre paravanele de carton, luăm
înainte
scaieţii decorului,
hohotim sfidători, crezând că trăim dragostea la
superlativ,
pierdem vremea cu atât de multe lucruri necugetate,
procedăm ca la carte, din dezastrul fericirii absolute nu
lipseşte nimic,
uneori realizăm că suntem bătrâni şi plângem amarnic,
dar numai noaptea, şi noaptea e scurtă, o luăm de la
capăt a două zi –
eu practic exhibiţionismul scriind poezii ca să înţelegi
că absurdul e o formă de artă –
ai văzut tu vreodată ceva mai frumos?
Ne prefacem orbi când îmi săruţi sânii zdrobiţi de timp,
suntem sublimi, provocatori,
purtăm haine cu sute de buzunare,
înălţaţi pe picioroange groteşti, scormonim în pământul
viilor şi al morţilor,
şi nu greutatea buzunarelor încărcate de secretele pe
care ni le-am ascuns,
şi nu picioroangele care ne izbesc cu capul de lună,
şi nu viaţa sau moartea ne condamnă să fim singuratici
şi trişti,
ci dumnezeii pe care-i jucăm,
rolul acesta prea mic pentru două suflete
lipsite de logică.
Oraşul nu mai este de mult al meu
Oraşul nu mai este de mult al meu.
Cu ani în urmă, împrumutasem prietenilor câteva case.
Mi-a fost milă de ei – erau tineri, venise iarna, le era frig.
Îmi amintesc clar cum le îndesasem clanţele uşilor în buzunar,
cum aproape am luat-o la fugă de jenă că s-ar putea întoarce să-mi
mulţumească.
Pe urmă am dus-o cam prost. Am pierdut bulevardul şi parcul la amanet.
Alte două străduţe
le-am dat de pomană,
unuia mai flămând i-am dat chiar biserica şi cimitirul,
cu tot cu săracii şi morţii lor.
Mahalalele le-am vândut la târg pe un preţ de nimic. M-aş fi tocmit, dacă
nu aş fi fost strâmtorată.
De ziua mea am mai vândut nişte case din centrul vechi. După o noapte
de chef,
spre dimineaţă eu eram lefteră,
dar câţiva cheflii se târâiau spre odăile lor mulţumiţi.
Între timp, pe locurile goale alţii se apucaseră să construiască.
Parcă nimic nu mai semăna cu oraşul meu.
M-am hotărât să plec atunci când cineva a aruncat vorba
că oraşul ar fi al lor,
al celor cu sticla şi cu betoanele.
Îmi înghesuiam obosită avutul în două valize îmbătrânite de aşteptare:
câteva amintiri, câţiva oameni, jumătate şi mai bine de copilărie.
Altcineva mi-a spus că aş putea să rămân,
n-ar fi niciun deranj,
doar o dată pe lună chiria modică.
Uneori mi se pare că am rămas.
Scot capul pe geam
şi respir
frumuseţea oraşului.
Trucul îmi iese rar, şi numai când închid ochii. Mi-aş dori
să-l rescriu. Când mă iartă, îl regăsesc în cuvinte. Îl pot numi iarăşi
Oraşul meu.
Îmi împinge uşor umerii spre mahalale şi suntem prieteni.
Apoi vine noaptea. Răsar dintr-o dată prea multe lumini.
La fereastră ajung râsetele unor oameni care nu sunt prietenii mei.
Claxoane. Muzică asurzitoare din barul vecin.
Cu ani în urmă, eram vecină cu o Alimentară. O salutam când îi treceam
prin faţă
şi cam atât.
Mă întreb ce s-a întâmplat cu cel căruia i-am dat biserica.
În jur – un mănunchi de biserici, care nu aparţin nimănui.
În mine – clopotul uneia singure.
Clopotul.
An XIII – Nr. 72 – 2011 13

PROZA
Partea întâi
AL ŞASELEA LOC
Dan Raul IONESCU
– Dane, te duci iar să citeşti pe balcon!... nu uita, în seara
asta ar trebui să plecăm la Odobeşti. Aş vrea să prindem
maşina de la ora cinci. Maria Nedelcu m-a rugat să fac eu
salata de boeuf. Ştii că niciodată nu-i iese maioneza. Şi-apoi,
până aşezăm masa de Crăciun... Te rog...
– Bine Corina, mormăi el absent.
– Hai, adună-te şi tu puţin, e deja patru şi tu nici măcar n-ai
făcut duş… Şi nici nu te-ai bărbierit.
– Am să mă bărbieresc, ai să vezi. Uite, astăzi mă voi spăla
iar pe dinţi pentru a doua oară într-o singură zi, glumi el. Numai
să răsfoiesc puţin noua carte pe care tocmai am cumpărat-o.
E despre iubire. Un minut... şi gata.
Corina ar fi vrut să-l creadă, dar ştia ce se întâmplă când soţul
ei cădea în mrejele cărţilor sale. Îl vedea că dispare pe balcon.
Sau, nopţile, în bucătăria lor înghesuită. Şi, o vreme, care ei
i se părea o veşnicie, dispărea din viaţa ei. Se simţea atunci
abandonată într-o casă pustie. Îl iubea nespus, dar pasiunea
pentru cărţile de ştiinţă spirituală fusese totdeauna mărul
discordiei dintre ei. Îşi trăiau lucrurile vieţii lor împreună, se
ţineau de mână tot timpul, râdeau mult şi era sigură că numai
ea se găsea în inima lui. Dar de fiecare dată când el o
zbughea pe balcon cu vreo carte, ei bine, atunci se simţea pur
şi simplu dată la o parte. Într-o sâmbătă seara o lăsase singură
în faţa televizorului să urmărească un film de dragoste. Cât de
mult ar fi dorit atunci să vadă filmul împreună cu el! „Într-o
bună zi ai să-l iei pe finu’ şi-o să plecaţi împreună în Himalaya
la Milarepa ăla al tău, care nu mănâncă decât paie şi-o să mă
laşi singură“, se supărase ea. „Nu-i adevărat“ se apărase el.
„Este Milarepa din Tsang. Numele lui înseamnă Cel-
Înveşmântat-În–Bumbac. Pe culmile înzăpezite ale Himalayei a
trăit în sihăstrie nepurtând haine afară de o bucată de pânză
de bumbac în jurul şoldurilor. Ascultă: „Sunt un devot ce cântă
cu voioşie,/ Şi altă bucurie nu-mi doresc.../ Bătrân, singur şi
dezbrăcat,/ O odă se înalţă de pe buzele mele,/ Pentru mine
Natura este o carte. / Cu băţul de fier în mână,/ Străbat
Oceanul mişcător al vieţii, / Maestru al Spiritului şi al Luminii.I
se mai spune şi yoghinul poet”.
„Ce om mi-a mai dat şi mie Dumnezeu!“ se resemnase ea.
Şi totuşi ea îl iubea şi pentru asta. Îi inţelegea nevoia lui de a
găsi în viaţă un rost mai înalt şi îl respecta pentru asta. O
speria însă faptul că era atât de total în actul acesta al căutării,
atât de flămând după lumina din cărţile lui.
,,Ce cauţi?“ îl întrebase odată.
„Vreau să ştiu de ce trăiesc“, îi răspunsese. „A fi om trebuie să
însemne mai mult decât să alergi să-ţi umpli burta de trei ori pe
zi şi să-ţi curgă balele după fetele de la pagina cinci.
Motto: „O, dragul meu Pan
Şi voi, divinităţi ale acestor locuri,
Dăruiţi-mi frumuseţea interioară
Şi faceţi ca întreagă înfăţişarea mea
Să fie în armonie
Cu ceea ce port în suflet.“
Platon (Sfârşitul lui Fedon)
Ce e omul? De ce există lacăt la biserică şi paznic la vie dacă
zici cuvântul OM? De ce există poliţie şi armată? Ce e omul,
de unde vine şi unde se duce?“
–... un minut şi gata, termină el.
Dan Toma Cărare îmbrăcă un pulover de lână şi se duse pe
balcon. Se aşeză pe un scăunel şi deschise cartea: „...a fi
iubitor este chiar natura vieţii“ spunea undeva iniţiatul în ştiinţa
spirituală. Dădu pagina. „Iubirea pură poate supravieţui doar
dacă nu este alterată de condiţii; o iubire condiţionată nu este
iubire. Nu ai avut niciodată un sentiment de satisfacţie după ce
i-ai zâmbit pe stradă unui necunoscut? Nu a urmat apoi o briză
de linişte, de pace? Valul de mulţumire şi de bucurie liniştitoare
pe care îl simţi după ce ai ajutat un om căzut, când îi oferi o
floare unei persoane bolnave, nu are nici un fel de limite - dar
nu atunci când o faci pentru tatăl tău sau mama ta.“
– E patru şi un sfert, auzi el din casa vocea soţiei.
Închise cartea. Era vremea să se pregătească şi el de
petrecere. Făcu duş şi se bărbieri. Începu să se îmbrace fără
grabă. Nu găsea cravata cu nod. Avea o mulţime de cravate,
dar n-o găsea pe-aia cu nod. Şi tocmai aia îi trebuia pentru că
nu ştia să facă nod la cravată. Auzi la un moment dat telefonul.
– Dane, vino la telefon, auzi vocea Corinei. Te cheamă de la
serviciu domnul adjunct Elefantu.
Domnul Elefantu, adjunctul corpului gardienilor publici îl anunţă
solemn şi milităreşte că va pleca personal în control la
posturile din „teritoriu“ şi că are nevoie de bonurile de benzină
pe care el, Dan le deţinea ca administrator ce se afla.
Informaţia era confidenţială fireşte, îi mai spuse domnul
Elefantu cu ton conspirativ.
Trebuia ca Dan să-l aştepte acasă. Fireşte va veni curând,
dar cu atâtea probleme de rezolvat... va ajunge doar pe la ora
cinci şi jumătate.
– Ce vrea Elefantu? întrebă Corina.
– În noaptea asta pleacă în „teritoriu“, dragă să-şi inspecteze
trupele. Apoi va porni o contraofensivă şi se va acoperi de
glorie, glumi el. Această inspecţie trebuie să se facă în
noaptea de Crăciun şi se va face întocmai chiar de-ar fi să se
scufunde pământul. Vine dupa benzină pe la cinci jumate.
N-am ce face, trebuie să-l aştept.
Corina nu râse.
– Bine, dar noi trebuie să plecăm ACUM! se supără ea.
– Lasă că vine, o linişti el. Pleci tu acum şi vin eu după tine
imediat ce mă întâlnesc cu Elefantu.
– Asta mai lipsea, telefonul ăsta. Ultima cursă e la ora şapte
seara dacă o mai fi şi aia. Dacă o pierzi...
– N-am s-o pierd. Am să vin la timp, orice-ar fi.
An XIII – Nr. 72 – 2011 14

PROZA
Pe la cinci fără un sfert Corina ieşi pe uşă. Se făcu şi cinci şi
Omul a răspuns: „Probabil că nu eşti conştient că la uşa
jumătate iar domnul Elefantu tot nu apăruse. Afară se înserase
bogaţilor oamenii sunt trataţi ca animalele, dar aceasta este
bine şi un vânt nervos alerga bezmetic pe străzi. Dan nu era
coliba unui om sărman şi noi suntem obişnuiţi să tratăm şi
îngrijorat de trecerea timpului. Avea un soi de încredere în el
animalele ca pe nişte fiinţe umane. Te rog, deschide uşa“.
însuşi ca indiferent de situaţie el va găsi o soluţie. Îşi aduse
Toţi cei de acolo s-au plâns la unison: „Dar unde? Nu mai este
aminte de cartea lui şi se aşeză într-un fotoliu. Începu să
loc“. Este foarte mult loc. În loc să stăm jos, vom sta în
citească:
picioare. Nu vă îngrijoraţi. Dacă este necesar, eu voi ieşi afară
„Îmi aduc aminte de povestea unui om care trăia într-o mică
şi vă voi face loc“.
colibă. Într-o noapte, cam pe la miezul noptii, ploua puternic,
iar el şi soţia lui dormeau. Deodată se auzi un zgomot, cineva Partea a doua
bătea la uşă; cineva dorea un adăpost.
Omul a trezit-o pe soţie. „Este cineva afară“ a spus el. „Un Aerul rece al serii nu-l dezmeticise absolut deloc pe Dan din
călător, un prieten necunoscut. Ai observat? El a spus: „Un starea de fericire în care se afla. Frumuseţea poveştii pe care
prieten necunoscut“. Tu nu eşti prietenos nici măcar cu cei pe tocmai o citise îl copleşise. Acum ieşise din casă şi se
care îi cunoşti. Atitudinea sa era una de iubire.
îndrepta agale spre staţia de autobuz într-o stare de încântare
Omul a spus: „Un prieten necunoscut aşteaptă afară. Te rog, şi de vis. Era atât de liniştit... Se simţea atât de liniştit de parcă
deschide-i uşa.“
ar fi fost singur în faţa unui răsărit de soare. N-ar fi fost în stare
Soţia sa a zis: „Dar nu mai este nici o cameră. Nu este loc nici să scoată un cuvânt. Când domnul Elafantu îi sunase la uşă îi
măcar pentru noi doi. Cum ar mai putea să intre cineva aici?“ deschisese şi îi întinsese bonurile de benzină fără o vorbă.
Omul a răspuns: „Draga mea, acesta nu este palatul unui om Pacea era atât de profundă că nu-i mai venea nici măcar ideea
bogat. Şi acesta nu poate deveni mai mic decât este. Palatul de a se gândi la ceva. Era asemeni unei furnici ajunsă cine ştie
unui bogătaş pare mai mic dacă apare şi un singur oaspete, cum în borcanul cu zahăr. Nu-şi mai dorea nimic. Păşise cu
dar aceasta este coliba unui om sărac“. Soţia a intrebat: „Ce toată fiinţa lui într-o stare de încredere deplină, de mulţumire
legătură are situaţia de acum cu bogatul şi săracul? Faptul real adâncă. Străbătuse alene o bună bucată de drum când o
este că aceasta este o colibă foarte mică!“ Omul a răspuns: pisică speriată îi tăie calea făcându-l să tresară. Fugărită de un
„Dacă în inima ta există destul loc, atunci vei simţi că această câine furios se căţărase într-un tei tânăr.
colibă este un palat, dar dacă inima ta este strâmtă şi îngustă, Dan o privi cu simpatie.
chiar şi un palat va părea mic. Te rog, deschide uşa. Cum am – Ce faci pisicuţo? o întrebă el râzând.
putea noi refuza un om ce a venit la uşa noastră? Până acum Pisica îl privi şi ea la rândul ei. Privirea ei părea că-i răspunde:
noi am stat întinşi . Dacă vom fi trei nu vom mai putea să ne – Ce să fac măi Dănuţ ,m-am căţărat în teiul ăsta. Ce pot eu să
întindem, dar cel mult putem sta pe pat. Este loc şi pentru altul fac? parcă se miră ea. Eu sunt o pisicuţă. Ce poate să facă o
dacă nu stăm întinşi.“
pisicuţă? Dar tu Dănuţ ce faci?
Soţia a trebuit să deschidă uşa. Omul a intrat, era ud leoarcă. – Mă duc la Odobeşti.
Ei s-au aşezat şi au început să vorbească . După un timp au – Ce bine! îi răspunse din priviri.
mai bătut la uşă încă doi oameni.
Lui Dan îi plăcuse dintotdeauna să stea la taifas cu
Omul a spus: „Se pare că a mai venit cineva“ şi l-a rugat pe animalele. Când pleca la plimbare însoţit de Corina pe
oaspetele care era cel mai aproape de uşă să deschidă. străduţele mărginaşe ale oraşului se suiau toţi câinii pe el.
Acesta a spus: „Să deschid uşa? Nu mai este loc“. Călătorul Când ajunse în staţia de autobuz se făcuse târziu. Se miră
care s-a adăpostit în această colibă cu câteva momente mai când se uită la ceas. Trecuse de ora şapte seara. Dar nu se
înainte uitase că nu iubirea omului pentru el este cea care i-a tulbură. Gândul că pierduse maşina nu-l apăsa deloc. Trăia o
oferit adăpost, ci el a fost poftit acolo deoarece era iubire în clipă fericită, atât de lungă că i se părea nesfârşită, o clipă în
colibă. Şi acum au mai venit alţi oameni, iar iubirea trebuie să îi care toate micile lui dureri încetaseră să-l mai doară în această
adăpostească şi pe noii veniţi.
blândă lumină aprinsă în inima lui. Lumina aceasta îl ţinea cu
Dar oaspetele a spus: „Nu , nu este necesar să deschidem totul în puterea ei.
uşa. Nu vezi cât de greu stăm aici, cum ne înghesuim aici?“ Părea că toate micimile agasante ale vieţii lui mărunte, strâmte
Omul a răspuns: „Dragul meu, nu ţi-am făcut loc şi ţie? Ai fost ca între pereţii unui sicriu, plecaseră şi se aşezaseră undeva
poftit aici pentru că aici este iubire. Ea încă mai este aici; ea nu pe o bancă de rezerve aflată undeva în afara terenului minţii
s-a sfârşit cu tine. Te rog, deschide uşa. Acum stăm departe lui, lăsându-l liniştit în pace.
unul de celălalt, aşa că atunci când va veni alt oaspete vom Întrebă pe cineva, într-o doară, de maşina lui, dacă trecuse
sta apropiaţi unul de altul. Oricum noaptea este răcoroasă şi spre Odobeşti, aşa ca să fie mai sigur. Trecuse. Maşina venise
ne vom simţi bine şi ne vom încălzi dacă vom sta unii lângă la timp în statie dar dacă aştepta putea să prindă o ocazie, îl
alţii“.
lămuri altcineva. În staţie mai erau câţiva oameni.
Uşa a fost deschisă şi au intrat cei doi oaspeţi. S-au aşezat cu Se rezemă de un stâlp de susţinere rămânând liniştit cu
toţii şi au făcut cunoştinţă. Atunci un măgar a deschis uşa cu privirile în gol, asteptind. Nu aşteptă prea mult. După vreo
capul. Măgăruşul era ud, dorea un adăpost pentru la noapte. jumătate de oră se apropie de el un bărbat şi i se adresă
Omul l-a rugat pe oaspetele care stătea aproape de prag să politicos:
deschidă uşa. „A venit un alt prieten“ a spus el. Uitându-se
– Mergeţi la Odobeşti?
afară, oaspetele a spus: „Nu este nici un prieten sau ceva de
– Da, merg. Mă luaţi şi pe mine?
genul ăsta. Este doar un măgar. Nu este necesar să
– Noi suntem trei, răspunse omul. Dacă mergi şi
deschidem.
dumneata vom fi patru şi cu şoferul cinci, cât să umplem
An XIII – Nr. 72 – 2011 15

PROZA
maşina. Şoferul face şi el un ciubuc şi nu vrea să plece cu
maşina goală. Dacă vă hotărâţi putem pleca imediat.
– Bine, acceptă el bucuros.
Se înghesui pe locurile din spate ale maşinii lângă o cucoană
corpolentă şi un domn la fel de corpolent. Apoi se adânci din
nou în visare.
La un moment dat, în maşină se iscară nişte discuţii, nişte
neînţelegeri, dar acest lucru nu reuşi să-i capteze atenţia,
rămânând nepăsător la tot ce era în jurul lui.
Cioravăielile se prelungeau şi maşina rămânea pe loc.
Pasagerii priveau acum spre el cu priviri încurcate şi el îi
întrebă senin ce s-a întâmplat.
– Vă rog să mă iertaţi, începu unul dintre ei, acelaşi care îl
poftise în maşină mai devreme. Sunteţi victima unei
neînţelegeri.
– O neînţelegere?
– Noi ăştia trei din grupul nostru suntem de fapt patru. A apărut
şi tanti Matilda. Credeam c-a reuşit să plece cu naşu...
– Da, şi?
– Păi, ştiţi şi dumneavoastră, maşina asta are doar cinci locuri.
Înţelegeţi?
– Înteleg... sigur că înţeleg. Nu-i nimic.
– Nu vă supăraţi?
– Nu mă supăr, răspunse el zâmbind.
Dan coborî din maşină la fel de senin precum
urcase. Se rezemă din nou de stâlpul de susţinere şi-şi
încrucişă braţele. Privea spre Dacia 1300 din care tocmai
coborâse la cei patru autostopişti pe care întâmplarea făcuse
să fie toţi nişte grăsuni.
Aceştia se tot foiau zgâlţâind maşina, făcând tot felul
de manevre să se aşeze cu toţii şi să încapă cât mai
confortabil în mica maşină. Îi veni în minte pentru o clipă un
film cu Stan şi Bran.
Cam aşa se întâmplau lucrurile, ca-n film. Îi urmări o
vreme,amuzându-se.
Dar maşina tot nu pleca. Deodată şoferul coborî şi
veni drept spre el.
– Ce s-a întâmplat? îl întrebă Dan, abia reuşind să nu râdă. Eu
am coborât. Care-i problema ?
– Ştiu că aţi coborât. Eu vreau...
– Am înţeles, v-a lăsat bateria. Vreţi să vă ajut să împingeti
maşina. Dar să ştiţi că trebuie s-o împingem toţi. Altfel nu
merge, râse el.
– Nu domnule, nu m-a lăsat bateria.
– Atunci? Nu înţeleg...
– Mă gândeam, şi oamenii au fost de acord cu toţii că şi
dumneavoastră vreţi să ajungeţi cu bine la Odobeşti în seara
asta. Dacă noi plecăm, veţi rămâne singur în staţia pustie.
– Aşa e, observă Dan.
– Noi vrem să intraţi în maşină. Vrem să vă luăm cu
noi. Dan rămase perplex. Un zâmbet giocondic îi
înflori pe chip, de nepătruns, de neînţeles.
Trăia o experienţă cutremurătoare. Se simţea complet
drogat, îmbătat. Valuri de iubire se revărsau în inima lui. În
pragul unei mari emoţii încercă să articuleze un răspuns. Dar
răspunsul nu venea. Apoi, din cele mai adânci profunzimi ale
fiinţei sale urcă amintirea poveştii sale. Cu vocea întreruptă de
emoţie, reuşi să spună:
– Dar în maşină nu mai este loc.
– Ştiu, zise şoferul înălţând din umeri. Dar dacă aţi putea
dumneavoastră să vă urcaţi în faţă şi s-o luaţi pe tanti Matilda
în poală... Ce ziceţi? Puteţi?
– Dan nu reuşi să răspundă imediat. Tăcu. Tăcerea se aduna
peste ei. Doar sufletele lor îşi vorbeau, vibrând în aerul
îngheţat al nopţii. După o vreme zise:
– Pot.
– Atunci, asta este. Dumnezeu să ne ajute să nu ne prindă
caralii. Ăştia tocmai astăzi, în zi de sărbătoare, te pomeneşti
cu ei la ieşirea din oraş, la pasarelă.
– Vă puteţi pierde carnetul, îl avertiză Dan.
– Ce pot alege să fac, zise omul. Nu vă pot lăsa aici.
– Atunci, să mergem, spuse Dan.
Se aşeză pe scaunul din faţă şi tanti Matilda îl încălecă fără
milă. Drumul fu ca la rodeo până la Odobeşti, tot încercând să
nu-şi dea sufletul sub tanti Matilda. Unde mai pui că din spate
ceilalţi mai faceau şi haz de lipiciul lui la femei.
La pasarelă trecură cu frică .
„Uite! Uite poliţia!“ zise cineva din spate. Dar poliţia nu era
acolo. Nu în seara asta. Poate iubirea să facă mai mult deatât?
O jumătate de oră mai târziu ajunseră cu bine la Odobeşti.
Şoferul îl lăsă în centrul oraşului. Refuză banii pe care Dan îi
întinsese.
– Atunci, Crăciun fericit, oameni buni! le ură el la despărţire.
Dumnezeu să vă ajute!
– Crăciun fericit! spuseră cu toţii, în cor.
Şi maşina demară din nou,huruind.
Epilog
A fi om! Ce uşor pare. Ce imposibil este.
Dan Toma Cărare rămase o vreme exact în locul unde-l lăsase
şoferul. O dulceaţă, o pace profundă de adâncimi de templu îi
stăpânea sufletul.
Valuri necontenite de iubire, de bucurie liniştitoare,
de mulţumire şi de recunoştinţă îi asaltau inima. Cu privirile
umplute cu lacrimi, în culmea fericirii, Dan bolborosea pierdut
iar şi iar: ,,Doamne, fă-mă iubire, numai iubire şi nimic altceva
decât iubire. Nu mai vreau să trăiesc ca un animal. Fă-mă să
trăiesc prin inima mea emoţiile adevărate ale Omului. Eu vreau
să devin un om adevărat şi aceasta este de ajuns pentru mine.
Nu poate fi fericit un om fără să se zbată neîntrerupt să adune
avere şi putere cu orice preţ, luptându-se în permanenţă cu
semenii lui într-un fel sau altul? Şi să fie sclav pasiunilor
animalice?
Într-un târziu, Dan îşi şterse lacrimile, îşi trase
căciula de blană mai tare pe urechi şi se urni din loc către soţie
şi prietenii care-l aşteptau. Întunericul unei străduţe mărginaşe
îl înghiţi apoi uşor , pe tăcute.
Rămase în staţia de autobuz. Doar vântul cel nervos,
zgâlţâind un panou publicitar. Doar el rămase neliniştit acolo,
şuierând în aerul îngheţat al nopţii.
În noapte, doar el, vântul, acest câine vagabond al
lui Eol, rămase suspinând pe străzile goale ale oraşului,
negăsindu-şi alintul.
P.S. Ţineţi duhul aprins! Ţineţi aripile întinse!
An XIII – Nr. 72 – 2011 16

CRONICA LITERARA
Virgil Lovin– “MUTANTUL”
Elena OTAVĂ
Scriitorul Virgil Lovin, a cărui operă a depăşit 10
romane, plus o carte de poezie şi una ştiinţifică, „Genetica pe
înţelesul tuturor”, şi-a stabilit, de la prima carte, „Pantofi de
damă, în special stângul”, profilul de autor de romane
poliţiste, romane pentru tineri, cu numeroase scene erotice,
cu eroi plini de vitalitate..
Romanul „Mutantul” are un titlu oarecum derutant,
pentru că ne-am aştepta să găsim un personaj cu grave
mutaţii genetice, iar acţiunea să fie un triller, dacă nu cumva
chiar horror. Dar nu este nimic din toate acestea. Lectura
este plăcută, iar acţiunea nu provoacă nici spaime şi nici
oroare.
Derutant este şi începutul
romanului, privit, mai ales, din
perspectiva unei scene petrecute mai pe
la mijloc. Abia atunci înţelegem că
debutul este o retrăire a unei scene de
dragoste sub hipnoză. Acest lucru
demonstrează faptul că autorul ştie să
construiască drama romanului,
asigurând, de la început, interesul
lectorului inocent şi menţinând
suspansul până la final, unde se află
toate rezolvările conflictelor, romanul
având, astfel, un final închis.
Personajul principal feminin
este Didona, al cărei nume aminteşte de
regina cartagineză, care l-a fermecat
prin frumuseţe şi l-a cuprins în mrejele
iubirii pe Enea, personajul lui Vergiliu.
Iubitul ei chiar se numeşte Ernea şi ar putea aminti, printr-o
sonoritate apropiată a numelui, pe renumitul troian.
Didona, devenită, pe româneşte, Dida, oscilează
între iubirea pentru doi tineri: Doru, vărul ei primar, medic,
mai în vârstă cu zece ani, şi Sorin Ernea, student, ca şi ea, la
facultatea de medicină.
La început, Sorin Ernea, băiat „de bani gata”, pare
să o vindece pe Dida de durerea pierderii lui Doru, pentru că i
se spusese că a murit, spre a pune capăt iubirii lor
incestuoase. Sorin va deveni tatăl copilului Didei şi al lui
Doru, spunând familiei că acest copil s-a născut prematur.
Minciuna merge, deoarece copilul seamănă perfect cu Sorin.
Dragostea sufletească şi trupească este o terapie
eficientă şi cei doi tineri au toate motivele să fie fericiţi: au
bani, se iubesc, au un copil şi sunt iubiţi. Dar lucrurile se
complică: Dida nu are lapte pentru copil şi mama lui Sorin
angajează o doică. Nici acest lucru n-ar fi neobişnuit şi viaţa
ar putea să-şi urmeze cursul fără complicaţii.Dar copilul, în
urma unei alte terapii, prin hipnoză, pe care o pusese la cale
Sorin fără ştirea soţiei sale, în timp ce aceasta era încă
însărcinată, are puteri paranormale, vindecătoare,
demonstrate în câteva situaţii, narate cu lux de amănunte.
Secretul nu poate fi ţinut şi copilul este răpit, cu doică cu tot.
Las lectorului bucuria de a descoperi rezolvarea conflictului,
pentru că scriitorul ştie să ţeasă intrigile, căutările,
descoperirile, motivaţiile acţiunilor, acţiunea având toate
ingredientele unui roman poliţist: răpiri, crime, cercetări,
descinderi, demascări etc. Abia spre final aflăm cine este
„mutantul”, autorul demonstrând şi pregătirea
sa ştiinţifică de genetician.
În ceea ce priveşte structura
romanului, aceasta este una modernă, fiindcă
nu urmează întocmai clasicele momente ale
subiectului. Elementele-cheie sunt inserate cu
grijă în text şi lectorul este invitat să le
descopere.
Opera nu se supune schematismului
genului, romanului poliţist. Stilul este marcat
puternic de oralitate, am putea spune că este
„filmic”, putând să fie chiar un scenariu
cinematografic. Scenele dialogate sunt
numeroase, personajele, pline de viaţă, au o
mare predispoziţie pentru comunicare,
specifică vârstei, mai puţin aplecate spre
meditaţie. Eroii sunt ai epocii noastre, tineri de
acţiune, cu telefoane mobile, calculatoare cu
internet şi maşini scumpe.
Limbajul eroilor este presărat cu termeni colocviali
şi, uneori, autorul le împrumută termeni ştiinţifici, din biologiegenetică,
ei fiind studenţi la medicină. Descrierile
personajelor, a locurilor, acţiunilor, sentimentelor, senzaţiilor
dovedesc o fină observaţie a autorului.
Naratorul, obiectiv şi extradiegetic, devine uneori
implicat, atunci când foloseşte îmbinări precum „eroul
nostru”. Nu pot să nu observ contribuţia redactorului de carte,
Mariana Lovin, profesoară de limba şi literatura română, soţia
autorului, pe care Dumnezeu a hotărât să o cheme în ceruri
de curând. Pioasă amintire din partea noastră, a celor ce am
cunoscut-o şi am apreciat-o în tot ce a făcut.
Deoarece scriitorul Virgil Lovin are un public cititorţintă
pentru care scrie şi a dobândit chiar experienţă, îl felicit
şi îi recomand să nu renunţe la stilul său personal.
An XIII – Nr. 72 – 2011 17

POEZIA
MARIN MOSCU
Rondel de iubire
Te-am iubit şi te iubesc,
Vis de floare prinsă-n piept,
Mi-ai zâmbit, gestu-i firesc,
Mângâierea ţi-o aştept.
Singur sunt, singur vorbesc,
Plin de viaţă-s şi aştept:
Te-am iubit şi te iubesc,
Vis de floare prinsă-n piept.
Trupul tău eu îl doresc,
Pentru falnicul concept
Viaţa prin viaţă s-o cresc
Prin zeiescul gest ascet:
Te-am iubit şi te iubesc.
Rondelul dorinţei
Doar aşa a fost să fie,
Tu mi-ai spus de mii de ori,
Nu-i iubire, doar mândrie
De-a fi-n rândul tuturor
Sub nori grei de căsnicie
Care trec prin trup fiori –
Da, aşa a fost să fie,
Tu mi-ai spus de mii de ori.
Şi aş vrea să-mi fie mie
Chiar şi ţie plin onor
Strânsu-n braţe şi-o chindie –
Vis profund, vis de amor,
Doar aşa doresc sa fie!
Rondelul refuzului
Tu ai refuzat întruna gestu-mi
sincer de iubire,
A-ngheţat în mine luna
De mister şi de uimire.
Cum de-ai fost şi-ncă eşti una
Greu de scos din a ei fire?
Tu ai refuzat întruna
Gestu-mi sincer de iubire…
C-un sărut ţi-am pus cununa
Dragostei în primenire –
Inima-mi şi-a întins struna
De-aţi cânta fără sfârşire:
Tu m-ai refuzat întruna!
Rondelul întrebării
Poate mă iubeşti şi tu,
Dar ţi-i frică de păcat,
Să nu ţii la braţe altu',
Să nu fie alt bărbat,
Ai jurat, ştie tot satul,
Atunci când te-ai măritat.
Poate mă iubeşti şi tu
Dar ţi-i frică de păcat…
Începutul nu-i sfârşitu`
Chiar atât de încurcat,
Domnul ştie care-i mitu`
Şi mă-ntreb îndurerat:
Oare mă iubeşti şi tu?...
Rondel nebun
Înnebunesc de dor de tine,
Înnebunesc să te-ntâlnesc,
E sentimentul de-mplinire,
E semnul clar că te iubesc
Şi-aş vrea din partea-ţi o sclipire,
Un semn discret, un semn
domnesc:
Înnebunesc de dor de tine,
Înnebunesc să te-ntâlnesc…
Surâzi suav şi-mi pare bine,
Aştept, te-aştept făr` să crâcnesc
Şi cerul prinde forme line
Şi simt cum prind să-nnebunesc,
Înnebunesc de dor de tine!
Rondelul ochilor
Un ochi râde, unul plânge,
Ştie bunul Dumnezeu –
Te iubesc şi nu-mi ajunge
Să te ştiu oftând mereu.
Ce otravă-n noi se-nfinge
Prin culori de curcubeu?
Un ochi râde, unul plânge,
Ştie bunul Dumnezeu.
Trec fiori nebuni prin sânge,
Asta simt şi nu mi-i greu,
În tine dorul se stinge,
În mine arde mereu –
Un ochi râde, unul plânge!
An XIII – Nr. 72 – 2011 18

POEZIA
Gheorghe SUCHOVERSCHI
ACEASTĂ TOAMNĂ
- rondel -
Îşi prind copacii, frunzele la loc,
Lipindu-le, atent, cu Picătura.
Bătut-au palma pentru-aşa un troc,
Un nou contract semnându-l cu Natura.
Deşi în galben, nu mai poartă ura.
În loc de fructe, lozuri cu noroc.
Lipindu-le atent, cu PICĂTURA …
Şi-au prins copacii, frunzele la loc.
La iarnă, în omătul unui joc,
Prin ghiduşii, în seve-şi ţin căldura
Şi-or pune nostalgiile pe foc …
Dar, până-atunci, chiar întrecând măsura ,
Îşi prind copacii, frunzele la loc .
RONDEL NOCTURN
Nopţi de cristal în vieţi pustii, de plastic
Inundă cu ninsori onirice, un drum.
Când roua spală clipele de fum
Şi plouă cu mustrări, cuvântul, drastic.
În nunţi de stele străjuiesc, postum,
Privirii de poet sau de nebun,
Nopţi de cristal, în vieţi pustii, de plastic
Inundă cu ninsori onirice, un drum.
Când moartea umblă pe-un afet de tun
Şi râsul ei sporeşte în sarcastic,
Glod dezlânat, eu trupul mi-l supun,
Să-l cearnă în eres ori în fantastic,
Nopţi de cristal în vieţi pustii … de plastic
ŞI RESTUL E TĂCERE
- rondel -
Cât costă metrul cub de tăcere ?
E-n hohot plânsul drumului durut !
Dau ceasul meu de mângâiere,
Pe clipa botezată-n absolut !
Sunt ochii treji în cuibul lor de lut
Şi-n cupa plină cu durere,
E-n hohot plânsul drumului durut …
Cât costă metrul cub de tăcere ?
Râd şoapte peste ninsori de sfere,
Dup-o noapte sumbră ce-a trecut
Cu un scâncet vesel şi scăzut,
Al luminii ce-a surpat frontiere …
Cât costă metrul cub de tăcere !!!
RONDELUL UNUI HEIDELBERG
DE ALTĂDATĂ
Motto : “Vivat Academia !
Vivant Profesores!”
În Heidelberg coboară seara
Când vin să cânte visătorii
Cu inima din piept, ghitara …
În jur se strâng auditorii .
Discipolii şi-aprind ţigara ,
Făcând-o “poştă” cu actorii,
Când vin să cânte visătorii :
“În Heidelberg coboară seara !”.
Pustie-acum de vise, gara …
S-au dus în moarte profesorii !
Şi azi mai retrăiesc povara …
Când amintiri aprind fiorii,
În Heidelberg coboară seara !
RONDEL ÎN DRUMUL UNEI LACRIMI
La polul nord al lacrimii e seară ,
Îngenunchiată-n brazda unui gând .
Când strigătul se-întoarce în cuvânt ,
Pierdut în vrajba arşiţei de-o vară .
Urmează lin cărarea ei amară .
Străbate vertical şi chipul, blând .
Îngenunchiată-n brazda unui gând ,
La polul nord al lacrimii e seară .
An XIII – Nr. 72 – 2011 19

ISTORIE
Petre ABEABOERU
DE ACEEAŞI SEMINŢIE
Cele două ţinuturi vecine - Putna (Moldova) şi Slam
Râmnic (Muntenia) au fost, de-a lungul secolelor, teatrul de
confruntare armată dintre domnitorii celor două ţări împotriva
cotropitorilor străini, dar şi dintre oştile moldovene şi muntene.
Aceste înfruntări au avut loc aproape în toată existenţa acestor
voievodate, până la Marea Unire de la 1918. Din noianul
multiplelor evenimente de acest gen, vom încerca să prezentăm
două , ieşite din comun, după părerea noastră. Primul ar fi cel
petrecut în timpul domnitorului Ştefan cel Mare care, la 15
martie 1481, trimite o scrisoare boierilor buzoieni şi râmniceni :
....scrie domnia mea tuturor boierilor mari şi mici şi tuturor
judecilor şi judecătorilor şi tuturor săracilor, de la mic pănă la
mare, din ţinutul Buzăului şi Râmnicului. Şi după aceasta aşa să
fie de ştire, că am luat domnia mea pe lângă mine pe fiul
domniei mele, Mircea voievod şi nu-l voi lăsa de lângă mine, ci
voi stărui pentru binele lui, ca şi pentru al meu, eu însumi cu
capul meu şi cu toată ţara mea , ca să-şi dobândească baştina
sa, Ţara Românească, căci îi este baştină dreaptă, cum
Dumnezeu ştie şi voi ştiţi. Deci vă grăiesc vouă, în ceasul în
care veţi vedea această scrisoare a domniei mele, în acel ceas
să vă întoarceţi înapoi la locurile voastre, fiecare pe unde aţi fost
şi pe unde aţi şezut şi mai înainte, fără nici o frică sau grijă şi
temere. Căci aşa să ştiţi , că nu mă gândesc să vă fac nici un
rău şi nici o pagubă, ci să vă hrăniţi şi să trăiţi în pace.
Aşişderea cine va vrea să vină la domnia mea şi la fiul domniei
mele, Mircea voievod îl vom milui şi îl vom hrăni şi-l vom cinsti....
La scurt timp boierii munteni îi răspund marelui domnitor
moldovean printr-o scrisoare plină de cutezanţă şi loialitate faţă
de voievodul lor : ....De la toţi boierii buzoieni şi râmniceni şi de
la toţi cnejii şi de la toţi rumânii, scriem ţie domnului
moldovenesc, Ştefane Voievod. Ai tu oare omenie, ai minte, ai
tu creieri de-ţi prăpădeşti cerneala şi hârtia pentru un copil de
curvă, pentru fiul Călţunei şi zici că-ţi este fiu ? Dacă ţi-e fiu şi
vrei să-i faci bine, atunci lasă-l să fie, după moartea ta, domn în
locul tău, iar pe mumă-sa ia-o şi ţine-o să-ţi fie doamnă, cum au
ţinut-o în ţara noastră, toţi pescarii din Brăila, ţine-o şi tu să-ţi fie
doamnă. Şi învaţă-ţi ţara ta cum să te slujească, iar de noi să te
fereşti, căci de cauţi duşman, ai să-l găseşti. Şi aşa să ştii, domn
avem, mare şi bun şi avem şi pace din toate părţile. Şi să ştii că
toţi, pe capete, vom veni asupra ta şi vom sta pe lângă domnul
nostru Basarab (Basarab cel Tânăr, zis şi Ţepeluş, 1477-1481 ;
1481 - 1482) voevod, măcar de ar fi să ne pierdem
capetele...Acest răspuns i-a dat mult de gândit domnitorului,
îndârjindu-l în scopurile lui de a-şi impune domnitorul favorit în
scaunul Ţării Româneşti. Poate şi de aceea i-a tratat în lupte pe
munteni ca pe orice vrăjmaş, fără milă. După vărsarea a răuri de
sânge frăţesc, Ştefan cel Mare va renunţa , mai târziu, să se
amestece în treburile ţării vecine. Din păcate, fiul său , Bogdan
al III-lea (Bogdan cel Orb) va continua o parte din ambiţiile
tatălui său. Astfel, în toamna anului 1507 el pătrunde în Ţara
Românească, pe la Focşani şi timp de aproape două
săptămâni ( 10 zile - zice cronica) pradă toate aşezările
existente în calea sa - Coteşti, Cârligele, Dălhăuţi, Urecheşti,
Târgul Cucului, până la Movila Caiatii, unde se opreşte pentru
odihnă, informat fiind că în faţa sa se află, aşteptându-l,
domnul Ţării Româneşti - Radu cel Mare cu oştile sale. Domnul
muntean Radu cel Mare era însoţit, alături de boierii săi, şi de
călugărul Maxim. Cine era acesta ? Conform cronicilor vremii,
între anii 1486 - 1490 el a fost despotul Serbiei , sub numele
Gheorghe Brancovici, alungat de turci din scaun, fapt care i-a
adus notorietate în Europa. El va pleca la Muntele Athos unde,
după mai mulţi ani de penitenţă , va fi călugărit sub numele de
Maxim. De la Muntele Sfânt se va îndrepta către Muntenia,
unde va fi acceptat şi respectat pentru ştiinţa sa, faima
făcându-l cunoscut în statele sud-europene.
Astfel, în timp ce oştile celor două ţări româneşti se
aflau faţă în faţă, în apropierea Râmnicului, la locul ce se
chiamă Retezaţi sau Movila Caiata, gata de înfruntare, gata
să verse din nou valuri de sânge frăţesc, călugărul Maxim ceru
să fie primit de domnul său. După o îndelungată convorbire cu
Radu cel Mare, însoţit de o mică solie, se îndreaptă către zona
oştilor moldoveneşti. Fiind bine cunoscut şi aici, Bogdan vodă îl
primeşte în cortul său. Îi vorbeşte domnului moldovean, ca şi
celui muntean, despre legea strămoşească, care este aceeaşi
pentru moldoveni şi munteni, despre limba lor comună, care
este de aceeaşi seminţie. A pledat cu atâta sârguinţă pentru
împăcare, încât, impresionat, Bogdan vodă trimite şi el o solie,
însoţită de Maxim, la Radu cel Mare voievod, acceptând să se
împace. Într-o atmosferă destinsă, de înţelegere, cei doi domni
români, împreună cu boierii lor, jurară ca între valahi şi
moldoveni să fie pace veşnică şi hotarul să rămână după
vechiul hotar. Şi astfel, prin abilitatea sa diplomatică,
călugărul Maxim reuşeşte să împiedice desfăşurarea unui nou
război fratricid. Ca dovadă a împăcării celor doi voievozi, în anii
1508 şi 1510, din tipografia Munteniei sunt trimise în Moldova
două cărţi, care aveau imprimate stema Moldovei, cu capul de
bour. Acest episod este menţionat şi de Grigore Ureche, care
relatează despre Radu Vodă şi Bogdan Vodă , care s-au
întâlnit la Retezaţi, la Movila Căiatii, de acea parte la Râmnic,
28 octombrie , după ce Bogdan Vodă au stat acolo zece zile de
au prădat şi au ars din Milcov până în Râmnic. După mai
multe secole, pictorul Constantin Leca (1807-1887) va
imortaliza pe pânză împăcarea muntenilor şi moldovenilor.
Astfel s-a încheiat, în mod fericit de data aceasta, al doilea
episod din tragicele evenimente petrecute pe pământul, azi
reunit, al celor două ţări româneşti surori.
An XIII – Nr. 72 – 2011 20

ESEU
EPOCA
NICHITA STĂNESCU
Un critic se distrează la TVC, batjocorind textele
unor amatori care nici nu i-au cerut părerea. O face cu
umor, dar umorul nu este mereu un medicament, poate fi
şi cianură, acest Stalex eutanasiază, nu critică. Ce rost
are? Aşa intră el în istorie? Îl consideram cândva un om
inteligent. Timpul erodează minţile slabe. Iar minţile slabe
se umplu de vanitate, adică de vid., dacă se poate spune
că te ... umpli de vid...
Fac şi eu o digresiune, înainte de. a vorbi despre
Nichita Stănescu, cel mai bun om din lume, cum îl numeau
prietenii, pentru că el numea genii pe toţi cu care venea în
contact. O fire opusă acestui Stalex. Eu cred că este mai
bine să fii aşa, aparent naiv. Omul de geniu, iar Nichita
era atins de geniu, se regăseşte ca într-o oglindă, în
fiecare. Unii critici i-au găsit pete, Cioculescu, Piru, nu s-
au arătat încântaţi, poate nici marele Călinescu nu ar fi
căzut în extaz. Nichita a venit ca o furtună de primăvară.
El nu era maestrul înnăscut , precum Nicolae Labiş. El s-a
format mai încet, deşi erau de aceeaşi vârstă. A înţeles că
versul eminescian şi-a epuizat resursele, aşa cum nu poţi
face, azi, muzică beethoveniană. Unii l-au acuzat că face
filosofie, alţii că nu se luptă cu Puterea. Nichita nu era un
luptător, dar nici fripturist. Nu s-a grăbit cu daruri la palatul
pecerist. Un boem independent, băutor de forţă, ceea ce l-
a şi omorât. Putem să-l judecăm? Putem noi să ridicăm o
piatră împotriva lui? Nu. Ar trebui să-i ridicăm statui în
fiecare oraş. Este, cred eu, după Eminescu, Arghezi,
Barbu, un mare inovator în poezia română, Cel care l-a
apreciat cel mai bine a fost Adam Puslovici, care a fost şi
influenţat de Nichita. Venea de peste Dunăre să-l felicite
pe Nichita., îl simţea ca pe un frate. „Pe câmpu-ngheţat
caii mureau, câte unul/ în picioare, cu ochii deschişi, de
piatră/ vântul îi răsturna pe rând, câte unul/ bubuiau pe
rând,câte unul/ ca pe o nesfârşită tobă de piatră” ( Sensul
iubirii- 1960). Pe atunci, Adrian Păunescu abia îşi ascuţea
creioanele, iar Mircea Dinescu alerga cu cercul pe stradă..
Un poem are titlul identic al lui Eminescu – „O călărire în
zori”, dar ce diferenţă de manieră! Se simt cei o sută de
ani. Desigur, nu poate fi întrecut Luceafărul, totuşi cităm –
„ Sufletul meu îl întâmpină, ave! / Calul meu saltă pe două
potcoave/ Coama mea blondă arde în vânt”. În 1964,
Nichita scoate „O viziune a sentimentelor”, este ceva nou
în lirica românească , o metafizică pe care cenzorii nu au
cum s-o gâtuie –„Din punctul de vedere al
copacilor/soarele-i o dungă de căldură/oamenii – o emoţie.
Boris MARIAN
Copleşitoare/ ei sunt nişte fructe plimbătoare- ale unui
pom cu mult mai mare/ Din punctul de vedere al
pietrelor/ Soarele-i o piatră căzătoare-Oameni – o lină
apăsare% ... Din punct de vedere al aerului/Soarele-i un
aer plin de păsări”... Bine cunoscut este poemul şi ,
implicit, titlul – „Leoaică tânără, iubirea”.. Poemul poate fi
citit şi reţinut în întregime, merită. Faţă de „Iubiţi-vă pe
tunuri” a lui Păunescu, sau „Sunt tânăr , Doamne, vinul
mă ştie pe de rost”, a lui Dinescu, poemul lui Nichita se
ridică la cote mult mai înalte. Continuăm să cităm –
„Trupul meu, cu vedenii cu tot/ a adormit dimineaţa, întins
pe podele” ...”A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva/
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta” ( este şi
motivul unui şlagăr). Ciclul „11 Elegii” ( 1966)
marchează o nouă etapă, a abstractizării imaginilor din
creaţia poetului, probabil, după lecturi mai noi, filosofice,
poate esoterice,- „El începe cu sine şi sfârşeşte cu sine”,
pare un ecou din Cabala, unde Ein Sof este infinitul
exprimat exact cu aceste cuvinte.... „El este înlăuntrul –
desăvârşit şi, deşi fără margini, e profund limitat”. Apoi
apa caii. Poetul nu se poate rupe de materialitate. Apoi
se referă la Vasile Pârvan cu studiile sale despre getodaci.
Unii au criticat aspre aceste „11 Elegii”, dar ele sunt
unice în literatura română.
Dacă Labiş încerca să-l aducă pe Marx în
poezia sa, fără a compromite propriul mesaj, Nichita îl
aduce pe Hegel.- v. poemul „Omul – Fantă”. – „Totul e
lipit de tot/Pântecul de pântec/respiraţie de respiraţie/
retină de retină”. Alt ciclu – „Obiecte cosmice” (1967) –
„Ideea cu gură” (O viziune a sărmanului Dionis)este o
revenire la matca eminesciană a celui mai modern poet
din literatura secolului XX, în România. „Raid în interiorul
pietrelor”, „ O, lucrurile, exacerbare a vidului”, „Arbore
invers” ( idee preluată de Ana Blandiana), apoi neuitatul
ciclu „Roşu vertical”, care ne aminteşte de un
corespondent în cinematografia lui Antonioni. „Stau şi
ucid în linişte fiinţele rezistente ale melancoliei”, „Îngerul
cu o carte în mâini” ( motiv întâlnit şi la Florin Mugur,
care i-a fost coleg şi prieten la Şcoala de literatură). În
1968 apare „Laus Ptolemaei”, mult lăudată de critici. Se
ştie că Ptolemeu a fost timp de secole luat în considerare
ca autor al teoriei geocentrice, combătută apoi de
Giordanno Bruno şi de Galileo Galilei. Pentru poeţi omul
şi Pământul sunt în centrul Universului., indiferent de
ceea ce este adevărat sau nu.
An XIII – Nr. 72 – 2011 21

LITERATURA UNIVERSALA
DESTINUL LUI BYRON
ÎN CONŞTIINŢA CRITICĂ A
LITERATURII ROMÂNE DIN
SECOLUL XIX
Alexandru Florin ŢENE
Încă din deceniul patru al secolului nouăsprezece a
existat un interes pentru opera lui George Gordon Byron în ţările
române, când se fac primele traduceri. Literatura engleză,
cunoscută de timpuriu prin operele luminiştilor, mai ales ale lui
Shakespeare şi a unor preromantici, pătrunde viguros în principate
prin Byron înveşmântat în traducere franceză. Abia în ultimul sfert
de veac a început să fie învăţată limba engleză, când în presa
vremii apar mai adesea anunţuri de guvernante sau perceptori
englezi. În 1843 se menţionează 15 titluri de Byron în cataloagele
existente ale cabinetelor de lectură-“ secţii de împrumut “ ale
librăriilor care înregistrau preferinţele publicului: catalogue des livres
francais qui se donnent en lecture a la libraire de la cour de Frederic
Walbaum Bucarest, 1838. Tot atunci se înregistrează volumul de
Oeuvres completes de Lord Byron, 6 volume, Paris, 1837. De
remarcat este faptul că toate veneau prin filieră franceză. Însă
interesul pentru public erau romanele lui Balzac, Dumas, Scot,
George Sand, Hugo, F.Cooper şi mulţi alţii.Într-o clasificare Lord
Byron era plasat pe locul 19-lea, cu 17 titluri. Dar în perioada aceea
traducerile erau toate făcute după versiunea franceză. Cauzele
pentru care Byron, dintre toţi romancierii englezi, a fost receptat în
Ţările Române, influenţând literatura de la noi, a fost faima câştigată
în Europa prin mitologia romantică propagată, făcându-l unul din
autorii cei mai populari pe continent. (Oxford Historoy of English
Literature, Oxford, 1963, vol.X, p.415. ). Byron reprezenta mitul
eroului prometeic în slujba umanităţii înrobite,” un fel de zeu tutelar
al literaturilor din ţinuturile sud-estice ale Europei”, cum scria
D.Popovici. Prima menţiune descoperită până acum a numelui
Byron pe teritoriul românesc este scrisoarea consului francez Hugot
către Chateaubriand din 9 mai 1824, din Iaşi, prin care se comunica
vestea morţii poetului.( Chataubriand, Essai sur la litteratureanglaise
et considerations sur la genie des homes, des temps et des
revolution, Paris, 1836, vol.2.). Ion Eliade Rădulescu, în 1836, lucra
ca un silitor elev, la traducerile din Lamartine şi Byron „după a mea
aplecare”, traducând Hebrew Melodies. Majoritatea traducerilor din
secolul 19 din Byron sunt în proză, fapt explicabil prin întrebuinţarea
originalului francez. Efectuând analiza pe perioada 1780-1860, P.
Cornea, prin prelucrarea datelor pozitive, ajunge la concluzii
revelatoare pentru circulaţia în Ţările Române a unor opere sau
nume de autori. Pentru cazul Byron, începând cu 1830, sunt
evidenţiate 19 din 679 de titluri (record remarcat de autor, ţinând
seama de marele număr de romane melodramatice şi de senzaţie,
inventariate astăzi doar în cercetări de gen), poetul fiind
personalitatea <strong>literar</strong>ă cea mai citită, după A.Dumas-tatăl, în
intervalul ce-a făcut obiectul studiului. Examinând intervalul de timp,
de la prima traducere descoperită în 1830 şi până în prezent, fiind
186 de ani de la moartea poetului, se constată o curbă ascendentă
în evoluţia traducerilor din opera acestui scriitor englez. S-au
înregistrat 56 de titluri (ciclul de 22 de poeme Hebrew Melodies a
fost considerat o entitate, sonetul care deschide poemul, The
prisoner of Chillon, nu a fost numărat separat, iar Cugetările,
traduse ca maxime, fără specificarea poemelor de unde au fost
extrase, nu au fost socotite). În lista traducerilor publicate în volume
au fost găsite şi numărate versiuni ale aproximativ 65 de titluri. Din
titlurile traduse în aproape 200 de versiuni, un mare număr
reprezintă operele de valoare sau, cel puţin, cele care i-au adus
poetului celebritatea în epocă. Hebrew Melodies având 11 versiuni,
iar Darkness 9 versiuni.The Vampire fiind o compoziţie a doctorului
Polidori a circulat într-o vreme în Europa sub iscălitură falsă, a lui
Byron, şi aşa a fost cunoscută şi în traducerea românească a lui
G.S. din 1883, deşi Ion Eliade Rădulescu, după Pichot, arătase în
versiunea din 1834 că este vorba de un fals <strong>literar</strong>. Opera lui Byron
a început să fie tradusă, chiar masiv, în deceniul 1810-1840 prin
eforturile lui Eliade Rădulescu, au mai tradus Gr.Alexandrescu,
C.Filipescu, I.St.Voinescul, Moroi Costache şi paharnicul Gh.
Seulescu, fiind apreciat de generaţia intelectualilor paşoptişti. Prin
1884 şi Titu Maiorescu şi-a încercat talentul în a traduce din opera
bayroniană. În perioada 1880-1910 apar un număr considerabil de
traduceri, iar pentru Macedonski devine un cult şi unul din favoriţii
traduşi în Literatorul, Revista <strong>literar</strong>ă, Lumina, Revista
independentă, Revista modernă (peste 20 de traduceri). Acest
Byron roumain, cum scria Macedonski, era de foarte multe ori
amintit în scrierile sale, a fost tradus de prolificul Th. M. Stoenescu,
care a tradus, printre altele, Manfred, Corsarul, Întunerecul şi
Mazeppa, opere spectaculos de romantice, dar şi câteva erotice
elegiace. Reluarea lui Byron la Literatorul se datoreşte în primul
rând înclinaţiilor paşoptiste ale lui Macedonski, care îl vedea pe
Heliade ca pe un maestru. Pentru el, Bayron însemna întruchiparea
supremă a revoltei antifilistine, a geniului sortit să sesizeze răul
contemporaneităţii. A. Marino în Opera lui Macedonski, op. cit.,
p.187 şi 198 consideră că, tot asemenea lui Byron, Macedonski îşi
nota evenimentele cotidiene. Celebrarea permanentă a persoanei
autorului la nivelul faptului de detaliu şi de amintire se datorează
contactului cu opera lui Byron. Byronismul, mai puţin Byron, a fost
unul din spiritele directoare ale veacului al 19-lea <strong>literar</strong> românesc,
antrenând condeie agitate de pasiuni, moleşite de mal du siècle,
cochetând neprefăcut sau din modă cu neîncrederea şi
amărăciunea, dedicându-se cu încântare ironiei şi zeflemelii. Marele
Byron a lăsat urme prea puţine, totuşi, în poezia noastră şi nici
acestea nu aveau să supravieţuiască ultimului deceniu al secolului.
Se pare că influenţa lui Byron şi a byronismului în cultura noastră
este un capitol încheiat, explicabil nu prin neaderenţa sensibilităţii
contemporane la opera poetului, ci prin perpetuarea unei prejudecăţi
care nu îl aşează azi pe Byron-aceasta şi din lipsa unei complete,
ştiinţifice versiuni a operei sale în româneşte- pe rafturile bibliotecii
uzuale chiar şi a exigenţilor cunoscători de literatură. Şi, totuşi,
Byron nu este sortit să rămână doar în manualele şcolare, el a
pătruns în conştiinţa artistică a contemporanilor care îşi dau
osteneala să-l citească.
An XIII – Nr. 72 – 2011 22

CRONICA LITERARA
Ioan ŢICALO
LA TAIFAS CU ADRIAN VOICA
Poetul ieşean Adrian Voica adaugă la bogata sa operă
volumul al doilea din Dicţionar cu Distihuri (Editura Ploieşti
Mileniul III, 2010), o carte vie, hrănită din apele subterane ale
arhaismelor. E de notat că, după apariţia reacţiilor critice la
primul volum, autorul, adăstând la umbra lui Anton Pann,
înserează o interesantă postfaţă lămuritoare, ca să consemneze
că distihul conceput de noi se apropie de caracterul ludic al
strigăturilor (s. a.) de la horele ţărăneşti, ce se rezumă, de obicei,
tot la două versuri. Nimic mai adevărat, mai ales că reversul
jocului are în vedere problematica vieţii sub diversele ei ipostaze,
inclusiv cea a aşezării acesteia sub zodia veşniciei, idee valabilă
şi pentru artist:
Când răsucea cuvintele în horă
El căuta o nouă auroră.
Neliniştea, specifică mân(t)uitorului de cuvinte, provoacă o
continuă căutare, o coborâre în straturile geologice, de unde
ţâşneşte cu vigoare apa termală a poeziei, acoperind cerul
poetului cu o nouă auroră, ce poate fi adusă, desigur, chiar şi de
irizările unei rime noi. O spune însuşi A. Voica în aceeaşi
postfaţă: Distihul românesc de esenţă cultă oscilează aşadar
între precizie şi imprecizie (s. a.), ca nişte valuri înaintând şi
lovindu-se constant de ţărmurile rimei. Să exemplificăm:
Ne despărţim… Vrăjită e clipa. Amân: ar
Veni cu mine florile de amânar…(Casa bunicilor)
Cu alte cuvinte, separarea tranşantă de un vechi cerdac şi de
glasul blajin al bunicilor, pentru un suflet sensibil, nu se produce
niciodată. Ei (şi, prin ei, celelalte generaţii) reprezintă arhaitatea,
leagănul matricii stilistice fără de care n-am şti cine suntem, căci
toată iubirea lor se revarsă în noi ca un şuvoi de nestăvilit.
Desigur, opacitatea, cu o maximă consistenţă materială şi, de
aceea, plină de sine, îl poate respinge, îmbrăţişând clipa
hedonistă, ca în acest distih intitulat Revolta adolescentei:
– Floare de higiu
Nu mai vreau să fiu!
Dar omul e ca şi cuvântul, iar A. Voica, stăpân autentic peste
împărăţie, plin de dragoste, adică, îi aminteşte cititorului că are
de a face cu o Permanenţă:
Lucrarea Domnului e vie şi-n cuvânt:
Se prăbuşeşte unul, altul devine sfânt.
Cartea, având darul să-l încarce pe cititor cu energie pozitivă,
respiră o filozofie sănătoasă şi, împreună cu primul volum, îl
aşază pe universitarul ieşean în postura de a fi… „singur printre
poeţi”, cu o declarată modestie:
– Cuvintele s-au repezit la noi, mă!
– Da, am creat o lume fără noimă.
(Dificultatea creaţiei)
Într-adevăr, cuvintele, fie că stau şi bat la uşă, fie că se reped,
sunt orânduite după o ştiinţă ziditoare care presupune
numaidecât o stare de jertfelnicie, noima creaţiei depinzând de
harul ce provoacă şi însoţeşte sacrificiul poetului, numită aici
noroceală:
Cu puţină noroceală
Ies mereu din mucezeală. (Poetul)
Cele două versuri trimit la ideea înmulţirii talanţilor din Biblie, ori
la mai profana opinie a „luptei cu inerţia” a celui ce avea să fie
numit atât de inspirat de Eugen Simion „buzduganul” generaţiei
postbelice, fiind vorba, desigur, de Nicolae Labiş, (în)frânt pentru
moment tocmai de inerţia şi inepţia întunecatelor conştiinţe ale
vremii. Explicaţia e simplă, ca în acest Fragment de predică
: …Păcatul prealăcuieşte
Atâta cât lumea trăieşte,
din care pricină
Prea sfânta în veci podobie
Păcatele noastre adie. (Vinerea mare)
Arhaismul, asociat adeseori cu câte o metaforă
surprinzătoare, face versul sprinten şi plin de prospeţime, având
darul de a-l ţine pe cititor în priză:
Bătrânul stareţ-predoslov
Cu barba perie-un ceaslov.
(Documentare),
iar voroava distihurilor poetului, ca să rămânem în atmosfera
desfătătoare a lui Adrian Voica, e cuceritoare, mărturie a unui
clocot interior pe măsură. Nu l-am auzit făcând declaraţii publice
(îmi vine a crede că asemenea spaţiile îl tulbură), sunt însă
convins că e un îndrăgostit incurabil de fiinţa limbii române pe
care o slujeşte ca un sacerdot. În lume poţi detecta câte un
Contrast precum următorul:
Sub un cireş înflorit
Stă un suflet mugurit
(asemenea opoziţii îi oripilează doar pe poeţi şi pe slujitorii
devotaţi ai culturii?), prilej de meditaţie, căci acesta/aceştia – El
e tut şi ea e tută – vor forma, vai!, o familie plăcută. (Omul nou,
fişă de cadre). Aceasta se petrece la nivelul cel mai de jos. În
contrapondere, undeva sus La stânişoară/ Noaptea dorul ară
(Îndeletniciri), pentru ca, între ele, unui haidamac, ajuns cu
capul pe masă, nu i-a rămas decât să viseze o… idilă în faţa
unei sticle de… tărchilă.
Cartea lui A. Voica, cuceritoare, pe lângă faptul că e o
„plăcută zăbavă”, te poartă prin hăţişul vieţii şi te invită la
cugetare spornică, în primul rând asupra rostului omului pe
pământ. Distihurile sună grav, iar ecoul se prelungeşte până
dincolo de momentul lecturii. Ai impresia că autorul se află,
înconjurat de alţi semeni, la o şezătoare de altădată, dominând
asistenţa cu ziceri aforistice:
Deschizi poarta ca nemernic
Şi-o închizi tăcut şi smernic. (Lucrarea credinţei)
Înţelegi de ce orizontul distihului este infinit, cum îl defineşte
poetul, la final, continuând cât se poate de convingător:
Revenirea la izvorul primordial, la arhetip, înseamnă revigorarea
poeziei româneşti. Poate nu singura, dar, în mod cert, sigură. Nu
poţi să adaugi decât că A. Voica are dreptate, căci nesocotirea
izvorului trezeşte forţele mişcării dezordonate, distrugătoare ale
personalităţii, viaţa fiind aşezată pe cea mai temeinică şi de folos
componentă: Toate-şi au sfârşinţa,
Dar nu şi credinţa.
(Amin!)
An XIII – Nr. 72 – 2011 23

PROZA
A VENIT IARNA, DRĂGUŢA !
Pârtieee!
Ionel CONSTANTIN
Parcă a fost ieri, abia înplinisem şapte ani şi începusem
să merg la şcoală. Era dimineaţa devreme când, din cuibul
călduros al patului, mă ridica glasul şoptit al mamei susurândumi
la ureche:
-Hai, puişor, fă ochişorii mari, afară ninge!
Săream ca un arc destins, somnul fugea brusc, speriat,
iar eu alergam lipăind cu picioarele goale până la fereastră,
împiedicându-mă în poalele cămăşii de noapte, moda copilăriei
mele, şi îmi lipeam nasul de geam. Deasupra Odobeştiului, din
cerul cenuşiu, îngerii îşi scuturau aripile, răspândind fulgi mari,
albi ca o binecuvântare pufoasă a lui Dumnezeu. „Oo, iernile
copilăriei mele, nu pot să nu fiu patetic atunci când mi le
amintesc!” Iernile acelea cu zăpada scârţiind sub tălpile
pâslarilor, o altă modă vremelnic venită de la răsărit, cu vălătucii
de fum, plutind deasupra caselor, ca o vată de zahăr efemeră.
Iernile mirosind a şoric şi cozonac şi a vin fiert pe care îl bea,
pufnind zgomotos, tata după ce deschidea în curte prima pârtie.
Iernile când plângeam după ce lipeam limba de clanţa uşii şi nu
o mai puteam desprinde, din cauza gerului. Iernile când înnotam
până la genunchi prin omăt pe derdeluş şi ne rostogoleam
îmbujoraţi prin zăpadă, toate au rămas ascunse în inima şi în
mintea mea şi acum îşi cer dreptul să iasă la iveală. Oraşul
acela, din primii ani de aşa-zisă republică populară, era încă un
oraş fără blocuri, în care gospodarii, după ce se oprea
ninsoarea, ieşeau singuri şi făceau primele pârtii pe lângă
garduri, aşteptând ca săniile trase de cai să deschidă drumurile.
Le auzeam de departe sunându-şi zglobiu clopoţeii, iar caii lor ne
păreau armăsari de poveste, hrăniţi cu jăratec, care acum
scoteau aburi pe nări. Dacă vizitiii ne lăsau, ne agăţam şi noi
săniuţele, făcând un „bob” cu care plecam, alunecând veseli întrun
şirag chiuitor. Birjarii oraşului, Avram şi Nică Pântea, pe care
de fapt îl chema Munteanu, îşi înhămau şi ei caii la sănii,
reîncepându-şi cursele spre gară. Prima care ieşea era sania
primăriei care trăgea un aşa-zis plug de zăpadă, făcut din câţiva
buşteni aşezaţi în triunghi, deschizând drumul pe străzile
principale, cea din centru şi cea care unea oraşul cu gara.
Dinspre Focşani, dacă drumul nu se înfunda, venea zdrăngănind
zgomotos câte o RATĂ hodorogită, care făcea legătura cu
Jariştea sau un Molotov lucios, primit ajutor de la tovarăşul Stalin
care, spre uimirea noastră, auzise şi despre Odobeşti. Autobuze
sau camioane erau încă o raritate pentru noi, copiii, pe care le
însoţeam răcnind războinic cu o ploaie de bulgări. Îmi amintesc
şi azi ca prin ceaţă, iarna lui 1953/54 când tata a făcut un
adevărat tunel să ieşim din casă, iar troienele erau mai înalte
decât el. Mult mai târziu, peste ani, tot într-o iarnă grea, când
tractorul primăriei ieşise conştiincios să deszăpezească
şoseaua, un primar zelos a ieşit şi el pe postul local, îndemnând
odobeştenii să vină în faţa porţilor şi să facă „pârţi”. Nu ştiu cum
s-a finalizat acţiunea, dar, pentru ”înţelepciunea” cuvintelor sale,
primarul a rămas proverbial în folclorul local. Printre cele mai
dragi amintiri sunt, bineînţeles, cele legate de săniuş. Pentru noi,
copiii, săniuşul se făcea pe derdeluş, cei mai mari mergeau la
pripor, iar în târg sau împrejurimi erau destul de astfel de pante,
diferite între ele, după gradul lor de dificultate. Oricum toate ni
se păreau enooorm de atractive şi, atunci când ningea,
îndreptam spre ele adevărate expediţii. Derdeluşul din grădina
publică era cel mai accesibil şi lipsit de periculozitate, acolo
părinţii ne lăsau fără prea multe rugăminţi. Dintre celelalte, mai
faimoase, două mi-au rămas în memorie. Ambele erau pe
drumurile publice şi erau considerate periculoase. Cel mai
apropiat de centru era priporul lui Milan, pe strada care urca în
curbă către cimitir. I se spunea astfel după numele unui tutungiu
care îşi avea debitul în colţul unde se termina panta, de unde
reîncepeam urcuşul spre o nouă aventură. Când tutungiul a
murit, priporul şi-a schimbat şi el numele după noul mandatar
al locaţiei, devenind priporul lui Şerban. De departe cel mai
cunoscut era însă priporul lui Robescu, numit astfel după un
mare proprietar de vii, din partea locului. Ca să ajungem acolo,
trebuia să trecem podul de peste Milcov, spre Broşteni, de unde
se făcea o scurtătură la stânga, spre Beciu de la care începea
priporul. Panta era lungă şi anevoioasă şi puţini erau cei are
aveau tăria şi curajul să ajungă până în vârf. De acolo, cei mari,
liceenii sau studenţii veniţi în vacanţă, fericiţii posesori de
schiuri, îşi dădeau drumul la vale, strigând : „Pârtieee!”, iar noi
cei mici , ajunşi cam pe la jumătatea urcuşului, îi priveam uimiţi
trecând ca un fulger multicolor. Când Milcovul îngheţa, începea
o altă experienţă, patinajul. Cei curajoşi îşi legau cu sârme
„patine” făcute din bucăţi de şpalier de metal, lucrate clandestin,
fără ştirea părinţilor, pe bani puţini, la câte un fierar din ţigănie.
Inaugurată orgolios, prin piruete complicate pe luciul gheţii,
experienţa se termina uneori trist când „patinoarul” ceda şi
îndrăzneţul se alegea cu pantalonii uzi sau şi mai rău, cu o
baie rece. Baia ca baia, dar tragedia începea odată întors
acasă, de unde plecam aproape toţi cam fără voie. Iarna
însemna şi anotimpul sărbătorilor. Nu mă refer numai la
sărbătorile de iarnă. Oraş de podgoreni înstăriţi, Odobeştiul,
după o toamnă bogată, cu vinul pus la adăpost în budane, intra
într-o prelungă şi fericită sărbătoare. Începând cu zilele din
preajma Ignatului, când Ghiţă îşi numără ultimele clipe trăite în
coteţ şi până ce dădeau primii ghiocei, târgul trăia într-un dolce
farniente. Se făceau vizite, se sărbătoreau aniversări, nunţi şi
cumetrii, pomeniri, toate erau un prilej de petrecere. Vinul era la
îndemână, oamenii se cunoşteau între ei, se simţeau cu toţii, ca
într-o mare şi unită familie. Petrecerile ţineau până la ore târzii
în noapte, iar după ce se „lua” curentul de la uzină, la lumina
lămpilor. Cei mici participau şi ei, jucându-se printre cei mari,
până ce Moş Ene îi adormea scâncind prin colţuri. Într-o iarnă,
mi s-a povestit, când veneau spre casă, ai mei au simţit că
săniuţa în care mă duceau, alunecă parcă prea uşor. S-au
întors şi, uimiţi, au văzut săniuţa goală. M-au găsit câţiva metri
mai în urmă, dormind liniştit în zăpadă, învelit în lumina lunii.
Ei, multe ar mai fi încă de povestit despre acele zile şi nopţi
minunate, dar asupra lor, vorba cronicarului, vom găsi vreme
de blândă zăbavă şi altădată.
An XIII – Nr. 72 – 2011 24

ISTORIE LOCALA
ETERNITATEA
DE LA PORŢILE VRANCEI
Silvia Maria GRIGORE
Silvia Maria Grigore s-a născut la 2 aprilie 1914, în Odobeşti-Vrancea, loc pătat cu vii, unde fiecare piatră e literă
de istorie. A absolvit Facultatea de Litere şi Filosofie Bucureşti, specialitatea Estetică, avându-i ca profesori pe Tudor
Vianu, Mihai Dimitrie Gusti, Mihai Dragomirescu, P.P Negulescu. Chemarea artei i-a dat târcoale de mică, cea mai
puternică fiind cea în imagini şi culoare. Opera plastică, profundă şi sensibilă, îşi decantează sârguincios impresiile,
înainte de a le converti în desen şi culoare, cu harul primit de la Dumnezeu.
Gheorghe Mocanu
Niciodată nu voi putea uita acest orăşel,
ODOBEŞTI, situat pe malul Milcovului, la poalele munţilor
Vrancei, o aşezare mirifică cu vii îmbelşugate, cu oameni
harnici şi iubitori de neam şi tară. Este pomenit
din vechime, în letopiseţe, în pagini de
istorie.Se ştie că mama Vrâncioaia şi-a trimis
cei şapte feciori să lupte în oastea Domnitorului
Ştefan Cel Mare. De asemenea, Dimitrie
Cantemir vorbeşte în scrierile sale despre
această aşezare plină cu vii întinse pe dealurile
însorite ale Vrancei, ale căror vinuri erau mult
mai apreciate de cunoscătorii autohtoni şi
străini. M-am născut în acest orăşel la 2 aprilie
1914, aducând o nouă bucurie în casa părinţilor
mei Maria şi Dimitrie Constantinescu. Bunicul
meu dinspre mamă, doctorul Ion Meţianu –
ardelean de origine – şi-a întemeiat familia,
fiind medicul acestei aşezări între 1879 şi 1918. Casa
bunicilor, în stilul vechilor conace – albă imaculată, mai există
şi astăzi pe strada principală, mai sus de primărie vreo treipatru
case. Fiica lui mai mică, Maria, a rămas la Odobeşti. La
căsătorie a primit ca zestre o vie pe malul Milcovului, o vie
dragă mie – care este astăzi iarăşi a noastră. Se spunea că
Galbena de Odobeşti plantată în ea este de pe vremea lui
Ştefan Cel Mare. Îmi amintesc că, în 1926, după o furtună
cumplită, Milcovul a venit mare şi a luat pe apa lui o casă de
lemn cu cramă cu tot de la vie, cu budane plutind pe apele
învolburate, aşa precum Sadoveanu descria în cartea lui
„venea o moară pe Siret”. Tot atunci Milcovul a luat şi podul
ce lega oraşul Odobeşti de
Broşteni, pod pe care l-a
refăcut tatăl meu, ales
primar în acel an, pod care
dăinuieşte şi astăzi. Peste
oraşul meu au trecut şi
ororile Primului Război
Mondial,
ocupaţia
nemţească cu confiscări de
bunuri, grâne, animale,
locuinţe şi bineînţeles vinul
ce pleca cu vagoanele în
ţara lor. A fost o foamete
cumplită. Foarte mulţi
oameni nu aveau ce pune de-ale gurii. Tata era pe front. A
fost luat prizonier în luptele de la Oituz. Mama, rămasă în
Odobeşti, sub ocupaţie germană, a pierdut un băieţel. Liviu,
născut în 1916. Frăţiorul meu a murit de
foame. Eu cu fratele meu mai mare,
Corneliu, eram slabi şi înfometaţi. Mama ne
trimetea să culegem buruieni din vie ca să
avem ce manca. Terciul de mămăligă era
un lux şi eram fericiţi că îl aveam. Ţin minte
că într-o zi un neamţ, care locuia la noi în
două camere rechiziţionate, mi-a dat câteva
ouă. M-am dus cu ele în şorţuleţ la mama şi
i-am zis: „Uite mamă nişte ouă de găină;
pentru noi erau ouă de aur. A trecut şi
războiul. Tat a revenit acasă din prizonierat.
Îmi aduc aminte; aveam patru ani, când un
străin slab şi cu barbă mare s-a oprit la
poarta noastră. Mama a ieşit în pragul casei şi l-a îmbrăţişat,
iar eu mirată am întrebat: „Dar cine este omul acesta?” Şi
viaţa a început să reintre încet, încet în normal şi în orăşelul
nostru de pe malurile Milcovului. Norii negri ai celui de Al
Doilea Război Mondial, urmat de ororile comunismului erau
încă departe.
INTELECTUALI – FĂURITORI DE ISTORIE
Dintre marile personalităţi ale Odobeştiului din secolul trecut
daţi-mi voie să vorbesc mai întâi despre bunicul şi tatăl meu.
Bunicul meu dinspre mamă, medicul Ion Meţianu s-a născut
în anul 1848 în Ardeal, în
localitatea Zărneşti de la
poalele munţilor Piatra
Craiului, fiind nepotul
Mitropolitului Ioan Meţianu
(1828-1906) de numele
căruia se leagă lupta pentru
drepturile românilor din
Transilvania. Crescut în
spiritul ideilor revoluţiei
paşoptiste, pentru care tatăl
său a luptat cu arma în
mână, el a început să înveţe
carte la şcoala confesională
din comună, după care a
An XIII – Nr. 72 – 2011 25

ISTORIE LOCALA
fost dat să urmeze cursurile gimnaziului „Andrei Şaguna” din
Braşov. După terminarea studiilor, trece munţii şi se înscrie în
1869 la Şcoala Naţională de Medicină şi Farmacie din
Bucureşti. După obţinerea licenţei în medicină – specialitatea
chirurgie în anul 1874, sub îndrumarea profesorului Carol
Davila, Ion Meţianu îşi începe activitatea într-un spital din
Bucureşti, remarcându-se printre chirurgii cu calităţi deosebite.
În aprilie 1877 este mobilizat ca locotenent de rezervă,
împreună cu fratele său mai mic, tot doctor, Nestor Meţianu şi
este numit medic de batalion al Regimentului 3 Călăraşi, sub
comanda colonelului Grigore Polizu. Cu această unitate face
întreaga campanie de independenţă, dând îngrijiri răniţilor şi
bolnavilor de la Plevna, alături de dr. Carol Davila. Pentru
activitatea meritorie depusă în timpul războiului a fost decorat
cu „Medalia Trecerea Dunării”, „Medalia Apărătorilor
Independenţei” şi „Medalia comemorativă de campanie rusă”.
După demobilizare, bunicul meu a plecat în Moldova.
S-a stabilit în 1879 la Odobeşti, unde şi-a întemeiat familia,
având şapte copii, toţi născuţi în Odobeşti.
A fost medicul acestui oraş până în anul
1918, când se mută la Bucureşti cu o parte
a familiei sale. A murit în Bucureşti în anul
1932.
Deşi în 1916, la începerea Primului Război
Mondial, avea 69 de ani, chirurgul Ion
Meţianu, bunicul meu, a lucrat ca voluntar
într-un spital de campanie, găsind resursele
necesare îngrijirii cu devotament a
luptătorilor pentru cauza naţională şi
combaterea epidemiei de tifos exantematic.
În timp ce activa în spital împreună cu fiul
său, colonel doctor în rezervă şi profesor
universitar, Nicolae Meţianu (n. Odobeşti,
1881 – m. 1965, Bucureşti), ceilalţi trei fii:
lt. rezervă inginer Traian Meţianu (n.
Odobeşti, 1879 – m. 1944, Bucureşti), lt. rezervă avocat Mihai
Andrei Meţianu (n. 1890, Odobeşti – m. 1969, Paris) şi lt.
rezervă Ştefan Meţianu, absolvent al Politehnicii din
Charlotenburg, a căzut la datorie, lovit de schijele unui obuz
duşman. Peste câteva minute după aflarea acestei îngrozitoare
veşti, spun sursele vremii, doctorul Ion Meţianu a intrat în sala
de operaţie a spitalului de campanie unde îl aşteptau răniţii. La
1 Decembrie 1918, dr. Ion Meţianu, militantul pentru cucerirea
independenţei şi a unităţii publice, era prezent la Marea
Adunare Naţională de la Alba Iulia, participând la înfăptuirea
măreţului deziderat naţional – unirea Transilvaniei cu România.
„Ziua de astăzi – nota dânsul atunci – este sinteza luptei
noastre de-o viaţă: suntem liberi şi uniţi”. În familia noastră s-a
întâlnit Ardealul cu Moldova înainte de Marea Unire, dovadă că
graniţa ce brăzda cândva trupul pământului românesc nu era o
piedică în calea celor în vinele cărora curgea acelaşi
sânge…Tatăl meu, Dimitrie Constantinescu s-a născut în
1882, într-un sat din oraşul Roman, în comuna Galbeni, satul
Hociungi, tatăl lui fiind preot şi având cinci copii. Au fost
crescuţi în iubire de Dumnezeu şi Ţară. Toţi fraţii lui au învăţat
carte. Unii dintre fraţii mai mari, Emanuel Constantinescu, a
fost la începutul sec. XX directorul Liceului „Unirea” din Focşani
(azi Colegiul Naţional „Unirea”). După terminarea cursului
primar în satul natal, tatăl meu a urmat liceul la Roman, apoi
Facultatea de drept la Iaşi, fiind totodată şi un foarte bun
matematician, pasiune care l-a făcut să fie şi un activ
colaborator, până în 1950, la revistele de specialitate din Iaşi.
Trebuie să vă mărturisesc că nu am ştiut, cât a trăit printre noi,
că scria poezii, poezii pe care le-am descoperit cu uimire şi
încântare după plecarea sa întru cele veşnice. Poate că mama
mea ştia, căci era muza acestor versuri. Ce viaţă plină de
încântare…Fiind numit judecător după absolvirea studiilor, a
fost repartizat la mica judecătorie din satul Nereju din judeţul
Putna, apoi la Odobeşti, unde a cunoscut-o pe Maria, fiica cea
mică a doctorului Ion Meţianu, o fată frumoasă cu o educaţie
aleasă, cum era obiceiul în acele timpuri. Fiindcă avea talent la
pian, tatăl ei i-a comandat o pianină „Bluthner” la Viena, care a
fost transmisă în familie din generaţie în generaţie, salvată ca
prin minune din cele două razboaie mondiale şi de domiciliul
forţat dictat de comunişti familiei sale. Talentul la pictură al
mamei l-am moştenit eu, dar asta este altă poveste. S-a
căsătorit cu Maria Meţianu (1889 – 1960) în 25 aprilie 1910.
După terminarea Primului Război Mondial, unde a luptat ca
locotenent şi a fost decorat cu multe medalii,
şi-a continuat activitatea ca magistrat la
Judecătoria Odobeşti. Din anul 1924 a trecut
în avocatură, pledând procese la Odobeşti,
Focşani şi în alte oraşe din ţară. Fiind un om
destoinic şi înzestrat cu o inteligenţă
deosebită, cu un suflet apropiat de oamenii
urbei, a devenit o personalitate cunoscută în
toată regiunea. Îmi amintesc cum veneau la
tata oameni din toate păturile sociale, cu
problemele lor mai mari sau mai mici,
căutând un sfat şi o rezolvare. Pe cei săraci
îi ajută fără să le ia bani. Majoritatea actelor
de proprietate, vânzări-cumpărări, ce sunt
folosite şi astăzi pentru dovedirea calităţii de
proprietar, sunt scrise caligrafic de mâna
domnului Burada, secretarul tatălui meu,
semnate bineînţeles de tata. Le-a văzut întâmplător fiica mea
Rodica, după 1991, când ne-am luptat să ne reluăm viile luate
forţat prin colectivizare. Avocatul Mitiţă Constantinescu era şi
un bun gospodar. De câte ori se năştea vreun copil – şi i-a dat
Dumnezeu 9 copii, din care au trăit 7 -, cumpăra câte o vie de
3-4 ha pentru fiecare copil. Şi se ocupa şi de lucratul viilor.
Avea o şaretă trasă de un cal, cu care făcea inspecţia viilor
aproape în fiecare zi. Pentru noi, copiii, era o bucurie să ne ia
cu el. Şi se pricepea şi la făcutul vinului. Avea două crame –
beciuri renumite în toată ţara, ambele în Odobeşti, unul pe
strada Cuza Vodă nr. 5 – astăzi prăbuşit, intrarea lui fiind
folosită ca pivniţă de vecini, celălalt pe strada Barbu Lăutaru nr.
1, în „Ţigănime”, foarte bine conservat şi astăzi. Aceste beciuri
au fost folosite după colectivizarea forţată de către CAP şi apoi
au fost lăsate în paragină. Înainte, beciurile se făceau numai cu
intrarea şi camera principală protejată cu bolţi de cărămidă sau
piatră. Din camera principală porneau radial galerii cu boltă
săpate în dealul de lut al Şarbei, suficient de mari să încapă
budanele până la 2000 de litri, cu spaţiul respectiv de mânecă.
Am avut o discuţie cu un coleg de-al fiicei mele, inginer
constructor, şi l-am întrebat de ce, pe vremuri, se puteau
construi galerii în pământ, care nu aveau o consolidare cu o
structură oarecare. A stat mult pe gânduri până mi-a răspuns:
„Nu ştiu doamnă, dar probabil că pe vremuri, în zonele acelea
nu erau instalaţii de apă care să se spargă şi să se infiltreze în
An XIII – Nr. 72 – 2011 26

ISTORIE LOCALA
pământ”. Beciurile aveau şi aerisiri care străpungeau dealul în
care erau săpate.. Aceste beciuri au fost folosite ca adăposturi
antiaeriene de locuitorii Odobeştiului în primul Război Mondial.
Ţin minte că tatăl meu lăsa strugurii pe butuc până cădea
bruma. Budanele, în care ţinea vinul vechi, aveau un strat de
iască verde şi gros ca un covor persan. Făcea vin şi din
stafide. În beciurile lui au coborât să deguste licoarea zeilor,
Maria Filoti, Maria Tănase, Mihail Sadoveanu, George Vraca,
Corneliu Coposu şi multe alte personalităţi ale vremii. Ca fapt
divers, pentru viaţa din trecut a oraşului Odobeşti, aş vrea să
vă povestesc despre „Ţigănimea” de pe strada „Barbu
Lăutaru”. Locuiau ţigani lăutari, chemaţi la petrecerile boierilor
de altădată. Fetele şi femeile tinere cântau şi dansau alături de
ei. Nu erau nomazi. Aveau case mici, dar frumoase şi curate.
Cine nu avea o purtare demnă era izgonit de starostele lor.
Copiii lor mergeau la şcolile din oraş alături de copiii românilor.
Din cei de altădată au mai rămas doar câţiva care îşi mai aduc
încă aminte de tatăl meu. Unul din urmaşii lor păzeşte astăzi
beciul tatălui meu din capătul străzii, beci în care şi-a amenajat
o cămară de alimente. Tatăl meu şi-a început cariera politică în
1926, când erau câteva partide bine conturate; Partidul
Naţional Liberal al Brătienilor şi Partidul Naţional Ţărănesc –
atunci înfiinţat, al lui Maniu, în care s-a înscris, alături de
Nicuşor Graur şi senatorul Nicolae Graur, fiu şi tată. Dimitrie
Constantinescu, tatăl meu, a fost ales ca primar de către
ţărănişti începând din anul 1926. Ştiu că tatăl meu a fost uitat.
Comunismul a distrus şi a dezrădăcinat vechile familii, pentru a
crea „omul nou”. Urmaşii acestor familii, după colectivizarea
forţată, au plecat din Odobeşti, în care începuse demolarea
vechilor conace boiereşti şi construcţia pe locul lor a blocurilor
muncitoreşti – astăzi adevărate ghetouri, fără apă şi cu
încălzire centrală ce nu mai funcţionează. Au ajuns în marile
oraşe în loc să urmeze vechea tradiţie de viticultor, ce se
transmitea din tată în fiu – au învăţat alte meserii. Mulţi au
ajuns pe meleaguri străine.
Aproape toţi nepoţii mei, care ar fi trebuit să continue
tradiţia tatălui meu – au plecat în pribegie. Anul trecut, când am
reuşit să-i strâng aproape toţi nepoţii mei, care ar fi trebuit să
continue tradiţia tatălui meu – au plecat în pribegie. Anul trecut,
când am reuşit să-i strâng aproape pe toţi în jurul meu, cu
ocazia sărbătorii mele festive – la împlinirea frumoasei vârste
de 90 de ani, în oraşul în care locuiesc sub poalele Tâmpei –
Braşovul, le-am văzut ochii în lacrimi când le-am recitat
versurile lui Vasile Militaru: „Fie pâinea cât de rea/Tot mai
bună-i în ţara mea/Cu străini am stat la masă Şi cu ei am
ospătat,/Dar gândind la mine acasă,/Lacrimi şiruri am vărsat ”
Scriu aceste rânduri spre a le spune noilor generaţii despre cei
care nu mai sunt şi care au făcut multe pentru orăşelul acesta
de la polalele munţilor Vrancei. Dintre multele realizări ale
tatălui meu, în calitate de primar, realizări care există şi astăzi,
voi menţiona pe cele mai importante: construirea podului de
peste Milcov, ce leagă Muntenia de Moldova, pod distrus de
puhoaiele venite din munţi în 1926. Renovarea vechii primării şi
construirea etajului, realizând astfel o clădire frumoasă şi
impunătoare. Amenajarea terenului viran de vizavi de primărie
într-un parc cu alei, cu arbori şi ronduri de trandafiri. S-a
implicat şi în acţiunile vieţii culturale ale Odobeştiului. Sub
egida Societăţii Culturale „Crăciuna” a amenajat o sală mare
pentru trupele de teatru din ţară, care veneau în regiune pentru
a da spectacole. Ne-au onorat atunci cu prezenţa lor neuitaţii
George Vraca, Maria Filotti, Mişu Fotino, marele Tănase. Mai
târziu, prin 1954, în aceeaşi sală, alături de fratele meu, actorul
Flavius Constantinescu, au venit şi fiul marelui actor Mişulică
Fotino, Carmen Stănescu, George Constantin şi alţii. Dar jucau
alte piese, cu „tematică”, pentru alţi spectatori. Vechii spectatori
ai vechiului oraş înfundau puşcăriile comuniste. Societatea
culturală „Crăciuna” a fost înfiinţată în 1920 şi avea ca scop
adunarea de fonduri pentru restaurarea cetăţii Crăciuna, aflate
pe dealurile de lângă Odobeşti, nu departe de Mănăstirea
Mera. În scrierea lui Dimitrie Cantemir „Descripţio Moldaviae”
se pomeneşte de cetatea care încă mai există. În 1475 a fost
folosită de de Ştefan Cel Mare în luptele cu Muntenii. De fapt,
Ştefan Cel Mare a iubit şi vinul de Odobeşti, mărturie fiind
„Crama domnească” construită pe vremea domnitorului,
complet restaurată în prezent şi cu aceeaşi faimă ca în trecutul
îndepărtat. Înainte de 1930, primarul Dimitrie Constantinescu a
construit din fondurile Primăriei şi cu ajutoare benevole (astăzi
numite donaţii) de la cetăţenii înstăriţi ai oraşului, liceul. Era o
clădire impunătoare, cu parter şi etaj, transformat după 1950 în
liceu viticol, unde mulţi tineri din regiune şi-au făcut studiile,
ajungând oameni de valoare. În centrul oraşului s-a construit,
tot la iniţiativa lui, o baie comunală şi o hală cu măcelărie,
pescărie şi alte produse. Hala mai există şi este folosită şi
astăzi; baia comunală s-a transformat, din păcate, după 1991,
în cârciumă. O parte din parcul urbei, de care am vorbit, a fost
cedată pentru construirea unei case cu piscină a unui demnitar
actual odobeştean.
Noi vremuri, noi concepţii, alte interese. În casa
tatălui meu, şi-au găsit adăpost câţiva copii orfani. Părinţii mei
i-au ajutat să înveţe carte şi să-şi găsească un loc în viaţă. Îmi
amintesc de un copil orfan de 6 ani, Guţă Buşilă, crescut şi
educat de părinţii mei, care a absolvit liceul agricol din
localitate. Luptând în Al Doilea Război Mondial ca
sublocotenent şi-a pierdut un picior. L-am reîntâlnit în 1991; era
paznic al Bisericii „Sf Cruce”, din centrul oraşului. A fost o
întâlnire emoţionantă. Am povestit multe, căci nu ne mai
văzusem de la moartea tatei, în 4 mai 1970 . Aşa, invalid cum
era, se ducea la mormântul părinţilor mei de pe Dealul Şarba,
să le aprindă din când în când o lumânare şi să le pună flori ale
recunoştinţei. A plecat şi el dintre noi acum câ țiva ani.
Din lucrarea:
„Gânduri, ca petalele unei flori în amurg”- Editura Pallas, 2005.
An XIII – Nr. 72 – 2011 27

ESEU
SOLDATUL DE BRONZ
Constantin COROIU
Revin deseori în Vrancea, adică acasă. Măgura Odobeştilor,
piramidă verde, face parte din alcătuirea mea sufletească, de
vreme ce m-am născut cu ochii pe ea. Am văzut atâtea oraşe -
din Europa, America sau Extremul Orient – dar pentru mine
oraşul primordial este Panciu. În copilărie, acesta era orizontul...
urban cel mai îndepărtat la care puteam aspira. Târgul cu miros
de gogoşi (cum n-am mai mâncat niciodată de atunci) mi se
părea că ascunde toate tainele lumii. Plecam cu mama sau cu
tata, ori cu amândoi, uneori cu învăţătoarea, doamna Tomescu,
îndeosebi sâmbăta – zi de târg – la Panciu. Drumul îl
parcurgeam pe jos, printre vii şi printr-o pădure. Coboram din
satul meu - unde arheologii au descoperit o necropolă carpică
din secolul al III-lea. d.H– în valea Şuşiţei, un râu capricios, sec
în perioade de secetă, năbădăios, chiar ucigaş când ploua
abundent la munte; treceam prin albia lui şi urcam apoi pe un
drum prăfos sau noroios, pe lângă schitul Brazi, unde se afla
locul de repaus veşnic al lui Ioan Slavici. Când schitul s-a
desfiinţat şi biserica s-a ruinat până la dispariţie, rămânând doar
troiţa de la margine de drum, rămăşiţele pământeşti ale marelui
scriitor de lângă fosta biserică au fost strămutate în deal, în
cimitirul oraşului. Istoria ne învaţă că şi veşnicia este relativă. Nu
ştiam atunci – aveam să aflu mai târziu – că acolo, în Valea
Brazilor, lângă mormântul deschis al celui ce scrisese „Moara cu
noroc”, „Mara”, „Gura satului” şi multe altele, într-o zi de august
a anului 1925 a vorbit însuşi Liviu Rebreanu, în calitatea sa de
preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români. La un moment dat,
pe când eram redactor la Radio Iaşi, mi-am propus să realizez o
emisiune radiofonică despre Slavici şi despre locurile unde a
trăit şi a scris. Nu eram la curent cu ceea ce se întâmplase între
timp cu mormântul scriitorului. M-am dus împreună cu nepotul
meu, Ciprian, să văd în ce stare mai este. Nu mică mi-a fost
mirarea (şi indignarea) când ne-am trezit în faţa unei privelişti
dezolante. Un loc părăsit, plin de bălării şi, ici-colo, nişte resturi
de cruci ruginite sau putrezite. Convins că Slavici era acolo, uitat
în acea ruină de cimitir, mă şi pregăteam să scriu un articol în
„România liberă” – la a cărui pagină culturală aveam o
colaborare permanentă, graţie generozităţii marelui jurnalist
Octavian Paler, pe atunci redactor şef al ziarului – şi să-i fac praf
pe primarul oraşului Panciu şi pe cei ce se ocupau de cultură la
nivelul judeţului Vrancea. Numai că primarul m-a liniştit. Mi-a
explicat cum au decurs lucrurile şi m-a condus la noul – ce
strămutare trebuia luată fiindcă din cimitirul schitului nu mai
rămăsese nimic. Un alt primar, cel al comunei natale a
scriitorului, Şiria, in judeţul Arad, Valentin Bot, nu s-a sfiit să
încerce să-l folosească pe marele prozator Ioan Slavici ca...
agent electoral. Îi surprinde poate pe unii specialişti în demitizări
sintagma „marele prozator”?! Sau poate chiar nu le place?! Nu e
locul să argumentez. Reproduc totuşi dintr-un text admirabil al
lui George Bălăiţă despre ilustrul predecesor. Iată cum încep
însemnările autorului „Lumii în două zile”: „Citesc o noapte
întreagă din Slavici. Nu marile nuvele. Nu unde
nuvelistul, invidios pe romancier, îl sâcâie duşmănos şi nu îl lasă
să-şi ducă de data asta proza acolo unde ar trebui, şi aşa însă
, cum scrie Călinescu.
Citesc doar pe sărite .
Memorii, publicistică, ocazionale. Peste tot gheara leului”. Cum
se ştie, scriitorul şi-a trăit ultimii ani ai vieţii la Panciu şi a murit
aici. Primarul Şiriei acuza autorităţile vrâncene că l-ar „ţine” pe
Slavici la Panciu „din motive comerciale, turistice”. O, ce bine ar
fi ca turistul român să meargă să se reculeagă la mormintele
scriitorilor şi la muzeele <strong>literar</strong>e! Dar nici vorbă de un asemenea
standard de cultură şi sensibilitate. Şi ştiu bine ce spun. Trăiesc
de o viaţă la Iaşi, unde sunt multe morminte ale unor oameni
celebri, între care nu puţini scriitori, şi 12 case memoriale ale
unor clasici – între care Alecsandri, Kogălniceanu, Costache
Negruzzi, Creangă, Sadoveanu, Topârceanu. Poate cu excepţia
faimoasei Bojdeuci din Ţicău – primul muzeu memorial din
România, înfiinţat în 1918, şi a Teiului lui Eminescu din Grădina
Copou – n-am văzut vreodată ca ele să fie asaltate de turişti.
Turistul nostru face shoping, nu are timp să se ducă la
mormintele celebre sau la casele-muzeu ale scriitorilor. Dar
înţeleg că toate acestea îi sunt necunoscute sau nu-l
interesează pe un ales care se dă de ceasul morţii pentru a fi
reales, aruncând în lupta electorală nu idei şi proiecte edilitare,
ci... morminte. S-a mai întâmplat şi la Iaşi cu ani în urmă. Bătălia
s-a dat atunci... pe mormântul lui Eminescu. Cea mai persistentă
imagine din copilăria mea, alături de cea a Măgurii Odobeştilor
se numeşte Soldatul de bronz, statuia modestă a unui infanterist
pe care sculptorul l-a surprins pornind la atac cu arma în mână.
Statuile, monumentele pe care aveam să le văd de-a lungul mai
multor decenii, oricât de copleşitoare prin măreţie şi forţă de
evocare, nu au pentru mine valoarea, aş spune iniţiatică, a
oldatului de bronz care repovesteşte, şi el, ceea ce s-a petrecut
în faimosul „triunghi al morţii”: Mărăşeşti-Mărăşti-Oituz.
An XIII – Nr. 72 – 2011 28

ESEU
Am recitit de zeci şi zeci de ori numele înscrise pe soclu, puţin durabile decât bronzul în care a fost turnat. Altminteri, el
nume de simpli soldaţi: români, evrei, armeni, nume de eroi: dăinuie, peste timp, nu doar în mijlocul oraşului înconjurat de vii,
„Eroilor din Panciu, Patria recunoscătoare”. Soldatul de bronz m- ci mai ales în memoria noastră colectivă şi în sufletul românilor...
a învăţat ceva esenţial: eroismul adevărat este simplu şi aşazicând
antiretoric. Abia post-factum apar impostorii, oportuniştii,
profitorii care îl „traduc” – de cele mai multe ori foarte prost,
ORIZONT ŞI GENIU
găunos, într-o retorică lucrativă. Îmi aduc aminte că acest
Nu are importanţă
adevăr reieşea şi din povestirile bunicului meu patern, care a
dacă realizările tale
luptat în „triunghiul morţii”, fiind luat prizonier de nemţi şi ţinut în
sunt recunoscute sau nu,
lagăr un an de zile. Timp de o jumătate de secol, cât a mai trăit
ci esenţiale sunt
după încheierea Primului Război Mondial şi înfăptuirea Marii
existenţa în mister,
Uniri, mergea la Mărăşeşti, în fiecare august (de obicei în ziua
elanul revelator,
sărbătorii Schimbarea la faţă), respectând parcă un protocol
creaţia.
instituit printr-o lege nescrisă, dar imuabilă, să revadă locul unde În anii când am fost
îşi avusese masca de infanterist pe fostul câmp de legendară în preajma lui,
bătălie. Îmi povestea tata că până pe la vârsta de 70 de ani Lucian Blaga m-a învăţat
bunicul parcurgea distanţa de la noi, de acasă, până la că omul are
Mărăşeşti şi înapoi pe jos, în semn de omagiu pentru camarazii o dublă existenţă:
săi care nu s-au mai întors la vetrele lor şi ale căror oase se
în orizontul lumii date
odihnesc în mausoleul binecunoscut din faţa gării feroviare. De
pentru autoguvernare
la noi până la Mărăşeşti distanţa este de vreo 12 kilometri. Pot
şi în orizontul misterului
spune, fără emfază, că bunicul meu şi-a apărat nu doar vatra
pentru revelare.
mare ce însemna şi înseamnă ţara, ci şi pe cea care se afla la
Orizontul lumii date
doar 12 kilometri şi care era în sensul cel mai propriu a lui şi a
Îl avem în comun
familiei sale. De altfel, temutul şi trufaşul feldmareşal August von
Mackensen avea să treacă şi prin satul nostru. Un mare strateg,
cu animalele,
un longeviv. Se născuse cu un an înaintea lui Eminescu şi a
Pe când orizonul misterului
murit la sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial, în 1945,
Este un privilegiu
după ce gustase de două ori din cupa amară a înfrângerii
al omului,
Germaniei în mai puţin de cincizeci de ani. Când Mackensen
un fapt care,
murea, Alexandru Averescu, gloriosul mareşal român, care îl
prin tentative de revelare,
îngenunchease la Mărăşti, era de şapte ani aşezat în mijlocul
duce la creaţia de cultură.
soldaţilor săi, aşa cum îi fusese dorinţa, în mausoleul de aici –
A trăi în mister,
copie a celui de la Verdun, unde nemţii au fost învinşi, în 1916,
a avea potenţat
în urma uneia dintre cele mai sângeroase bătălii din istorie. În
sentimentul necunoscutului
deceniul al 8-lea al secolului trecut, Soldatul cu arma şi cascheta
şi a încerca să-l dezvălui
sa de luptă din inima târgului cunoscut mai ales prin soiurile de
este ceea ce face
vin nobil produse în zonă a intrat şi în literatură. Mica urbe este
Creatorul de orice fel:
evocată într-un roman. E lesne de identificat, date fiind ambianţa
poet, pictor, filosof
şi întâmplările narate, deşi numele îi este redus la iniţiala P.
sau om de religie.
Povestea se derulează în anii celui de Al Doilea Război Mondial.
Geniul se distinge
Autorul s-a născut, şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa la
tocmai prin capacitatea
Panciu. Tatăl său, învăţător cu gradul de sublocotenent, a murit
de a trăi intens
pe frontul de Est, la numai 33 de ani. Bucuria mea la apariţia
în orizontul misterului
cărţii a fost una specială. Un prozator, vrâncean de-al meu, cu
şi de-a crea.
care în acea vreme eram şi prieten, scrisese un roman în
paginile căruia regăseam ceva din ceea ce fusese spaţiul şi
Eşti geniu dacă
lumea copilăriei şi adolescenţei mele. Nu demult, făcându-mi
te-ai desprins de lumea dată,
ordine în cărţi, am dat şi peste romanul acela. L-am răsfoit, cu
dacă trăieşti în mister
sentimentul că revăd nişte file dintr-o arhivă sentimentală.
şi eşti creator.
Soldatul de bronz ar fi putut avea un destin <strong>literar</strong> mai glorios,
Creaţia este grandoarea omului.
după cum ar fi putut să nu-l aibă deloc. Oricum, cuvintele cu
care autorul l-a descris în aproape uitatul roman sunt mult mai
Ionel BANDRABUR
An XIII – Nr. 72 – 2011 29

CĂLĂTORII
SPRE STOCKHOLM,
PE URMELE LUI NICOLAE IORGA
Radu BORCEA
Evoluţia instrumentiştilor de la „Poarta Vrancei”, din
Vidra, în faţa călătorilor din Ungaria, Cehoslovacia (de
atunci), Germania şi Scandinavia (suedezi, finlandezi,
norvegieni, islandezi), adunaţi ciorchine în vagonul nostru,
a fost absolut încântătoare. Până atunci, în mentalul meu
era fixată ideea că un taraf înseamnă o echipă de
instrumentişti- „urechişti”. Dar am început să am altă
percepţie după ce am văzut, „pe viu”, cum un taraf din
România a reuşit să cânte pe strune de vioară, ţambal,
caval, fluier si acordeon, cu rară măiestrie, Balada lui
Ciprian Porumbescu, Rapsodia I a lui George Enescu,
valsuri şi tangouri celebre din creaţia compozitorilor
Ştrauss, Ravel, List, Wienewski, Kriesler, Hentschel,
Auchesen, Anderson, Ionel Fernic şi Ion Vasilescu.
Veneam doar din spaţiul carpatic atât de fertil manifestării
muzicii în stare pură, artă ce aparţine, deopotrivă,
spiritului, inimii şi sufletului. Da, muzica, muzica bună, de
orice gen, este fior, freamăt şi dragoste; sau nu este nimic!
Şi mă gândeam la spusele inegalabilului Nicolae Iorga: „La
noi, întâi se aud cântecele apoi răsare Soarele”.
Ajungem în micul orăşel-port Sassnitz Hafen de
pe ţărmul german al Mării Baltice. Ştiam că trebuie să
stăm liniştiţi pe locurile noastre, în vagoane, pentru că vom
intra cu totul în „pântecele” imensului ferryboat (Trelleborg
se numeşte) ce avea să ne ducă în portul cu acelaşi
nume, suburbie a vechiului burg suedez Malmo, una dintre
porţile de intrare în Peninsula Scandinavă. Este o dupăamiază
de iulie, cu cer „brodat” pe marginile bolţii sale de
„frunţile” mohorâte ale unor nori de ploaie. După lungi şi
complicate manevre feroviaro-navale, navigăm pe apele
nu tocmai liniştite ale Balticii, pe care o vom traversa în 4
ore şi 20 de minute. Imediat cum se dă liber la mişcare,
mă gândesc că peste vreo 10 ore voi fi pe străzile capitalei
suedeze, Stockholm (o adevărată Veneţie a Nordului sau
Semiramida Nordului), iar paşii mă vor purta pe urmele lui
Nicolae Iorga, venit aici, în anul 1929, la invitaţia ilustrului
romanist Alf Lombard, să conferenţieze. Alf Lombard este
lingvistul care i-a uimit pe colegii săi români cu studiul
celebru „Le Verbe Roumain”, despre care profesorul meu
de Limbă şi Stil de la Facultatea de Ziaristică, Acad.
Însemnări de călătorie din Suedia (II)
Gheorghe Bulgăr, ne vorbea adeseori la cursuri atunci
când aducea în discuţie sinonimia extrem de bogată a
verbului românesc. Într-adevăr, cine studiază dicţionarele
de sinonime în limbile romanice, constată că limba română
este extrem de spornică din acest punct de vedere. Şi
pentru a ne convinge, profesorul nostru dădea exemplul
cuvântului HARNIC, care are acelaşi înţeles ca al
cuvintelor muncitor, activ, sârguincios, vrednic, destoinic,
stăruitor, silitor.
Cu gândul la călătoria lui Iorga, în anul 1929, prin
Stockholm, am observat că artiştii mei din Vidra au părăsit
vagonul curioşi să vadă cum arată din cap până în
picioare un ferryboat. Aşa că le-am luat urma. În cala
vasului erau şase garnituri de tren, zeci de autoturisme
luxoase, containere, iar la etaje – magazine, săli de
cinema, de jocuri de noroc, restaurante, terenuri de sport,
piscine, saloane de coafură, frizerie, pe scări mochete şi în
săli, pe podea, covoare scumpe. Ce mai…Prin luxul etalat
la fiecare pas, ferryboat-ul Trelleborg îmi derula în minte
secvenţe din primul film Titanic. Eram curios din caleafară
să văd ce nu văzuse niciodată neam de neamul
meu. Admiram mărfurile din magazine, dar rămâneam cu
uitatul. Intram cu un pas într-un restaurant, la mese
vedeam doamne elegante şi bărbaţi în frac, unii
consumau, alţii dansau, iar eu, cu câteva mărci germane
în buzunar, ieşeam repede afară, ruşinat, şi plecam să
descopăr ce nu mai văzusem, unde nu se cereau taxe de
intrare. Aşa am nimerit într-o sală de jocuri de noroc, luând
poziţie de „gură-cască”. Erau puşi bani mulţi la bătaie.
Văzusem, cândva, un film celebru, Jucătorul, (ecranizare a
romanului cu acelaşi nume al marelui scriitor rus
Dostoievski), cu actorul american Gregory Peck în rol
principal, şi am rămas impresionat că un om bogat şi
celebru poate ajunge o ruină din cauza unui viciu. În faţa
unui bingo am văzut un om de vreo 65 de ani, în scaun cu
rotile – semăna leit cu preşedintele american Roosevelt –
cum îşi ţinea pălăria albă să-i cadă în ea sutele de
monede (dolari) câştigate, pe care le punea din nou la
bătaie. Se distra! Copiii şi nepoţii altor jucători, de vârstă
şcolară (era vacanţă în toată Europa), îşi încercau şansa
An XIII – Nr. 72 – 2011 30

CĂLĂTORII
cu aceeaşi pasiune. Urc pe puntea acestui colos lung cât
două terenuri de fotbal cap la cap şi lat de vreo 70-80 m.
Parcă sunt pe acoperişul unui bloc de locuinţe de 10 etaje.
Dacă ar fi şi nisip pe jos, ai zice că te afli pe terasa unui
hotel modern construit pe o insulă dintr-o mare sau un
ocean. Observ că nordicii sunt în slip, femeile în costum
de baie, mai toţi plesnind de grăsime pentru că molfăie
continuu sandvici-uri, beau bere, stau cu căştile pe urechi,
ascultă muzică şi fac plajă. Suntem anunţaţi că ne
apropiem de punctul terminus al călătoriei pe Baltica, ne
ocupăm locurile şi aşteptăm ieşirea trenului nostru pe
uscat. Trece cam acelaşi timp ca şi la îmbarcare, suficient
încât să ne împărtăşim impresiile de călătorie. Compatrioţii
mei sunt fascinaţi de ceea ce văzuseră. Părăsim ferryboatul
şi intrăm în gara maritimă din Trelleborg, unde ştiam că
ne aşteaptă un reprezentant al ţării gazdă a Festivalului
Internaţional de Folclor de la Jarstvo. Voia bună, firea
veselă pun din nou stăpânire pe vrâncenii noştri. Taraful
atât aşteaptă. Îşi acordează rapid instrumentele şi dă
drumul să zboare în eter inconfundabilei noastre Ciocârlia.
Trenul înaintează încet şi văd de la fereastră cum, pe
lângă vagonul nostru, merge grăbită, făcându-ne semn cu
mâna, o doamnă de vreo 40 de ani. O aud cum mă
întreabă:
- Sunteţi Vrancea, Romania?
- Da, îi răspund.
- Merg cu voi, îmi zice ea şi o aştept la uşă. O ajut să urce
scările şi mergem în compartiment să facem cunoştinţă.
Vrâncenii s-au adunat ciopor în jurul ei. O aveam în faţă
pe Maria Birgit Lundin, tălmaciul nostru, un poliglot –
vorbea fluent româna, germana, engleza poloneza,
franceza (ticul ei verbal era oui-oui!, da-da, înţeleg) -, o
femeie cultă, admirabilă, afabilă, prietenoasă din fire,
mereu cu surâsul pe buze. Ne-a recunoscut după cântec
că suntem români. Ciocârlia a fost „paşaportul” colectiv de
intrare în Suedia a grupului de vrânceni. Translatorul
nostru era o femeie înaltă, blondă, avea figură de pianistă
şi chiar cu arta se ocupa: era cercetător ştiinţific în
domeniul artei şi culturii, fusese căsătorită cu un cineast
indian bogat, proprietar de vilă în centrul Parisului.
Madam Birgit vizitase România, până atunci, de 17 ori
şi de fiecare dată ajungea la Baia Mare, ca oaspete al
profesorilor Angela şi Valeriu Buciu (ea celebră interpretă
de muzică populară, câştigătoare a trofeului „Floarea din
Grădină”, el maestru coregraf, fondatorul Ansamblului
Folcloric „Transilvania”, laureat al multor festivaluri
naţionale şi internaţionale de folclor). Tălmaciul nostru
vroia să ştie ce înseamnă „Poarta Vrancei” şi am lămurit-o:
- Este o metaforă. Localitatea Vidra, de unde sunt aceşti
artişti, face legătura între Vrancea de deal şi câmpie cu
Vrancea arhaică, de munte. E ca o poartă de intrare-ieşire
dintr-un loc în altul. Aţi auzit de Puerto del Sol, sau de
Puerto Rico?
- Oui-oui…, pardon, da, da, înţeleg…
Avea imaginaţie, avea temperament latin şi arăta
o profundă cunoaştere a folclorului românesc. Discutând
cu ea despre cultură şi artă, despre civilizaţia rurală şi
aulică a popoarelor - apropos de conferinţele şi Sfaturile
pe întuneric ale lui Nicolae Iorga – avea să-mi spună:
„Folclorul şi portul popular românesc sunt ceva unic în
Europa prin bogăţia şi varietatea lor, sunt cu vechime, că
nu le găseşti în altă parte decât în satele în care trăiesc
românii”. M-a lăsat fără grai şi i-am cerut ca atunci când
vom ajunge la Stockholm să-mi arate locaţia unde a
conferenţiat Nicolae Iorga, un savant ce a iubit enorm
satul arhaic şi folosea verbe care îi înflăcărau pe români. A
răspuns afirmativ, această doamnă cunoscând bine studiul
Le Verbe Roumain.
(Va urma)
ULTIMUL GONCOURT
Goncourt, cel mai important premiu <strong>literar</strong>
francez, a fost atribuit pe anul 2010 lui Michel
Houellebecq pentru romanul „La carte et le
territoire” (Harta şi teritoriul”) apărut la
editura Flammarion. Autorul, cincuantenar
încă tânăr, este un Emile Zola al timpului
nostru şi la fel de controversat pe cât era
naturalistul Zola pe vremuri. Mai puţin poetic
decât Cărtărescu al nostru, el are o privire mai
profundă asupra epocii în care trăim. Oamenii
societăţii de consum- gândeşte acest faimos
Houellebecq- îşi caută fericirea în violenţă şi
excesele sexului, în trăirea intensă a clipei de
faţă. Curtoazia dintre semeni a dispărut
aproape cu totul, brutalitatea fiind nota
dominantă a relaţiilor sociale, a relaţiilor
dintre sexe şi din familie. Este multă câinoşie
azi în lume şi Houellebecq nu se Fereşte să o
arate clar. Deşi contestat vehement de către
unii critici, noul laureat al premiului Goncourt
devine tot mai popular în Franţa, iar milionul
de cititori de azi vede în „La carte et le
territoire” o capodoperă.
Ionel BANDRABUR
An XIII – Nr. 72 – 2011 31

TEATRU
ZEUL DROG
comedie amăgitoare în patru acte
Costel PRICOPIE
Scriitorul Costel Pricopie s-a născut la 26 ianuarie 1953 în oraşul Panciu din judeţul Vrancea. A absolvit, în anul 1976, Facultatea de Filozofie-Pedagogie-
Limba română a Universităţii din Bucureşti. Între 1976 şi 2010 a fost profesor în municipiul Botoşani. În prezent este profesor de limba şi literatura română la
Liceul Teoretic “Ioan Slavici” din Panciu. A publicat construcţia dramaturgică "Tetralogia reîntoarcerilor permanente" alcătuită din "Trilogia română" ce
conţine piesele de inspiraţie istorică: "Zidul de cenuşă" (1991), "Stîlpul de ceară" (1993) şi "Testamentul de piatră" (1992), şi din comedia "Opriţi defilarea
cortegiului academic! sau Minunata aritmetică imbecilă" (1995). A publicat 541 fabule în proză adunate în 8 volume: "Leac din limbă de şarpe" (1997),
"Otrăvuri pentru capcanele rîsului" (1998), "Leul cu ochelari de argint" (1999), "Permanenta eclipsă" (1999), "Ademenirile păianjenului cu cruce" (2000),
"Neliniştea florilor de nuc" (2001), "Păstorii binecuvîntatelor obiceiuri" (2002), "Satana-în-sutană" (2003). A mai publicat: ”Pragul de lumină” (comedie ;
1996), “Cuvioasa Lindia” ( roman ; 2003) , “Spovedaniile haiducului Coroi” (farsă; 2004),”Tîrguieli cu iubiri contrafăcute “ (scenete; 2004), “Răsturnările
preotului Gligore Draconu” (comedie;2005), “Un peşte pe uscat”(comedie-fabulă;2005),”Felicitări provocatoare” (glume; 2006), “Bacalaureatul
exmatriculaţilor” (comedie ; 2006), ”Icoanele haiducului Coroi” (comedie ; 2007) , ”Zidul de cenuşă “ (tragedie ; ediţia a doua, prescurtată ; 2009).
P e r s o n a j e l e :
IULIAN, un tînăr călător printre speranţe şi iluzii
DALIA, o tînără jucătoare cu dorinţele altora
ADINA, o femeie cumsecade ce le oferă tuturor o viaţă cerească
VLAD, un bărbat îndrăgostit de binefacerile lumii terestre
A C T U L I
IULIAN:Domniţă…
DALIA:Doreşti ceva de la mine, tinere domn?...
IULIAN:Îndrăznesc să te tulbur din reculegerea ta, doar pentru a-ţi
declara solemn că îţi împărtăşesc durerea...
DALIA:Se vede că eşti un domn, băiete…Îţi mulţumesc din suflet.
IULIAN:L-ai iubit mult pe fostul prieten?... Iartă-mi, te rog, indiscreţia…
DALIA : Nu face nimic…Pot spune că l-am adorat…Şi i-am închinat
întreaga mea afecţiune şi consideraţie… Dar pe fosta iubiţică?... Vai, ce
curioasă am devenit!...
IULIAN : Aşa e omul, fetiţo, un animal cunoscător… Partenera mea, în
timpul scurtei noastre colaborări, a fost un înger, un heruvim, o făptură divină…
Am idolatrizat-o trup şi suflet…
DALIA:Şi eu amicului meu… ah… mă îneacă o lăcrămaţie urgentă…
i-am dedicat săptămînile mele… cîteva… tinere şi frumoase… Şi acum, el m-a
părăsit…Ticălosul !!!
IULIAN : Oh, nu glăsui astfel. Sărmanul mascul nu are nici o vină că
Satana l-a ispitit…că l-a chemat la sine… într-un loc cu altă verdeaţă… unde
nu prea există suspine, dureri şi discrete neplăceri… Nemernica !!
DALIA : Cum m-a lăsat neajutorată?!... Fără un braţ voinic de care să
mă sprijin…În mine pocneşte o sinceritate disperată…Iubiţoiul meu era o
sfrijitură… un schelet… un cocîrjat ofticos… un leneş greţos…
IULIAN : Crezi că veceul meu portabil era o comoară?!... O, nu, şi
iarăşi nu… Era o pocitanie… După ce că era o urîtă… şi o buboasă… şi o
grăsană… nu se pricepea deloc la aranjat patul… Cînd se apuca de întins
cearşaful, cădea plapuma… Iar pernele arătau ca nişte saci umpluţi cu
stufăriş…
DALIA : Tinere domn, ar fi indecent să rîd puţin?... Ha, ha… Şi m-am
oprit brusc din veselie… Nu cadrează cu atmosfera de sobrietate a întîlnirii
noastre… Că altfel i-aş zice vreo două amărâtului meu de cioflingar…
IULIAN:Nu te împiedic, domniţă… Şi beneficiem în această delicată
după-amiază şi de lipsa spectatorilor. ( Intră Adina.)
ADINA : La treabă, copii! Jos din patul automulţumirii! Soarele s-a
îmbujorat de cînd se tot uită cruciş la cîtă lene se cuibăreşte la pieptul vostru,
dragi prieteni!
DALIA:Mătuşico, puţină decenţă, ce naiba! Nu avem chef să vină peste
noi a treia persoană!
ADINA : Pentru femeile de vîrsta dumitale, este sănătos un somn lung
după masa de prînz.
DALIA : Stimată doamnă, puteai şi matale să mai zăboveşti încă puţin
cu nasul în pernă!
ADINA : Băiete, nu doreşti în treacăt să te prefaci în ceas deşteptător
lîngă somnul meu?!
IULIAN : Dacă mă iei repede la vale, şi eu îţi şoptesc la urechea
dreaptă că am terminat cu stima mea faţa de mătăluţă! Adio, femeie!
ADINA : Poartă-mă tu într-o alergătură fără folos, că o să fie tare
odihnitor pentru picioarele mele sprintene. Îţi aduc un drog uşor…(Adina iese.)
DALIA : Uite, ne-a ţinut de vorbă străina şi nu am constatat că am
rămas din nou singurică în tot cimitirul sentimentelor apuse şi aruncate la
gunoiul ecologic.
IULIAN : Aici consider că te înşeli enorm.
DALIA : Cum aşa?...
IULIAN : Eşti cu mine, fato…
DALIA : Oho, ce tare m-am zăpăcit!... Numele meu în actele de stare
civilă este Dalia…
IULIAN : Iar al meu este Iulian.
DALIA : Avem doua nume tare… predestinate…
IULIAN : Ce potriveală, domnişoară Dalia!...
DALIA : Ce coincidenţă fericită, domnule Iulian!...
IULIAN : Apreciez, domniţa mea, că aici este mîna destinului…
DALIA : Domnişorul meu, am avut parte de o educaţie severă… De
aceea nu-mi permit luxul să te contrazic… Sînt de acord în absolut cu tine…
Te ascult în continuare, Iulian…
IULIAN : Ce-ar fi să ne ocupăm cu entuziasm de viitorul nostru
comun?!...
DALIA : Ah, Iuliane, Iuliane, sînt în acelaşi gînd şi pas cu tine…
IULIAN : Mai ales, draga mea, că, după cîte pot să-mi dau seama, am
traversat amîndoi nişte iubiri cumplit de nefericite…
DALIA : Aşa-i, Iulian, numai cît îmi rememorez episoade disparate, că
mă şi ia cu mînie sfîntă…Un dobitoc nespălat mi-a fost jigodia de amant…
Focul Iadului să-l ardă !...
IULIAN : Iar despre idioata mea de concubină ar trebui să redactez un
dicţionar voluminos cu neghiobiile ei… Dracii s-o treacă prin furcile şi prin
cozile lor îmbîrligate…
DALIA : Dă-o la sfinţii, Iulian!...
IULIAN : Iar tu, Dalia, trimite-ţi bărbătuşul acolo unde a înţărcat mutul
copiii!...
DALIA : Şi cît l-am iubit pe beţivanul meu!... A fost, fără îndoială, o
risipă de sentimente nobile…
IULIAN : Cîtă răbdare am avut cu tîmpita mea!... Am hrănit cu orez
decorticat o gîscă tembelă…
DALIA: Ce elegant te-ai exprimat, iubitule!... Mă dau în vînt după
metafore… Promite-mi că mai elaborezi vreo cîteva…
IULIAN : Pentru tine, iubito, sînt pregătit să mă expun numai în
metafore.(Intră Vlad.)
An XIII – Nr. 72 – 2011 32

TEATRU
VLAD : Aici eraţi, măi copiii moşului? V-aţi turtit rău de tot imaginea
despre chipul vostru! Frumoşilor, îmi sînteţi o mîndreţe de prieteni… Nu pricep
cum nu puteţi să scoateţi o vorbă în prezenţa mea… Eu să fiu de vină?
DALIA: Ne bucurăm că aţi trecut cîteva clipe pe la noi… Deşi nu vă
cunoaştem… Dar asta nu are nici cea mai mică importanţă pentru persoanele
de faţă.
VLAD : Băiete, te-ai gîndit ieri la mine… M-ai visat toată noaptea… O,
cît aş dori să ne întîlnim dincolo de pragul suferinţelor cotidiene!...
IULIAN : Vai, nene, vai, mă scoţi din pijamale şi mă arunci în papuci cu
poveşti de soiul acesta!
VLAD : Te vei juca fără nici o oprelişte cu gîndurile şi cu simţurile tale.
IULIAN : Cine eşti, trecătorule, că tatăl meu nu-mi pari a fi?
VLAD : Am marfă garantată pentru orice dorinţă şi vis.
DALIA : Nu ne interesează aspectele semnalate, negustorule.
VLAD : Unde să mai pun şi şovăielile voastre? Nu a mai rămas nici un
ungher neocupat în inima mea albă şi imaculată. Uite, deja aveţi în faţa voastră
droguri pe alese. Sufletul vostru se va lipi de viitorul unei vieţi de vis.
IULIAN : Dalia, cît de orbitoare este ziua de mîine? Dalia!!
VLAD : Nu te aude, băiete. Cînd vorbeşti cu traficantul de droguri,
glasul tău nu se mai desprinde de pe buze.( Dalia iese.)
IULIAN : Dalia!!! Vino repede cu zîmbetele tale, pentru că mi s-a făcut
foame de înţelegere şi acceptare!
VLAD : Să nu-ţi fie frică de experienţa drogului! Fiindcă drogul este tors
din caierul stelar… Cine a îndrăznit să-ţi sfredelească sufletul?... Hai, că-ţi este
teamă de cunoaştere?!
IULIAN : Mie?! Niciodată !! Eu sfărîm munţii cunoaşterii în pumn, numai
să-mi pun mintea!!
VLAD : Atunci, drogule, fă cunoştiinţă cu noul tău prieten!
IULIAN : A, nu, spune-i drogului să stea cuminţel la locul lui, dacă vrea
să-i divulg cîte ceva din coşmarurile mele.
VLAD : Numele meu, trecut şi în dosarele celor invidioşi, este Vlad.
IULIAN : Al meu mi se pare că este Iulian.
VLAD : Drogule, îndreaptă-te spre Iulian şi opreşte-te la picioarele lui!
IULIAN : Ce tare tremură aerul, ca apa ce se zdrobeşte fără sprijin în
golul din cascadă!! Mamă!! De azi înainte voi fi băiat ascultător, voi mînca tot
din farfurie!! Mamă, îţi promit!! Ia-mă de lîngă drog, mămico!! Mă frige drogul!
VLAD : Trezeşte-te ! Nici nu ai pus mîna pe drog.
IULIAN : Mă obligi tu, traficantule, cum să procedez?! Nu mă comandă
nimeni!
VLAD : Atinge cu privirea drogul, ca să te înfăşoare inima cea duioasă
a visului!
IULIAN: Nici nu mă gîndesc!... Deja începe să mă ispitească… Dar
nu!... Vreau să renunţ la tristeţea mea idioată şi să alerg la mama! Parcă am
uitat să-i povestesc ceva…
VLAD : Joacă-te măcar în imaginaţie cu drogul…
IULIAN : Ca să-mi pîrlesc mustăţile necrescute?... Te furişezi ca un hoţ
prin gîndurile tinerilor de treabă ca mine, ca să-i sperii şi să le strici zilele !... Nu
mă fac eu poliţist, voi învîrti atunci băţul pe pielea ta!...
VLAD : Am crezut că doreşti ca drogul să-ţi vorbească…
IULIAN : Poveşti de adormit copiii! Ia-ţi plasa cu droguri şi păşeşte
înapoi cu nădejde!!
VLAD : Dragul meu, vei avea în curînd minte destulă în cap, iar vorbe
şi mai multe în gură. Te vei gudura de bucurie cînd te vei îmbrăţişa cu drogul.
IULIAN : Eu să mă droghez?! Ce te-a apucat, nene?! Te-ai zăpăcit la
judecată!
VLAD : Aha, ţi-e frică de o experienţă nouă ! Timoratule!!
IULIAN: Mă faci să rîd ! Ha, ha, ha… Am rîs de trei ori cu mare poftă şi
veselie.
VLAD : Ce se află între noi, băieţaş?
IULIAN : Plasa ta de droguri… Am răspuns corect?
VLAD : Lîngă mine s-a tolănit un pumn de droguri? Îţi mulţumesc,
puştiule, că te-ai gîndit la mine şi mi-ai dăruit cîteva droguri.
IULIAN : Nu ţi-am oferit nimic! Şi nu mă trage de urechi, că doar nu eşti
mama!! Iar dacă ţi-am făcut un cadou, tu ce-mi dai în schimb?
VLAD : Cîteva clipe de reculegere… Deocamdată…(Vlad iese.)
IULIAN : Şi ce să fac cu atîta linişte?!... Să constat dacă sînt un căţeluş
dus de zgardă?... Ori un măgăruş ce-şi dă singur copite peste bot?... Ori un
iepuraş ce-o ia la fugă la primul zgomot?...Ori un elicopter care doreşte să
zboare, ca să se îndepărteze de necazuri şi de suferinţe? Acesta să fiu?! Oho!
Vai, ce rău m-am obrăznicit cu mine de la o clipă la alta ! Îmi vine să mă
adăpostesc în pădurea deasă! Parcă aş fi o nălucă… Mă căznesc să-mi
amintesc cum se numeşte arătarea de lîngă mine… Simt că iar mă apucă o
criză de mînie… Îmi vine să-mi dau cîţiva pumni peste cap… Să mă lovesc?!
Nici asta nu am curaj… Mincinosule!... Fricosule cu ifose de gînditor!... Mereu
îmi promit să-mi arăt de ce sînt în stare!... Oh, am găsit cu cine să mă lupt…
Cu drogurile… La atac!...(Intră Dalia.)
DALIA : Iubitule, nu mi-ai zărit nici un cerşetor prin preajmă?...
IULIAN : Nu, iubito…
DALIA : Păcat de munca mea de astă-noapte… Am preparat nişte
prăjituri pentru o pomană curentă…
IULIAN : Acordă-mi o favoare, iubito…
DALIA : Orice, iubitule, şi de cîte ori pofteşti…
IULIAN : Consideră-mă un cerşetor împătimit şi oferă-mi spre
degustare produsul mîinilor tale…
DALIA : M-ai copleşit, băiete, cu invitaţia ta la o masă de taină…
Ospătează-te, dragule, nu te sfii…
IULIAN : Pe crucea mea, ai nişte degete de aur… Minunăţie cerească
se înfăţişează prăjiturile tale…
DALIA : Oh, mă faci să ţopăi ca o fetiţă fericită ce am devenit…
IULIAN : Eu, ca tînăr bărbat, mi-am permis să abordez dintr-un unghi
mai fluid pomana noastră cea de toate zilele şi înserările… Dumnezeiesc
asfinţit se reflectă în ochii tăi, Dalia!...
DALIA : Ce-ai adus cu tine spre împărtăşire, scumpule?
IULIAN : Cîte o sticluţă de… lichior, coniac, vin…
DALIA : Lasă-mă pe mine, nepreţuitule, să dau cep pentru prima dată
lichiorului de…coacăze… Mor după acest sortiment… Am îngurgitat
aproximativ o jumătate din cantitate… E rîndul tău să termini lucrul început…
Nu te teme să bei după mine… Nu dispun de microbi…
IULIAN : Niciodată nu am băut un lichior mai dulce… Cred cu
străşnicie că buzele tale i-au îmbunătăţit lichiorului compoziţia…
DALIA : Craiule… craiule, nu mă supăra!...
IULIAN : Hai, iubito, treci la coniac… De-abia aştept să-ţi degust
buzele prin intermediul sticlei…
DALIA : Ştrengarule, nu mă grăbi… Îmi place să beau coniac pe tot
parcursul unei întîlniri… cu cele trei etape… Şi cu vin… Să nu sărim nici una
din etape, adoratule!...
IULIAN : Dalia mea, cum stai cu memoria muzicală? Poţi să fredonezi
în gînd o melodie de dans?...
DALIA : În imaginaţie fredonez şi dansez şi după hîrşcîitul fierăstrăului
şi după talanga de la gîtul vacii… Dacă ai intenţia bărbătească să mă inviţi la
dans, s-o facem grabnic după tufele acelea cu frunză compactă…
IULIAN : Se execută comanda, Dalia fato… Pot să-ţi cuprind mijlocul
subţire, dar consistent, cu amîndouă braţele?...
DALIA : Se aprobă şi se ştampilează cererea ta, Iuliane… Eu, avînd
mîinile libere de obligaţii, te îmbrăţişez după ceafă cu una din mîini, iar cu
cealaltă îţi îndrept către dantură această sticlă de coniac… de vin… şi îţi umplu
gura cu lichidul respectiv… Bea, iubitule, ca să uităm de necazurile trecute!...
Strînge-mă la pieptul tău, bărbate!
IULIAN : Te iubesc, iubirea mea!
DALIA : Te ador, adoratule!
IULIAN : M-am îndrăgostit măr şi pară de tine, Dalia!
DALIA : Mă topesc şi mă solidific lîngă tine, Iulian!
IULIAN : M-am transformat într-un lac de transpiraţii incandescente…
DALIA : Iar eu într-un vulcan la ţărmul mării.
IULIAN : Slăbeşte-mi discret nodul de la cravată!...
DALIA : O, este o imensă bucurie să eliberez din strînsoare părţi ale
trupului bărbătesc… Oh, vai, ce grabită mi-s! Ţi-am scos în totalitate cravata de
la gît! O voi adăposti la loc sigur între sînii mei… Ca să stai liniştit… Îţi vei
regăsi cravata cît de curînd!...
IULIAN : Nu mai pot respira, Dalia…
DALIA : De ce, Iulian?... S-a interpus vreun obiect duşmănos în calea
aerului?
IULIAN : Da, iubito!
DALIA : Ce anume, iubitule?
IULIAN : Haina, scumpo!
DALIA : Ce e cu ea, scumpule?
IULIAN : S-a prefăcut într-un coşciug torid, draga mea.
DALIA : Sînt în căutare de soluţii urgente, dragul meu…
IULIAN : Grăbeşte-te, comoara mea!
DALIA : Am găsit, tezaurul meu!
An XIII – Nr. 72 – 2011 33

TEATRU
IULIAN : Să auzim, femeia visurilor mele.
DALIA : Te voi ajuta să lepezi de la sine acea haină inadecvată
temperaturilor ridicate… Ah, cît de repede s-a răsculat căldura în trupurile
noastre!...
IULIAN : Oh, bine că am scăpat de haină, că altfel mă…
DALIA : Sînt ispitită, în acest sanctuar al reculegerii, să mă debarasez
de bluza asta, prea neagră şi prea sobră pentru împrejurarea de faţă… Ce-i de
înfăptuit în continuare, iubitule?...
IULIAN : Aştept cu încordare hotărîrea ta înţeleaptă, iubito.
DALIA : Aş zice să chemăm noaptea să ne învăluie mai repede în
perdelele şi în cearşafurile ei…
IULIAN : Ehei, dacă am putea porunci naturii!...
DALIA : Păi, atunci, Iuliane, condu-mă la tine acasă pentru a lepăda la
adăpost bluza şi celelalte obiecte ce incomodează mersul tău triumfal către
sufletul meu imaculat şi însetat după iubire. Am fost limpede, Iuliane?! Dacă
da, atunci să nu mai pierdem vremea cu vorbe de prisos! Să fie o noapte de
pătimaşă răzbunare a suferinţelor noastre prea multă vreme neconsolate! Ah,
m-am molipsit şi eu de metafore înţelepte! Pe cai mari şi dotaţi, iubitule!
IULIAN : Vom galopa pînă în zori, iubito.
DALIA : Te voi scula şi din morţi, dacă vei da semne de neputinţă.
IULIAN : Aşa te vreau, hotărîtă şi tandră, iubito.
DALIA : Doresc ca tu să fii un bărbat vîrtos şi pătrunzător în diverse
probleme şi locuri ale vieţii…
IULIAN : Să ne luăm adio de la iubirile noastre răposate, Dalia…
DALIA : Ia, mai dă-le dracului!... Să alergăm cu limba scoasă către
fericirea noastră curată!...(Intră Adina şi Vlad.)
VLAD : Salutare, prieteni!
ADINA : Bine v-am regăsit!
VLAD : Timpul ne zoreşte.
ADINA : Să nu ne mai întindem cu vorba!
VLAD : Ce faci, Iulian băiete?
IULIAN : Bine, mulţumesc de întrebare.
ADINA : Ce faci, Dalia?
DALIA : Bine, cu treburile noastre tinereşti…
IULIAN : Hai, Dalia, să plecăm de aici, că mi s-a făcut un dor de ducă!
VLAD : Ai prins curaj de ceartă, dragul meu bărbat de soi ales şi cules?
ADINA : Iulian, nimic să nu zici, pentru că nu ştii ce să crezi! Vîrtejuri şi
uragane grozave se vor abate peste tine, înţeleptule!
VLAD : Cum mai e viaţa voastră, tinerilor? Lîncezeală cu nemiluita,
nu-i aşa?! Frig şi pustiu. Ce să vă fac? Grea vîrstă v-aţi ales!
IULIAN : De atîta gălăgie fără rost mi s-au tocit pantofii în genunchi!
ADINA : Nu putem trece nepăsători pe lîngă prostiile şi răutăţile
voastre.
DALIA : Zic să nu vă luaţi nasul şi fesul la purtare! Şi să nu polemizaţi
cu mine, că vă îndes la amîndoi, oaspeţi nepoftiţi, cîte un pumn de vată folosită
în gură, de n-o să vă mai puteţi mişca ochii în cap!
IULIAN : Tu, străino, nu te mai lăuda cu isprava ta!
DALIA : Mare lucru nu este să-ţi atragi noi clienţi…
IULIAN : Cînd o să devin poliţist, zece traficanţi voi prinde în fiecare zi.
DALIA : Luaţi-vă tălpăşiţa, că ne-aţi supărat cu tîrcoalele voastre
negustoreşti!
ADINA : Ne trimiteţi la toţi dracii, pentru că nu aţi aflat ce binecuvîntare
aduce puterea drogului. Drogul te înalţă în ochii tăi. Iulian fiule, imaginează-ţi
că ţi-ai administrat o doză de drog … Vino să te îmbrăţişeze drogul…
Apropie-te de mine, doamna drogului… Apoi te vei întoarce alt om, mai bun şi
mai vesel, acasă… Hotărăşte-te!... Nu mai zăbovi!...
VLAD : Mă apucă jalea, fiule, că încă nu te-ai trezit…
IULIAN : Îngăduie-mi, tată, să consum o doză de drog şi să ajung
departe printre stele…
ADINA : Ia-o şi pe mama ta, loc se va găsi, pentru că mă voi subţia
pînă voi deveni o adiere de aripă neliniştită de rîndunică!
DALIA : De ce plîngi, traficanto, răsfirînd un zîmbet stîngaci pe tot
chipul?!
ADINA : Băiatul meu, să-ţi sărut lumina ochilor…
VLAD : Fiule, ce fierbinte eşti!
DALIA : Iulian, vei ajunge ca un fir de iarbă bătut de arşiţă. Îmi va fi
teamă să te strîng prea tare în braţe, fiindcă te-ai putea sfărîma…
IULIAN : Mă voi rătăci de voi numai un strop de vreme…
VLAD : Va fi exact după cum îţi doreşti…
ADINA : Drogul e mare! Închinaţi-vă lui!
IULIAN : Încă nu îndrăznesc să consum droguri! Să mă transform după
chipul şi asemănarea lui…
VLAD : Însoţeşte-te cu drogul în călătoria ta cerească!...
ADINA : Vei veni repede înapoi, pentru că nu pribegeşti cu oile la
păscut în creierul munţilor.
DALIA : Nu te grăbi, Iulian, să consumi droguri!
VLAD : Ia-ţi rămas bun de la noi, păpuşico!
ADINA : Cana cu apă chioară te aşteaptă, fetiţo… Şi găletuşa cu
nisip…
VLAD : Nu-i aşa, domnişoară, că nu te atinge zarva asta fără noimă?
ADINA : Fii convinsă că lumea nu ar rămîne mai singură fără tine!
IULIAN : Dragii mei, voi da buzna în cerul vostru! Pulberea se va alege
din suferinţele şi neîmplinirile mele!
VLAD : Aşa, neînfricatule!
ADINA : Nimic să nu-ţi stea în cale!
VLAD : Nu mai întîrzia, deşi avem toată vremea înainte!
ADINA : Uşurel, fiule, să nu ţi se îndoaie voinţa de atîta nerăbdare.
VLAD : Dacă nu-ţi este cu supărare, aş arunca puţin şaua pe tine.
Fiindcă te cunosc de undeva, am mare încredere în năravurile tale.
ADINA : Nu mai ezita, băiatule! Prinde-mă de braţ şi să pornim grabnic
la drum.
VLAD : Fiule, să te ţii voiniceşte de hotărîrea luată!
ADINA : Visul tău va călători împreună cu mine, copile cuminte şi
ascultător…
IULIAN : Ce cald s-a făcut!
VLAD : Dar parcă e puţin şi răcoare.
IULIAN : În ce galop… ne-am prins!
ADINA : Dar mi se pare că stăm pe loc.
IULIAN : Ce larmă asurzitoare îmi vîjîie în urechi!
VLAD : Dar cîtă linişte s-a lăsat în jur!
IULIAN : Ce plăcere îmbătătoare este să-ţi priveşti adîncul sufletului!...
ADINA : Cîtă bucurie mîngîietoare este să-ţi asculţi foşnetul
sentimentelor!
VLAD : Ce fericire adormitoare este să trăieşti cu visul în braţe!
IULIAN : Mă voi întoarce sănătos şi puternic! De ce surîdeţi printre
lacrimi, dragii mei? Doar mi-aţi făgăduit cu toţii că o să mă vindec de obsesiile
şi de coşmarurile mele!!(Ies Adina şi Vlad.)
DALIA : Ah, Iulian, vino să te sărut!
IULIAN : Vai, Dalia, hai să te îmbrăţişez!
DALIA : Ce dor mi-a fost de tine!
IULIAN : Iar eu nu mai povestesc cît am aşteptat să te întîlnesc!
DALIA : Am atîtea să-ţi relatez, scumpule! Au trecut două săptămîni
fără să mă confesez… Ştii să ţii un secret?
IULIAN : Îţi iei precauţii inutile… Dar tu te pricepi să păstrezi o taină?...
DALIA : Îmi pare teribil de rău că te îndoieşti de prietena ta cea mai
bună… Adică de mine.
IULIAN : Ne-am înţeles, Dalia?
DALIA : Desigur, Iulian.
IULIAN : Să nu sufli o vorbă nimănui…
DALIA : Nici tu…
IULIAN : Începe tu…
DALIA : Eu mai pot să aştept.
IULIAN : Nici eu nu sînt grăbit.
DALIA : Mai bine tragem la sorţi. Gata! M-am hotărît… Eu voi vorbi
prima…
IULIAN : M-am răzgîndit… Eu voi povesti cel dintîi.
DALIA : S-o crezi tu că am urechi doar pentru a te asculta pe tine…
IULIAN : Îţi imaginezi că-mi pot ţine clonţul strîns?
DALIA : Să-ţi istorisesc cum m-am descurcat de minune cu doi amanţi
deodată…
IULIAN : Cînd s-a petrecut fericitul eveniment?...
DALIA : Acum vreo zece zile... Vechiul meu amant era un mascul de
treabă.
IULIAN : Paţachina mea, de care m-am despărţit definitiv în urmă cu
două săptămîni, era o femeiuşcă tandră şi afectuoasă…
DALIA : Te călărea în draci?
IULIAN : Mă iei peste picior? Tragi preşul de sub mine, ca să cad în
nas?! Nu se poate!
DALIA : Supărăciosule, să fim calmi…
IULIAN : De acord. Să fim reţinuţi unul cu celălalt.
An XIII – Nr. 72 – 2011 34

TEATRU
DALIA : Iubirea noastră este trainică…
IULIAN : Nu ne-am certat niciodată…
DALIA : Iar acum, că sîntem teribil de fericiţi şi satisfăcuţi, nici atît…
IULIAN : S-o luăm sistematic…
DALIA : Să procedăm metodic…
IULIAN : Amantul tău este înalt?
DALIA : Care dintre ei?
IULIAN : Cel actual.
DALIA : Nu mai am nici unul.
IULIAN : Atunci, ultimul… Sau penultimul…
DALIA : Unul dintre ei era voinic şi dotat cu muşchi puternici peste
tot…
IULIAN : Norocoaso…
DALIA : Dar curviştina ta? Era inteligentă?
IULIAN : Deşteaptă foc şi nu se cruţa mai deloc… Nu ştiu dacă am
fost limpede…
DALIA : Vechiul meu amant era aşa de naiv, încît în casa lui mă
tăvăleam cu noua mea achiziţie…
IULIAN : Imprudento…
DALIA : Era să mi se înfunde…
IULIAN : Mereu am spus-o… Încrederea prea mare în tine duce la
pierdere de sine… Hai, relatează-mi episodul picant!...
DALIA : Era pe la prînz… Şedeam fără grijă la spovedit… La pielea
goală, fără îndoială… Cînd mă spovedesc, eu vreau să fiu sinceră şi
descoperită ca natura sălbatică…
IULIAN : Mai departe… Ard de nerăbdare…
DALIA : Aud că se încearcă descuierea uşii de la apartament…
IULIAN : Palpitant…
DALIA : Era vechiul amant… Iubiţoiul cel nou şi-a luat şosetele şi
celelalte rufe în braţe şi s-a adăpostit în balcon sub o masă cu poale lungi… cu
faţa de masă pînă la duşumea…
IULIAN : Şi?... Şi?...Cuţite ascuţite… Gîturi tăiate… Piepturi
despicate… Creieri pe pereţi…
DALIA : Am apucat să iau pe mine în ultimul moment un capot
străveziu… care nu ascundea nimic… aşa era de deschis cu toată lumea
iubăreaţă…
IULIAN : Îmi fierbe sîngele în vene…
DALIA : Vechiul amant mi-a rămas cu plombele orientate către cele
patru puncte cardinale învăţate la şcoală… După ce şi-a revenit din uluială, a
îngăimat: “ Ce faci, cu viaţa intimă cum o mai duci? “
IULIAN : Tu ce i-ai răspuns?... Erai cu ştreangul la gît…
DALIA : Nu la gît… ci în gît… “ Mulţumesc… Tocmai mă pregăteam
de-o penetrare cu un amant…”
IULIAN : Ce tupeu!...
DALIA : Să vezi ce frumos şi pătimaş a fost!
IULIAN : Chiar puţină nebunie…
DALIA : El: “ Una te întreb şi alta îmi răspunzi! “
IULIAN : Iar tu?
DALIA : “ Te poftesc, iubitule, să cotrobăim prin toate dulapurile, pe
sub paturi şi pe sub covoare după amanţii mei, fiindcă am numai acum o
duzină.”
IULIAN : Şi el?
DALIA : Făcea pe indiferentul, dar a răscolit peste tot… cu
încrîncenare…
IULIAN : Şi în balcon?...
DALIA : Desigur că în balcon l-am condus eu …
IULIAN : Nesăbuito…
DALIA : Dar mai întîi am pregătit două cafele dulci ca sufletul meu...
Peltea de gutui le-am făcut…
IULIAN : Oh, cu amantul cel nou sub masă, voi vă opăreaţi gingiile…
DALIA : Dar nu gingiile îmi erau în călduri… Şi atunci, pe sub masă,
mi-am sprijinit amîndouă picioarele pe umerii noului amant… El era acolo
singur, golaş şi… flămînd…
IULIAN : Nebunatico…
DALIA : L-am tras încet… încet… pînă ce l-am proptit cu bărbia de
fundul… de fundul scaunului…
IULIAN : Şi?... Şi?...
DALIA : Şi ca tot bărbatul însetat după gesturi tandre… nu-i aşa…
mi-a provocat oarece delicii… care m-au îmboldit să devin brusc o amantă
fidelă… să-mi iau vechiul iubit de un braţ… să-l conduc în dormitor… lăsînd
uşa de la balcon deschisă… ca să mi se audă gemetele de bucurie… Şi cînd
amantul meu cel vechi s-a dus în baie la igienizarea de după travaliu, mi-am
strecurat amantul cel nou pe uşă afară… tot timpul giugiulindu-l şi sărutîndu-l…
fiindcă eram prea plină de… dragoste pentru ce este mai important la un bărbat
dotat… şi anume, sufletul lui de copil necrescut…
IULIAN : La mine, situaţia cu ultima mea iubită este extrem de
banală… Alegeam un loc sigur, fără martori… şi acolo o compostam aprig o
oră întreagă pînă leşina de plăcere şi durere în vreo cinci-şase figuri
geometrice, şi în tot atîtea descărcări de cutremur ale abdomenului ei greu
încercat…
DALIA : Asta numeşti tu banalitate a relaţiilor amoroase?...
IULIAN : Nu am mai întîlnit o individă atît de înzestrată…Intelectual sau
instinctual? Cum e corect?
DALIA : Intelectual se referă la cap…
IULIAN : Şi nu mai jos?...
DALIA : Pe acolo nu mai există creieri…
IULIAN : Deci, instinctual…
DALIA : Dragoste dezlănţuită… Băftoasa… Ce n-aş da să fiu în locul
ei!...
IULIAN : Dar acum eşti singura mea iubire, Dalia…
DALIA : Cred că ai fost şi tu prost ca mine şi i-ai jurat amantei fidelitate
integrată în absolut circa o sută de ani…
IULIAN : Dacă ne luăm după astfel de cuvîntări copilăroase… Bănuiesc
că şi tu i-ai promis că vei fi a lui o mie de ani…
DALIA : Iulian… Iubitule, sînt dornică de performanţă! Dar tu?...
IULIAN : Îmi crapă buza după conversaţii lingvistice pe sub masă… pe
masă… pe scaun… la marginea patului… mă rog… mai sînt şi alte obiecte de
care poţi fi sprijinită… Şi eu să rămîn mut în faţa frumuseţilor tale… Adică să nu
scot un cuvînt din gură… Facem tîrgul, Dalia?
DALIA : Eu sînt pentru comerţul liber, fără graniţe şi fără taxe vamale…
IULIAN : Aşadar, s-a tranşat afacerea, Dalia?
DALIA : Prin urmare, să trecem la acţiune, Iulian!
IULIAN : Trăiască fidelitatea!
DALIA : A cui?
IULIAN : A noastră, fără îndoială.
DALIA : Ah, Iulian, iubitul meu drag, vino să te sărut!
IULIAN : Vai, Dalia, iubita mea scumpă, hai să te îmbrăţişez!
DALIA : Avem o dragoste frumoasă, căreia îi vom rămîne credincioşi
pentru veşnicie.
IULIAN : Încerc să cred din tot sufletul în iubirea ce ne leagă…
A C T U L
VLAD : Bună dimineaţa, doamnă Adina!
ADINA : Bună să-ţi fie inima precum vorba unsă cu miere.
VLAD : Ai dormit liniştită, Adino fato?
ADINA : Neîntoarsă, omule…
VLAD : Nici pe tine nu te mai doresc persoanele de sex opus?
ADINA : Ba da, Vlad prietene. Dar cu măsură. Şi mai răruţ, că-i mai
drăguţ. Am fost o cumpătată întreaga viaţă.
VLAD : Cum am fost în tinereţe, aşa ne purtăm cu demnitate şi la
maturitate.
ADINA : Nu cunosc dacă se mai găsesc prin oraşul nostru două
persoane ca noi, care au respectat cu stricteţe regulile morale.
VLAD : Ai dreptate, Adina.
ADINA : Eu chiar cînd mă uit insistent în oglindă, ştii ce zăresc?
VLAD : Chipul tău zbîrcit, coană mare…
ADINA : Nu ai ghicit.
VLAD : Luminează-mă, mătuşico!
ADINA : Sîntem parteneri de afaceri?
VLAD : Aşa-i, tanti.
ADINA : Atunci pot să-ţi ascund ceva?
VLAD : Nici pomeneală.
ADINA : Află Vlade, dar să nu sufli pe la nimeni vreo vorbă, că eu
zăresc în oglindă o sfîntă…
VLAD : Ia auziţi, măi oameni buni, a înebunit Adina, se consideră o
sfîntă!!! Nu ne-am înţeles să nu ne atingem de propria marfă… că face bubă la
cap?!...
ADINA : Nu mă scoate din papuci!
VLAD : Eşti o sfîntă moartă sau vie?
I I
An XIII – Nr. 72 – 2011 35

TEATRU
ADINA : Dragule, asta nu am aflat cu precizie… Uneori, mi se pare că
aş fi puţin vie…
VLAD : Dar basmul cu sfinţenia ta cum de ţi-a trecut prin tigvă?
ADINA : Am privit spre tineretul de azi… Şi prin comparaţie, am dedus
logic şi paranormal că noi, maturii, am fost nişte sfinţi…
VLAD : Prea de acord cu tine… Păi, dezmăţul tinerilor din ziua de azi
îmi provoacă greaţă…
ADINA : Unde era pe vremea noastră ca băiatul şi fata să se sărute în
mijlocul străzii şi să consume droguri?!
VLAD : Nu le este teamă de vreun accident rutier ori de altă natură?
ADINA : Fata umblă cu buricul gol, iar băiatul cu bluza descheiată pînă
la brîu! Ah, decădere a moravurilor!...
VLAD : Oare unde vom ajunge?...
ADINA : Îţi spun eu, prietene, la pieirea speciei…
VLAD : A cui, coniţă?
ADINA : A speciei, neghiobule!!
VLAD : A speciei cui?
ADINA : A speciei noastre, tîmpitule!
VLAD : Care noastră, domniţă?
ADINA : A noastră, adică a omenirii!!! Mi-ai scos sufletul…
VLAD : Vorbeşti nerozii, duduie! Şi îmi pare rău de tine, te credeam
femeie în toată firea, dar nu eşti decît o babă senilă şi spurcată la gură! Nu
cred că au chef bărbaţii să se ia în gură cu tine… De cînd oamenii fac parte
dintr-o specie? Ascultă la mine, ca să te deştepţi şi tu. Cîţi oameni, tot atîtea
specii.
ADINA : Nu mă ameţi de cap, Vlad!
VLAD : Cum să dispară atîtea miliarde de specii?!
ADINA : Prietene, nu te mai juca prosteşte cu vorbele! Tineretul din
ziua de azi are în cap numai sex.
VLAD : Numai în cap?... Stai cam slăbuţ cu spiritul de observaţie…
Peste tot, partenero, peste tot…
ADINA : Şi cum îţi povesteam, scumpule, noi am dus o viaţă
cumpătată… Teribil de aşezată… Muncă şi iar muncă…Şi puţin sex… Doar
cînd mai puneam de un copil, doi, acolo…
VLAD : Eşti o mincinoasă ordinară!
ADINA : Cînd te tăvăleai după căpiţele de la marginea oraşului, desigur
că nu la conceput copii îţi zburau gîndurile şi toate boarfele de pe tine ?!...
VLAD : Nu-i adevărat!!
ADINA : Măi porumbeilor, dar ce făceaţi atunci, dacă nu sex?! Cumva
araţi pămîntul?!... Ea pe post de brazdă neagră, adîncă şi umedă… Iar tu cu rol
de plug voinic, vrednic şi împingător…
VLAD : Cum de ai aflat?... Doar mi-a promis că-şi ţine strîns guriţa…
Ah, ce buze cărnoase avea… Le muşcam pînă ţîşnea sîngele din ele…
ADINA : Vampirule! Ai ajuns să sugi sîngele cucoanelor?!
VLAD : Dacă tot te lauzi că-mi eşti prietenă, hai, spune-mi de la cine ai
aflat?
ADINA : Dragă vecine, eu nu m-am mulţumit niciodată cu vorbele… La
mine… în mod precumpănitor… erau imaginile…
VLAD : Ce fel de imagini, Adina?
ADINA : Tridimensionale, Vlad.
VLAD : Şi mai cum, Adina?
ADINA : Şi color, Vlad.
VLAD : Adică?...
ADINA : Am constituit o grupă operativă din vreo cinci bărbaţi serioşi şi
din tot atîtea femei destoinice… Pîndeam mişcările celor doi hulubaşi…
VLAD : Care hulubaşi?
ADINA : Noi despre cine povestim cu alean şi cu dor infinit?
VLAD : Cum?!... Voi ne priveaţi în timp ce noi ne?!...
ADINA : La ce te referi, amice? Ce făceai tu, dragule, cu dulcea
domniţă după căpiţă în poziţia căpriţă?… Adunaţi boabe risipite de grîu?...
VLAD : Şi voi unde şedeaţi? Că nu era ţipenie de om pe-o rază de trei
kilometri…
ADINA : Ghiceşte, băiete!...
VLAD : A, nu!
ADINA : Ba da, tinere…
VLAD : Nu se poate!
ADINA : Aşa e, bătrîne. Nu s-a putut, dar s-a întîmplat… Cu cîtă grijă
am cotlonit căpiţa!...
VLAD : Nu te mai ascult…
ADINA : Bine ţi-o faci, bine te simţi…
VLAD : Mi-a rămas mulţumirea sufletească fără margini că tu ai fost
cheie de biserică…
ADINA : Şi lacăt… Şi zăvor… Şi de toate am fost… Nu ca tine, un
depravat…
VLAD : Cutezi să te declari o femeie cinstită în probleme
amoroase?!...
ADINA : Cutez!
VLAD : Fiindcă nu ai nimic de pierdut… Zici tu…
ADINA : Sînt curată ca lacrima…
VLAD : Ca lacrima de crocodil.
ADINA : Nu ai nici o dovadă că aş fi călcat strîmb! Şi faţă de cine?
VLAD : Vrei dovezi?... Ţi le dă moşul cu nemiluita… De nu le poţi
duce… Serviciile aduse trebuie răsplătite…
ADINA : Trăncăneşte, aiuritule!
VLAD : Dacă bătrînul avea bani, iar Adina era tînără şi nu îi plăcea
munca în fabrici şi uzine…
ADINA : Ai căpiat rău de tot, Vlad?!
VLAD : Dar moşneagul era obişnuit cu ritualul complet.
ADINA : Să taci!!
VLAD : Şi avea moşulică o pensie frumuşică… Şi Adina se înfrupta…
am uitat din ce se înfrupta… din… din banii moşneguţului… Şi trăgea Adina din
greu de cărnurile bătrîneşti… Bani să iasă…
ADINA : Îţi crăp capul, Vlad! Am fost nevoită… ca să… surmontez o
criză financiară…
VLAD : Vai, ce boiereşte vorbim!... Şi cum domnul era destul de
modern în apucături…
ADINA : Îţi bag pumnul în gură dacă mai scoţi un cuvînt!!
VLAD : Dar pot măcar să spun?...
ADINA : Nimic, Vlad, dacă vrei să mai apuci ziua de mîine!!
VLAD : Doar trei-patru vorbe…
ADINA : Nici două!!
VLAD : Eşti o sfîntă!
ADINA : Nu mă lua pe mine cu astfel de legende!...
VLAD : Te-am admirat dintotdeauna.
ADINA : Măi Vlad, nu întinde coarda, că se rupe!
VLAD : Ai avut o conduită desăvîrşită în toate domeniile…
ADINA : Nu chiar…
VLAD : Iar în privinţa vieţii sexuale, ai fost o impecabilă… o dulce…
ADINA : Mulţumesc… Nu trebuie…
VLAD : Spun doar adevărul…
ADINA : Dacă e p-aşa, şi tu ai dus o viaţă chibzuită…
VLAD : Hai, să nu ne mai înghiontim cu glume neroade!
ADINA : Votez cu plăcere alături de tine.
VLAD : Se compară moralitatea noastră cu dezmăţul tinerilor?...
ADINA : Nişte destrăbălaţi!
VLAD : Pe cînd noi nu am călcat cu nimic în picioare regulile morale.
Am fost nişte martiri ai societăţii.
ADINA : Noi, nu şi nu, am pus mai presus de plăcere datoria faţă de
conştiinţa noastră înaintată…
VLAD : Sîntem doi sfinţi…
ADINA : Sfinţi de trecut în calendare…
VLAD : Ca să avem şi noi ziua noastră, în care lumea să ne
pomenească…
ADINA : Cîtă nerecunoştinţă din partea oamenilor!...
VLAD : Mai ales a tineretului…
ADINA : De tineret nici nu mai vorbesc… Sînt duşi cu toţii pe calea
pierzaniei.
VLAD : Ce e de făcut?...
ADINA : Pe unde scoatem cămaşa?...
VLAD : Să ne simţim răsplătiţi într-un fel…
ADINA : Să ni se recunoască meritele…
VLAD : Ura! Am găsit!
ADINA : Sînt numai urechi…
VLAD : Eu îţi laud conduita exemplară, iar tu îmi elogiezi
comportamentul desăvîrşit.
ADINA : Nu am obiecţiuni…
VLAD : Să-i dăm drumul…
ADINA : Prea-sfinte Vlad, bucurie mai mare nu am decît să-ţi zăresc
chipul înconjurat de razele călduţe izvorîte din Soarele bunelor moravuri…
An XIII – Nr. 72 – 2011 36

TEATRU
VLAD : Te pricepi… te pricepi… Părinte spiritual ce-mi eşti, o, Adina,
nu voi înceta să-ţi urmez cu supuşenie paşii care mă călăuzesc numai către
desăvîrşirea morală… morală şi iar morală…
ADINA : Mi s-a uscat gîtul de atîtea basme rostite cu avînt…
VLAD : Am ascuns în fundul sacoşei o sticlă dolofană... Este cu vin,
dragă Adina… Să ne retragem pe o colină… sub un nuc bătrîn şi înţelept ca
noi… Şi acolo să ne împărtăşim… Fiindcă o şi merităm, pentru cîtă curăţenie
sufletească am dat dovadă în tinereţe…
ADINA : Să mergem la domiciliul meu…
VLAD : Eu mai zăbovesc cîteva clipite… Nu mi-am terminat încă
rondul… Pune la gheaţă sticla cu vin… Om fi şi noi în curînd destul de
înfierbîntaţi…
ADINA : Să nu întîrzii prea mult… Nu vreau să mi se răcească
elanul…(Adina iese.)
VLAD : Ce plictiseală, măi oameni buni, din pricină de lene spornică şi
de muncă înjumătăţită. Înţeleg să nu dau în brînci… pentru că treaba… s-o
recunosc cinstit… nu-i de nasul meu… dar să stau degeaba în totalitate… e
prea mult chiar şi pentru mine… Am o meserie nobilă. Sînt traficant de droguri.
Adică îi îndemn pe alţii să trăiască frumos… Sau mă păzesc pe mine, ca s-o
duc ceva mai bine… Nu am aflat încă limpede cine pe cine droghează… Şi ce
înseamnă drog… Dar, oricum, e bine să fie frică de un stăpîn, de un jandarm,
acolo, că altfel toată ordinea, care este foarte dreaptă, se duce de rîpă…(Intră
Dalia.)
DALIA : Unui copil poţi să-i înmoi inima cu o jucărie hazlie. Cu mine
însă, traficantule, îţi va cădea soarta în bocanci… Ar fi de ajuns să te prefaci
într-o maimuţică sprinţară pe palma mea.
VLAD : Să ştiţi, stimaţi concetăţeni, că ne întîlnim la tot pasul cu multe
stele pe umăr şi pe faţa de casă albă… Roiul stelar îi pune deseori pe cîţiva
sateliţi obraznici să-i sărute preşul de pe scări cu mulţumire nesfîrşită!... Aşa e
cinstit să fie, ca zece pumni de stele să cîrmuiască haitele de planete zăpăcite
de sclipirea zaharicalelor!!
DALIA : Oare, atunci cînd rîvneşti să nu-ţi mai rămînă nimic de cucerit,
nu înseamnă că te pregăteşti să pierzi totul?!
VLAD : Se vor găsi urechi pe aici care să asculte bolboroselile unui
supus neînsemnat?
DALIA : A început să-mi vină gustul să fac pe isteaţa în lanul de
păpădie înflorită… Să mai încerc vreo cîteva cugetări personale. Celui, care
aruncă nepăsător şi gingaş minciuna din vîrful limbii, nu-i va sta în gît nici
adevărul, pentru că va şti la înghesuială să le amestece pe amîndouă într-o
alintare copilărească… Merge… Dar a fost cam lung şi destul de complicat…
VLAD : Să nu-mi uit vorba… Înţeleg să nu muncesc, pentru că asta
este datoria mea să nu ridic un pai de jos… Dar să nu mă joc cu dorinţele,
speranţele şi iluziile oamenilor?!... E culmea stelelor căzătoare!... Aoleu, nu e
vorba de stelele mele, ci de stelele şi de uneltele altora!...
DALIA : Să batem în lemn, ca să piară ghinionul şi iarba rea dintre
noi… Nu vom uita să ne jucăm… Un şotron dimineaţa ar merge…
O baba-oarba mai pe la prînz ar cădea bine la stomac… Un popa-prostul sau
un lapte-gros temeinic bătut mai pe la cină tocmai la timp s-ar nimeri…
VLAD : Mi-am destupat mintea izbind în ea cu picioarele îmbîrligate. Şi
acum îmi vine să zburd zgribulit pe cîmpul înţesat cu mărăcini.
DALIA : Deja m-am săturat de atîtea replici deştepte…
VLAD : Alt trai pe alt vătrai! Altă gîscă în altă traistă subţire de
comandant universal. Cînd îţi vine cheful, deschizi încet cuşca, scoţi gîsca şi o
jumuleşti de-i merg fulgii, ca să nu i se audă pliscul…
DALIA : Mă minunez că partenerul de dialoguri mute nu s-a muşcat
încă de deget, ca să vadă cît îi este de isteaţă copita…
VLAD : Să nu-mi mai bag clonţul unde nu-mi fierbe punguţa cu doi
bani de argint!... Că aurul îl umflă alţii… Ca apoi să ne vorbească despre
libertatea lumii… A lumii lor, desigur…
DALIA : Nu mai suport atîta înţelepciune… Să născocesc grabnic ceva
distractiv… Salutare, traficantule!!
VLAD : Domnul cu tine, fiica mea…
DALIA : Îţi sărut dreapta, iubitorule de oameni şi de droguri…
VLAD : Şi ce mai faci, fata mea?...
DALIA : Mulţumesc, bine… Chiar foarte bine… Fiindcă îţi pot privi atît
de aproape chipul divin…
VLAD : Ai şi aflat că m-am declarat sfînt încă din timpul vieţii?!...
DALIA : Circulă veştile bune cu viteza luminii…
VLAD : Şi pînă a mă întîlni, cu ce te-ai ocupat?...
DALIA : Cu rugăciuni, cu mătănii, cu lectura cărţilor sfinte,
prea-cuvioase…
VLAD :Sînt convins că Zeul Drog este tare plăcut surprins de
comportamentul tău evlavios…
DALIA : Am simţit încă de acum trei luni că Zeul Drog şi-a coborît
definitiv privirea asupra creştetului meu…
VLAD : Ai avut o refelaţie… rectific… o revelaţie?...
DALIA : Vai, cucernice, o certitudine îmi străbate trupul neştiutor de
păcat…
VLAD : Să trecem… Poate altă dată… Voi găsi fără îndoială un ceas
de taină, ca să te spovedesc pe îndelete…
DALIA : Oricînd, prea-sfinte, îţi stau la dispoziţie… Te întrebi pe unde
umblă iubiţica ta cea tînără şi fierbinte?...
VLAD : Pentru ea am bătut drumul pînă aici şi am amînat o altă
întîlnire focoasă cu… şefa…
DALIA : E obosită rău… Dar rău de tot… Au tras de ea astă-noapte
toţi…
VLAD : Nişte spurcaţi de boschetari?!!
DALIA : Nicidecum, înaltule…
VLAD : Nişte jigodii de ciobani?!
DALIA : Două măicuţe s-au ţinut scai de un cioban şi de toiagul lui,
pînă l-au rezolvat… de a rămas toiagul pleoştit o săptămînă încheiată…
Consider că au păcătuit cumplit… Dar preotul mînăstirii respective le-a şters
păcatele…Era şi el curios să afle cum s-au petrecut lucrurile…
VLAD : Cum ziceai că te cheamă?
DALIA : Mă numesc domnişoara Dalia şi sînt fată mare peste tot…
VLAD : Şi nu-ţi este ruşine să torni astfel de necuviinţe în faţa mea?!
Nu-ţi este cunoscut năravul… obiceiul… de a nu asculta nici o pîră despre
preoţi şi călugări?!... Dar pe amanta mea cine a posedat-o?... Te pomeneşti că
nişte javre de dulăi?! Aoleu, păcătoasa! Va avea ce-mi povesti…
DALIA : Au muncit-o dracii…
VLAD : Of, răsuflu uşurat…
DALIA : I se abătuse un gînd de la Necuratul să se lase de comerţul
cu droguri şi să se apuce de altă meserie… Începuse deja să-i placă de noua
profesie…
VLAD : Doamne sfinte, nici în amanta mea nu mai pot avea
încredere…
DALIA : A prins gust… biata fată… Zicea că s-ar cupla cu vreo zece
bărbătuşi deodată…
VLAD : Acum, unde-i?
DALIA : Cine?
VLAD : Iubita mea, proasto!
DALIA : E bine, e chiar foarte bine… Îşi revine…
VLAD : Ce-a păţit?...
DALIA : A contractat o pneumonie galopantă…
VLAD : Unde-i amanta, tîmpito?
DALIA : La spital… A fost luată pe sus şi dusă la spital…
VLAD : De ce nu mi-a dat nimeni de ştire dintre colaboratorii mei? Le
bag pumnul în gură pînă la cot…
DALIA : Delira ibovnica ta: “ Vlad, Vlad, daţi-mă lui Vlad!”
VLAD : E o fată cinstită… totuşi… Ah, gelozia, vierme neadormit, ce
s-a strecurat şi în inima mea!
DALIA : Nu fi amărît, prea-fericitule, se pune ea pe picioare… că tare-i
mai place să fie trîntită în patru labe!...
VLAD : Nu ştiu la ce-ţi zboară imaginaţia…
DALIA : La nimic necuviincios… Pentru că tot ce faci are aprobarea
Zeului Drog…
VLAD : Amanta mea şi-o fi ţinut pliscul închis?!...
DALIA : Tot mi-a spus.
VLAD : Cum?!!
DALIA : Orice amănunt mi l-a povestit de zeci de ori…
VLAD : Vai, femeile! Nu pot să păstreze un secret…
DALIA : Simţea nevoia să se spovedească… Era aşa de fericită după
fiecare întîlnire!... O înţeleg… Şi-şi prelungea astfel plăcerea… sufletului…
VLAD : Dragă Dalia…
DALIA : Te ascult, sfîntule… Eşti un sfînt care nu a preacurvit prea
tare niciodată… Pînă şi iubiţica ta o susţine sus de tot… Eu, şi mai puternic…
VLAD : Fetiţo, eşti o dulcică…
DALIA : Ah, sfîntule!...
VLAD : Dispui de un trup zvelt şi de un spate bine popoţionat…
An XIII – Nr. 72 – 2011 37

TEATRU
DALIA : Oh, sfîntule!...
VLAD : O privire care îl incintă pe orice bărbat cuminte…
DALIA : Incită sau excită?... Ce bucuroasă sînt că îţi place nevrednica
mea făptură!...
VLAD : Nişte sîni care mă înţeapă prin hainele tale… Dar fără
acoperămînt?...
DALIA : Ţopăi de excitată ce-s!... Ah, clipe divine!...
VLAD : Şi mai ai în dotare nişte coapse arcuite, asupra cărora m-aş
năpusti cu toată credinţa mea în Zeul Drog!...
DALIA : Năpusteşte-te!... Aruncă-te!... De cînd aştept!... Deşi îmi
programasem să mai treacă încă şase luni…
VLAD : Eşti fecioară, Dalia mea?
DALIA : Sînt foarte fecioară… Nici un bărbat nu m-a penetrat pe
nicăieri…
VLAD : Şi nu-ţi este frică de operaţiunea de dezvirginare?...
DALIA : A fost pofta mea cea mai fierbinte…
VLAD : De cînd?
DALIA : De cînd m-am logodit cu nepotul Zeului Drog…
VLAD : E un ritual simbolic şi nimic mai mult…
DALIA : Simbolic, nesimbolic… Eu mi-am dorit să mă altoiască un
bărbat sub buric!... Aşa am gîndit… aşa am simţit… Bine, mă logodesc
simbolic cu nepotul Zeului Drog, dar mă mărit natural cu sfîntul Vlad… Nu
căsătorie în acte la primărie! Ci aceea trupească…
VLAD : Am priceput… Fire poetică alături de credinţă neclintită în Zeul
Drog…
DALIA : Şi în sfîntul Vlad…
VLAD : Ţi-aş propune…
DALIA : Porunceşte, sfîntule…
VLAD : Să ne retragem în odaia ta de drept-credincioasă…
DALIA : Şi de fecioară… Iartă-mi îndrăzneala. Îţi place procesul de
deflorare?...
VLAD : Mă dau în vînturi… mă rog… în vînt… Înseamnă ca sînt
primul… Or urma şi alţii pe calea luminoasă defrişată de mine… Să nu mai
zăbovim… Zeul Drog deja îmi învîrtoşează… credinţa…
DALIA : Sfîntule Vlad, mă simt datoare să divulg o taină divină…
VLAD : Mai repede… Îmi scapără călcîiele să te călăresc…
DALIA : Sînt gravidă…
VLAD : Ce-ai spus?!!
DALIA : Sînt însărcinată…
VLAD : Cum s-a produs minunăţia?!! Te-ai jucat cu instrumentul unuia
şi te-ai stropit?
DALIA : Nu ai ghicit…
VLAD : Puteai să fii mai atentă…
DALIA : Dar am făcut-o intenţionat…
VLAD : Luminează-mă, Dalia!
DALIA : Ai uitat?!
VLAD : Ce?!
DALIA : Că m-am logodit cu nepotul Zeului Drog!...
VLAD : Obiceiul acela simbolic…
DALIA : Şi că mă căsătoresc cu sfîntul Vlad…
VLAD : Cu mine?!... Ca să faci copii?!...
DALIA : Unul singur… Şi acela sfînt…
VLAD : Baţi cîmpii şi dealurile, zăpăcito… Dacă eşti fecioară,
înseamnă că nu am avut raport sexual cu tine…
DALIA : Este corect ce povesteşti, sfîntule…
VLAD : Iar dacă nu te-am avut la pat, se deduce că nu este copilul
meu…
DALIA : Vai, sfîntule, ai uitat de guguştiuc?…
VLAD : Ce păsări îţi zboară prin cap?...
DALIA : Guguştiucul trimis de Zeul Drog cu sămînţă divină, ca s-o lase
gravidă pe fecioara Marghioliţa, ce s-a adăpostit de ploaie într-o şură…
VLAD : Este o legendă pentru copii nătîngi…
DALIA : Mă îngrozeşti, sfîntule… Nu crezi în imaculata zămislire?
VLAD : Ba cred, ba cred… M-a luat gura pe dinainte…
DALIA : Am găsit şi eu un guguştiuc, care să achiziţioneze sămînţa
sfîntului Vlad…
VLAD : Sămînţa mea?! Simt că-mi ies din ciobotea… De unde?...
DALIA : De la amănţica ta…
VLAD : Păi, curva mea nu rămînea gravidă… Era un avantaj uriaş
pentru mine…
DALIA : Ţi-ai pierdut şirul ideilor… Amanta nu rămînea gravidă… Dar
avea sămînţa ta în ea… O păstra cu sfinţenie… Şi se ruga în genunchi ore în
şir ca Zeul Drog să-ţi dăruiască sănătate şi putere de armăsar…
VLAD : Ce-ai făcut, smintito?!
DALIA : Mi-am trimis guguştiucul…
VLAD : Iar pasărea aceea?! Vorbeşte fără metafore!
DALIA : Mi-am înfipt degetul…
VLAD : Treci din nou la metafore…
DALIA : Mi-am îndemnat guguştiucul să se strecoare în trupul iubitei
tale…
VLAD : Nu te mai ascult…
DALIA : Apoi l-am introdus în trupul meu cu sămînţa achiziţionată…
VLAD : Tacă-ţi clonţul, nebuno!...
DALIA : Şi uite-aşa, am devenit fecioara Dalia cea născătoare de
noul sfînt Vlad.
VLAD : Ce, zărghito?!
DALIA : Peste jumătate de an se va împlini prorocirea…
VLAD : Asta s-o crezi tu, zăpăcito!
DALIA : Nu te bucuri, sfîntule Vlad, de fapta mea cosmică?...
VLAD : Deloc, zăludo…
DALIA : Am procreat astfel un nou Sfînt Triunghi…
VLAD : Cum?!
DALIA : Vlad, Dalia şi copilul…
VLAD : Ce?!!
DALIA : Dacă nu te aranjează să fac şi eu parte din Sfîntul
Triunghi… nu-i nimic… Mă retrag în umbră… O altă combinaţie a Sîntului
Triunghi ar fi următoarea: Vlad, fiul şi punga de droguri… Sau chiar spus pe dea
dreptul: Drog Unu, Drog Doi şi Drog Trei…
VLAD : Termină îndată cu tîmpeniile astea!! Doamne Dumnezeule
mare, de ce mă pedepseşti?... Am venit… să agăţ… încă un consumator de
droguri… şi dau peste o smintită cu ifose de Născătoare de Dumnezeu!...
DALIA : Şi nu sînt?...
VLAD : Nu, handicapato!
DALIA : Dar în cazul fecioarei Marghioliţa cum s-a putut !
VLAD : E o taină zeiască, măgăriţo!...
DALIA : Să pricep că acţiunea mea nu-ţi este pe plac?
VLAD : Chiar deloc, vaca Domnului!!!
DALIA : Lasă, lasă, te întîlneşti cu duducuţa şi te descarci de
surplusul de… nervi… Şi o să te bucuri în draci că Zeul Drog a produs această
minune…
VLAD : Măi bovino… îţi crăp capul!!
DALIA : De ce, scumpule?!
VLAD : Tu, iapă neţesălată, vrei să mă faci de bălegar în toată
reţeaua noastră de traficanţi serioşi de droguri?!
DALIA : Am fost bine intenţionată…
VLAD : Ce poliţist viclean te-a plătit ca să-mi urci în cap furnizorii?!
DALIA : Te înşeli amarnic…
VLAD : Am hotărît!
DALIA : Te ascult cu supuşenie...
VLAD : Dacă nu te conformezi ordinelor mele înalt-prea-sfinte, te
excomunic!! Nici măcar de o slujbă sănătoasă de înmormîntare nu vei mai
avea parte, viţico!
DALIA : Oh, sfîntule, nu am vrut să te supăr…
VLAD : Aştept dovezi!
DALIA : Orice poţi să faci cu mine… Promit solemn să nu-ţi ies din
comenzile primite…
VLAD : Să mergi cu mine la spital!
DALIA : Ca s-o vizitezi pe concubina ta?
VLAD : Nu, proasta dracului, ca să… fii… dezvirginată…
DALIA : Dar în cămăruţa mea nu poţi?... A, doreşti condiţii
igienice?... Foarte bine…
VLAD : Să te dezvirgineze un medic!
DALIA : Nu am nici o boală cu transmisie sexuală…
VLAD : Să te chiureteze, tîmpita dracului!... Să scapi de copil,
zăbăuco!...
DALIA : Dar se năruieşte noul Sfînt Triunghi…
VLAD : Să se ducă dracului Sfîntul Triunghi, idioato!... Mergi de
bunăvoie sau?!...
DALIA : Nu-i aşa că ţi-am dăruit o amintire frumoasă?...
An XIII – Nr. 72 – 2011 38

TEATRU
VLAD : Este aşa de înălţătoare amintirea despre fapta ta
duhovnicească, încît parcă aş fi înghiţit o găleată cu miere de albine... Nu mai
mistuie stomacul nici o vorbă de blîndeţe… Prea toate pe ziua de azi s-au
prefăcut în peltea zaharisită…
DALIA : Să mergem la spital, sfîntule… Doar şi eu sînt femeie… Şi
puteam să fac minuni cu organul sexual… Păcat de mine… şi de tine…
Sfîntule, sfîntule, de ce m-ai părăsit?!...
VLAD : Să nu mai zăbovim… Zeul Drog să fie cu tine şi să-ţi
îndrume paşii… Lăudată să fie împărăţia ta, Zeule atoateţiitor şi
atoatecunoscător!...
DALIA : Facă-se voia ta, Zeule Drog… Precum în Cer, aşa şi pe
Pămînt… Iartă-mă, fecioară Marghioliţa, că am încercat să-ţi fac o concurenţă
neloială!... Bate-mă în cuie cu chiuretajul tău, sfîntule Vlad!... Voi mai avea
vreodată puterea să cred în ceva?... Condu-mă, sfîntule, pe calea dreptăţii
omeneşti!... Oiţa bleagă şi rătăcită s-a întors spăşită la păstorul ei înţelept…
VLAD : Ia, mai du-te dracului cu sclifoselile tale de habotnică
pătrunsă de duhul îndumnezeirii!... Mă duc să pregătesc terenul… Te aştept la
spital…(Vlad iese.)
DALIA : Aşteaptă-mă tu mult şi bine, traficantule… Pînă şi traficanţii
pot fi duşi de nas cu basme născocite pe loc… Să trăim cu toţii frumos în
realitate!... Că alta nu avem… Şi de care unii se plictisesc de moarte albă… În
loc să se resemneze că sîntem cu toţii nişte păpuşi pe-o scenă de teatru…
Fiecare se doreşte erou cu sabia de foc ridicată cu semeţie deasupra
capului… Eu şi numai eu!... Nu mai încap de mine!... Ia, priviţi ce măreţ sînt!...
Eu cu toată puterea pe umerii mei laţi!... Şi nu mă voi condamna că sînt o
uşuratică şi o superficială… Nu vreau să întîlnesc o iubire mare şi pătimaşă!...
Să mă dedic unui singur bărbat?... Ce, sînt o proastă?... Bărbatul să fie o
jucărie în mîinile mele… Ca să beneficieze din partea mea de cîteva clipe de
voluptate… Dacă nu-mi acceptă regulile jocului, acel bărbat să dispară din
viaţa mea!... Nu am timp de pierdut cu drame sentimentale şi cu discuţii
abisale… Nu voi pune nimic la inimă, pentru că mi se rupe în cot de mormanele
de prostie şi de nebunie din jurul meu… Mă simt tare cu judecata mea
terestră!... Nu vreau să dau şi eu în mintea flendurită şi ciufulită a deştepţilor
din Academia noastră dragă… ducă-se pe pustii… că tare-i mîndră de prostia
ei dolofană… care s-au trezit aceşti insteţei îmbătrîniţi în isprăvi necugetate…
scuipa-i-ar în fundul gîtului mîţele cele rîioase şi neadormite… să-i plesnească
pe sărmanii oameni de rînd peste degete şi peste urechi cu o literă schilodită şi
oblojită!!... Neghiobul, chiar şi trecut prin fumurile învăţăturii, tot jigodie fudulă
rămîne… Să mă apuc să mă revolt ori să-mi pun ştreangul de gît că o javră
complexată şi neagră în cerul gurii şi al credinţei dezinteresate a emis o înaltă
poruncă să fie răzuit marele poet de pe pereţii bisericii în care a fost
botezat ?!... La atîta prostie agresivă, mai este de mirare că unii se apucă să
consume droguri?!... Nu am nici o tragere de inimă să-i pansez pe aceşti
imaturi…care nu mai au putere să lupte cu viaţa şi cu prostia din jur.(Intră
Iulian.)
IULIAN : Iubita mea, nu pot trăi fără tine…
DALIA : Eu pot trăi… Şi fără tine… Şi fără mine…
IULIAN : Mi se pare deja că nu mai sînt… M-am rătăcit de mine… şi nu
mă regăsesc… oricîte eforturi aş face… Ajută-mă, Dalia!...
DALIA : Mai termină cu dragostea ta eternă!! Că m-ai scos din toate
balamalele!! Uită-te la tine cum te înghesui în mine!... Tocmai pe mine m-ai
găsit să-ţi suport toate neliniştile şi dorinţele retezate?! Cine eşti tu? Ce cauţi?
Pe ce drum înfundat vrei să apuci? Vorbeşte desluşit!...
IULIAN : Dar eu te iubesc, Dalia!...
DALIA : Băiete, nu mă zăpăci la cap!! Ne-am jucat!... Şi tu ai acceptat
jocul, că ne făcea la amîndoi plăcere… Nu sări calul, că se rup hăţurile!...
IULIAN : Şi eu ce să fac?
DALIA : Îţi vezi de tinereţea şi de preocupările tale.
IULIAN : Nu pot să-mi imaginez viaţa fără tine!...
DALIA : Fiindcă eşti un prost cu spume… Nu ai nici o pasiune care
să-ţi ocupe timpul şi energia?...
IULIAN : Ce se întîmplă cu mine, Dalia?... Unde să mă duc ?... De ce
mă abandonezi?... Am sperat că voi începe cu tine o nouă viaţă… Aveam chef
să fiu din nou vesel şi optimist… Ţi-am spart cu pălăvrăgeala mea urechile?...
Am visat că mă voi odihni şi eu puţin în braţele tale şi că mă vei scoate ca nou
din trecutul meu trist… M-ai auzit, Dalia?... Cred că m-am scrîntit la minte... Iar
simţirile îmi sînt vraişte…Îmi vine să-mi dau pumni în cap şi palme peste
obraz… Rămîi cu bine, Dalia!...(Iulian iese.)
DALIA : Să te păruieşti cu mare grijă şi cu nemăsurată rîvnă… Poate
vei renunţa astfel la prostia ta penibilă… Şi am trecut şi pe lîngă tine, Iulian,
fără să-mi tremure glasul, fără să mi se întunece privirea şi fără să-mi
sîngereze inima, pentru că aşa călătoresc eu… Fără bagaje şi fără
angajamente… Băiete, fă-mi puţin loc, ca să mă strecor, că nu am prea multă
vreme de pierdut!... Ce se va întîmpla cu tine, iubitule?... De ce nu ai plecat mai
repede de lîngă mine?...(Dalia iese.)
A C T U L
IULIAN : Bă Vlad!...
VLAD : Cu mine încerci să vorbeşti, tinere domn?
IULIAN : Exact, bă!
VLAD : Dar nu mă cheamă aşa! Mă numesc simplu Vlad… şi
nicidecum Băvlad…
IULIAN : Să trecem… Ştii cum mă cheamă?
VLAD : Parcă Iulian…
IULIAN : Sper că nu a fost un efort prea mare să-mi reţii numele…
VLAD : La mine, toate eforturile se petrec cu mare risipă de timp…
Cred că într-o zi voi ajunge un drogat absolut!...
IULIAN : Ce te priveşte pe tine că eu m-aş putea să?!... Nu-ţi acord
permisiunea să te legi de persoana mea binecrescută şi educată!!
VLAD : Dragul meu Iulian, sînt un bărbat de cuvînt… Aşa că opreşte-ţi
agitaţia complet inutilă! Că mă înfurii… Şi la mînie, devin extrem de violent şi
de agresiv!!
IULIAN : Vlad!!!
VLAD : Mi-ai spart timpanele!
IULIAN : Vlad!!
VLAD : Mai încet, prietene!
IULIAN : Vlad!
VLAD : Aşa mai este de acceptat.
IULIAN : De ce încerci să mă corupi şi să-mi vinzi droguri?!!
VLAD : Iar ţipi, Iulian, băiatule?!
IULIAN : Nu vreau să aud de droguri!!
VLAD : Oh, ce dureros!
IULIAN : Îţi mărturisesc cu lacrimi în suflet că sînt ispitit… Să am o
singură aventură şi atît… Să uit de mine… de tot… Şi apoi să fiu un tînăr
normal… Oare se poate?...
VLAD : Da-da-da…
IULIAN : Şi am fost atît de fericit!...
VLAD : Nu-nu-nu…
IULIAN : Pînă a apărut ea…
VLAD : O, ba nu, ba da…
IULIAN : Mi-a sucit minţile…
VLAD : Chiar aşa?
IULIAN : Şi m-a călăuzit pe calea pierzaniei… Şi ard ca în flăcările
Iadului…
VLAD : Vai de tine, de ea, de noi toţi!
IULIAN : Am venit…
VLAD : Se vede…
IULIAN : Să-ţi cer…
VLAD : Cere şi ţi se va da, ca să fie de unde lua…
IULIAN : O porţie de drog…
VLAD : Ce intenţii nobile!...
IULIAN : Lasă-mă în pace cu drogul tău!!
VLAD : S-a făcut…
IULIAN : Ce?!
VLAD : Îţi voi îndeplini porunca…
IULIAN : Ipocritule!
VLAD : Să-mi sară ochii din cap dacă m-am gîndit vreodată să forţez
pe cineva să se drogheze!
IULIAN : Nu înţeleg…
VLAD : Cît aş vrea să te luminez că nu sînt un ticălos?!...
IULIAN : Tocmai acesta îmi eşti…
VLAD : Atunci, pedepseşte-mă, prietene!
IULIAN : Dumnezeu va fi neînduplecat cu un nemernic ca tine!
VLAD : Dar pînă la Dumnezeu, canoneşte-mă tu! Grăbeşte-te!
IULIAN : Găsesc eu o pedeapsă pentru crima ta!
VLAD : Schingiuieşte-mă!
IULIAN : Voi fi cumplit!
VLAD : Calcă-mă în picioare!
IULIAN : Voi fi fără milă!
VLAD : Zdrobeşte-mi capul de pereţi!
I I I
An XIII – Nr. 72 – 2011 39

TEATRU
IULIAN : Să mori, asasinule!
VLAD : Acum?
IULIAN : Imediat!
VLAD : Ai fi destul de mulţumit dacă aş sfîrşi prin spînzurare?...
IULIAN : Parţial…
VLAD : La un colţ de stradă?...
IULIAN : Da, în cuibul desfrîului!
VLAD : De creanga asta să-mi atîrn ştreangul?
IULIAN : Dacă a fost martoră la dezmăţul tău diavolesc, să privească
şi la execuţia ta!
VLAD : Să utilizez cureaua de la pantaloni? E destul de arătoasă şi de
rezistentă?
IULIAN : Sper să ţină…
VLAD : Iulian, ajută-mă să trag sub creangă această bancă de lemn,
pe care am meditat la nimicnicia vieţii mele…
IULIAN : Nu te întinde cu vorba!
VLAD : Copile, mă urc pe bancă pentru a lega strîns un capăt al
ştreangului de creanga visurilor mele.
IULIAN : Blestemat să fii în veci, Vlad!
VLAD : Mi-am petrecut laţul în jurul gîtului.
IULIAN : Piei, Satană!
VLAD : Te rog cu duioşie să-mi împingi banca de sub tălpi, ca să
poposesc în curînd lîngă temelia Iadului!
IULIAN : Cu deosebită plăcere voi duce pînă la capăt această
operaţiune de pedepsire a păcatului şi păcătoşilor!
VLAD : Hai, băiete, nu mai zăbovi!
IULIAN : Îndată, căzătură!
VLAD : Am o ultimă dorinţă… Sper că îmi este îngăduită această
tragere de timp…
IULIAN : Să fii scurt! Repede expune-ţi ultima poftă! Vreo ţigară în
colţul gurii?...
VLAD : Te rog… frumos… să mă luminezi… Din ce pricină sînt
spînzurat?...
IULIAN : Nu-ţi este clar?!
VLAD : Nu, Iulian…
IULIAN : Crima ta nu este evidentă pentru cugetul care ţi-a mai
rămas?
VLAD : Iarăşi nu, prieten drag…
IULIAN : Ai practicat trafic nelegal cu stupefiante! Către tineretul de
azi, comoară de frumuseţe şi de înţelepciune…
VLAD : Nu mai pricep nimic… Parcă trăiesc un coşmar alături de
tine… Oho, toate criteriile mele sociale, morale, estetice s-au prăbuşit în
momentul de faţă… Adio, lume… Rămîi sănătos, Iulian băiete…
IULIAN : Ce este drogul?
VLAD : E prea tîrziu…
IULIAN : Nu te grăbi cu executarea pedepsei… Deschide-mi capul ca
să înţeleg… Ce înseamnă consumul de droguri?
VLAD : Tinere, eşti întreg… Eşti în viaţă!... Dar nu ştiu pentru cît timp
fără sprijinul drogului…
IULIAN : Ce este un drogat?
VLAD : Unul vindecat de toate deziluziile… Să ai mare grijă de dracul
care s-a cuibărit în tine!
IULIAN : Am observat şi eu că am manifestări de drac gol…
VLAD : Dracul acela, proprietatea ta personală, te va îndemna să-ţi pui
capăt zilelor!
IULIAN : Oh, mor! Nu vreau să mă sinucid!
VLAD : Cît m-am chinuit în ultima vreme să-i potolesc pe acei tineri
care aveau intenţia de a se autoextermina?!
IULIAN : Ce-i drept, am constatat că, de cîteva săptămîni, sînt mai
agitat, mai nemulţumit, mai încruntat, mai amărît…
VLAD : Dacă tot ai aflat că ai crescut un drac aşa de voinic în sufletul
tău, ajută-mă să trec pragul morţii, ca să ajung grabnic într-un loc cu verdeaţă
veşnică… Ca să mă odihnesc şi eu ca omul stors de vlagă…
IULIAN : Vlad, extrage-ţi capul din laţul acelui obiect!
VLAD : Mulţumesc din toate cămăruţele inimii că mi-ai amînat
execuţia!... Am dezlegat ştreangul căruia îi voi da menirea iniţială… În caz că te
răzgîndeşti, ştii unde se află… Prietene Iulian, îngăduie-mi să-ţi sărut mîinile şi
pe faţă şi pe dos, în semn de recunoştiinţă…
IULIAN : Aş îndrăzni… să te implor… a-mi relata… cîteva episoade…
din procesul complex… de exorcizare a dracului… dintr-un tînăr…
VLAD : Să mă întind puţin pe banca aceasta… O bancă greu
încercată… Să-mi vin în simţiri…
IULIAN : Vlad, nu mă lăsa!
VLAD : Venea, de pildă, o fetişcană… Mi se arunca la piept tremurînd
toată… “Sînt plină ochi cu draci… Şi cît m-am străduit să scap de ei… Nu pot…
şi nu pot… Vinde-mi repede o pastilă!” Dracul n-o slăbea, o îndemna spre fapte
necugetate…
IULIAN : Înţeleg, înţeleg…
VLAD : “Sînt transpirată, nene…” Adică sudorile reci ale Iadului o
cuprindeau, o frămîntau, o chinuiau…
IULIAN : Pricep, pricep…
VLAD : “Ajută-mă, omule, cu un drog mai puternic.” Ce anevoios era,
băiete, să procuri un drog după necesităţile clientului!...
IULIAN : Văd limpede…
VLAD : “Şi acum, Vlad, luptă-te vîrtos cu dracul din mine!” Adică să
urmăresc cu dozele corespunzătoare de drog pe unde s-a oploşit necuratul…
Să-mi simtă bărbăţia drogului !... De regulă, dracul se cuibărea în abdomenul
femeii noastre… în spatele… şi în capul ei …
IULIAN : Mă luminez…
VLAD : Ţi-o spun prieteneşte… Duceam războaie aprige cu dracul din
domniţa noastră… Cu drogul în dinţi, îl urmăream peste tot… Unde îl găseam,
acolo îl înghesuiam, îl înfundam, îl inundam…
IULIAN : M-am edificat…
VLAD : Gîfîia partenera noastră… Şi avea ochii strălucitori… glasul
mătăsos… mîinile ca nişte vîsle pe lacul liniştit… picioarele ca nişte valuri
domoale…
IULIAN : Doamne, ce prost am fost cu suspiciunea mea neîntemeiată
în drog!
VLAD : Cînd prin intermediul drogului loveam dracul temeinic, tot trupul
domniţei se cutremura de plăcerile victoriei… Şi aveam în unele zile
binecuvîntate cîte trei-patru astfel de izbînzi îngereşti…
IULIAN : În sfîrşit, m-am deşteptat…
VLAD : Dar eu cădeam frînt, rupt, hăcuit, masacrat la datorie… Fără
suflare…Stors de energie pînă la ultima picătură… Consider că-ţi pot fi un bun
prieten…
IULIAN : Oh, în beznă am fost pînă acum!
VLAD : Te informez solemn că întîlnirile noastre s-au cam terminat…
IULIAN : Şi cine să exorcizeze dracul din mine?!!
VLAD : Tu, Iulian!
IULIAN : Nu pot… Nu am marfa şi talentele tale…
VLAD : Drum bun, Iulian… Cărările noastre se despart…
IULIAN : Nu mă abandona la greu!... Dalia m-a părăsit!... Iar eu am
rămas cu un regiment de draci…
VLAD : Poartă-ţi crucea… Cu bărbăţie…
IULIAN : Ajută-mă, prietene Vlad!
VLAD : Cum, prietene Iulian?
IULIAN : Să-mi vinzi cîteva doze de drog!
VLAD : Ai bani destui?
IULIAN : Voi face rost… Ştiu unde şi-au ascuns părinţii economiile…
VLAD : E bine pînă acum… Cînd banii sînt pe masă, livrarea drogului
este promptă…
IULIAN : Mort am fost şi am înviat…
VLAD : Sper că vei dispune şi de finanţare pe termen lung…
IULIAN : Se înţelege… Pierdut am fost şi m-am regăsit…
VLAD : Generozitatea clientului atrage bunăvoinţa mea…
IULIAN : Vreau să mă însănătoşesc…
VLAD : Succes, frate Iulian!... Abia aştept, cu sprijinul drogului, să-i
trag o chelfăneală dracului din tine.
IULIAN : Ah, cît sînt de fericit! Eşti prietenul meu cel mai bun. Tu mi-ai
redat speranţa… De-acum, în fiecare zi, să te ocupi de sufletul meu
zbuciumat… Am plecat după bani.(Iulian iese.)
VLAD : Vise plăcute, fiule… Să-l privesc cum se duce, ca să aibă de
unde să se întoarcă… Spre un drum blocat… Se pregăteşte să plece către o
altă lume… Deşi raţiunea ar trebui să-i poruncească să rămînă în lumea asta
terestră şi banală. Să rămînă şi să călătorească, printre oamenii care nu au
auzit de droguri, cu părinţii lui de mînă… Chiar şi cu Dalia de după gît, cînd
vrea fata să se joace pentru plăcerea ei şi spre necazul lui… S-a hotărît greu,
că nu l-a lăsat conştiinţa să consume droguri… Numai necazuri ne aduce
conştiinţa asta inutilă… Aşa se găsesc cîte unii să ceară şi aprobarea altora,
care ar avea mai multă conştiinţă… Cum se duce o proastă să cerşească
An XIII – Nr. 72 – 2011 40

TEATRU
iertarea păcatelor viitoare de la un preot… Eu ţi-am fost preot, băiete… Ţi-am
dat dezlegare la consumul de droguri… Domnul cu tine… adică Domnul
Drog… Cît de spăşită vine curviştina la biserică!...”Dumnezeu din Ceruri m-a
îndemnat să vin la spovedit.” Desigur că preotul este plin de bunăvoinţă şi chiar
de credinţă…”Nimeni, femeie, nu se poate opune voinţei lui Dumnezeu… Dacă
Dumnealui a hotărît ca tu, mătuşico, să calci astăzi pragul sfintei biserici, aşa s-
au petrecut şi lucrurile… Slavă ţie, Doamne, şi coboară mila ta asupra
păcătoşilor de noi! Dar cu dragostea cum te prezinţi?” “Îmi iubesc soţul şi-i
satisfac poftele cu măsură.”
“ Ţi-am cerut să te spovedeşti asupra sexului din afara căsniciei.” “Eu,
niciodată!”
“ Ori eşti proastă, ori mă iei pe mine drept tîmpit?! Privirea te-a dat de gol…
Te călăreşte un ibovnic de ani buni.” “De unde ştiţi, părinte?” “Păi, dacă sînt în
legătură directă cu Dumnezeu… informaţiile îmi parvin urgent din cer.
Păcătoaso! De cînd te-ai abandonat în braţele desfrîului diavolesc?” “ Cam de
cinci ani.” “ Oho! Activitate sistematică şi intensă ! Cît se bucură Satana! Şi
cum o faceţi?” “Lăsăm închipuirea să zburde.”
“ Şi o iei pe toate părţile? Te sodomizează?” “Cîteodată.”
“ Şi-ţi cruţă măcar gura?” “ Niciodată.” “Nu am ce-ţi face, femeie! Dumnezeu e
sus şi vede tot… Nu pot să-ți acord iertare pentru aceste perversiuni.
Părăseşte îndată sfînta biserică! Biserica şi-a luat mîna de pe tine… Amin! Şi
du-te de la casa Domnului! Depravato!... Îmi trosnesc fălcile de plictiseală… Şi
m-a părăsit şi o bucăţică de ibovnică pe care o aveam şi eu ca tot dreptcredinciosul…”
“Cum, părinte, aveaţi o amantă?” “Ce preot mai este în ziua de
astăzi cheie de biserică?!” “Dar poruncile lui Dumnezeu?” “Nu avem noi
capacitatea să păcătuim cît are Dumnezeu puterea să ierte. Deja Dumnezeu
mi-a iertat toate păcatele pentru următoarea sută de ani.” “Ce e de făcut,
părinte, pentru a căpăta şi eu iertarea lui Dumnezeu?” “ Să-ţi faci rost urgent şi
de al doilea amant! Dacă tot te-a clădit Dumnezeu cu forme rotunde şi
ispititoare, să beneficieze şi altul de darurile Cerului.” “Dragă părinte, nu pot să
accept în viaţa mea şi un al doilea amant, pentru că sînt legată de iubitul meu
printr-un sacru jurămînt.” “ Sacru pe dracu!... Îţi fac pe loc o slujbă de anulare a
jurămîntului.” “Prea bine, părinte, şi jur că nu te voi înşela cu nici un alt bărbat
cînd sînt în braţele tale.” “Amin, femeie!” “Doamne-ajută, părinte!” “Slavă ţie,
Dumnezeule mare!” “Mulţumesc din suflet, prea sfîntă Fecioară Maria!” Şi uiteaşa,
păcatele trecute şi mărturisite le iartă pe cele viitoare… Cu efort comun de
domolire a conştiinţei nărăvaşe…(Intră Adina.)
ADINA : Sînt trează sau o fărîmă de om îşi închipuie că trec în tăcere
prin visul lumii? Ca durerea lumii să fie doar o părere. Voi răvăşi din amorţire
gînduri şi sentimente… Le voi provoca să fie mai vesele şi mai optimiste…
Stîrnite de puterea drogului, obsesiile şi coşmarurile se vor prăbuşi, ca să se
ridice în locul lor dorinţele nemărginite…
VLAD : Mi-a ieşit sufletul de atîta alergătură… Sînt năduşit tot, mai
abitir ca un cal de curse… Trag în jug ca un rob… Ei, doamnă Adina, am sosit
cu un pui de cîine… cu un nou client…
ADINA : Înainte de a vinde vreun gram de drog, voi pogorî în inima
mea liniştea, pacea şi împăcarea.
VLAD : Mamaie!... Majestate!... Mătuşică!... Nu mă aude…
ADINA : Voi fi ca un copil ce s-a prelins uşor în somn şi acum visează
că mii de flori îl poartă pe braţe.
VLAD : Coniţă, nu mă smulge din papuci, că-mi ţineau de urît!... Avem
tevatură multă!... Ce mă fac?... I-a sărit şi ei o doagă strîmbă după ceafă?...
ADINA : Pe deasupra florilor se plimbă cu picioare de rouă primele
licăriri ale stelelor îndepărtate şi neştiutoare…
VLAD : Picioare de rouă, ai?! Coană mare, dacă nu te apuci îndată de
meserie, eu las baltă mustăria!
ADINA : Toate făpturile sînt fericite!
VLAD : Caporal Adina, m-am prezentat la ordinele strălucimii tale! Sînt
soldat neinstruit Vlad! Şi mă închin la mine cu evlavie ca în faţa unei icoane
prăfuite…
ADINA : Bine te-am găsit, dragul meu Vlad! Ce vînt te-a împins spre
mine?
VLAD : Nimic, căpitane! Eram în trecere şi m-am gîndit să mă abat
puţin şi pe la locul nostru de activitate şi să te întreb sfios cum o mai duci cu
drăgălaşa de sănătate.
ADINA : Te ascult, băieţel, deşartă-ţi traista cu snoave!
VLAD : Nu ştiu dacă se cade, mareşale! La o faţă aşa de subţire ca a
ta, eu să mă înfăţişez cu o vorbă aşa de groasă ca a mea! Mai bine tac ca un
peşte în nămolul comunitar.
ADINA : Hai, copile, că m-ai făcut curioasă! Cum mai trag preţurile la
noile droguri?
VLAD : Te rog în genunchi să-mi şopteşti ce-am vrut să-ţi povestesc!!
De-o şchioapă îmi este statura, şi mintea nici că vrea să crească mai înaltă.
ADINA : Tîrăşti după tine o nenorocire aşa de amară?
VLAD : Că doar n-oi fi venit de flori de măr la picioarele tronului tău
împodobit aşa de frumos, mai ceva ca o sorcovă!! Mi-am zăngănit singur
urechile cu atîtea vorbe isteţe…
ADINA : Uimirea în faţa necazurilor tale mă strînge de gît. Ce
vorbeşti?...
VLAD : Aş fi ştiut ce să vorbesc dacă aş fi aflat la vreme despre ce era
vorba!! De necaz, m-am umflat în simţiri ca varza.
ADINA : A, acum mă dumiresc, tu ai uitat pe drum ce ai vrut să-mi spui!
VLAD : E rău, mămicule! Pentru că meseria mea este să-mi aduc
aminte de tot!! Iar eu am uitat de la mînă pînă la lingură!
ADINA : Nu e nici o pagubă în lanul de ciuperci!... Ajută-mă să
reorganizăm reţeaua… S-o facem mai eficientă…
VLAD : Aoleu! Să lăsăm reţeaua aşa. Cine ştie ce frămîntări şi răscoale
se mai pot pune la cale după capul altora! Să nu se supere chiar serios pe noi
jandarmul lumii…
ADINA : Ce vom aşeza, dragul meu, la temelia noii reţele, la baza noii
ordini mondiale?...
VLAD : Drepturi, drepturi şi iar drepturi! Ah, ce caznă pe bietele
popoare cu atîtea drepturi ale omului nostru! Ei, dacă îmi aduceam aminte la
vreme, scăpam acum să mai pun umărul la dărîmarea vechilor structuri. Dar
dacă m-a cicălit rătăcitorul acela!! M-a tocat mărunt-mărunt! Că o fi… că o
păţi… că să mai vedem… că să mai facem un pas… că nu se întîmplă nimic
dacă mai ezită puţin… că hai să intre şi el în lumea cea bună a drogaţilor…
dacă nu… măcar să încerce.. că n-o fi grabă… uite-aşa, scumpa mea şefă
înţelegătoare… m-a ciopîrţit… m-a pus la foc mic şi domol… că pînă la urmă
s-a lăsat cu o mică afacere… ba chiar îmi cumpără sistematic droguri… şi iată
că-mi vine să-mi trag palme peste scoarţa obrajilor… fiindcă este ştiut că
obrazul arată ce reprezintă un cinstit traficant de droguri… iar dacă nu este
obraz… înseamnă că voi fi nevoit să ies la pensie…ca să mănînc şi eu o pîine
mai albă… că mi s-a acrit să fiu luat peste cizme oloage de către Iulian…
aoleu… că nu mai am suflare în mine.. mă prăpădesc, nepreţuito… dă-mi să
sorb un jgheab adînc cu apă proaspătă de izvor…
ADINA : Vine noul meu client? O, ce veste minunată mi-ai adus!
VLAD : Care client, băbuţo? Strîngător bărbat ce sînt, nu dau din
nerozia mea nici o firimitură!...
ADINA : Iulian, bre omule!
VLAD : Nu te mai întreb care Iulian, pentru că îl cunosc pe acest băiat
năstruşnic şi teribil de derutat ca pe propriile mele veşti şi poveşti. Nici acum nu
mi-am adus aminte ce aveam în cap să-ţi spun… Dar poate altă dată, că doar
nu au intrat zilele în sac…(Intră Iulian.)
IULIAN : Nu mă întîmpină nimeni cu pîine şi sare?
ADINA : De ce-ai venit aşa de grabnic, fiule?...
IULIAN : Bine te-am regăsit, doamnă!...
ADINA : Ţine minte, rătăcitorule, că drogul este pentru noi cel mai
necruţător tiran! Ne supunem lui fără ezitare.
VLAD : În mine nu mai găsesc nici o umbră de nădejde şi de milă…
Pentru că m-au păscut vremurile şi năravurile, pînă m-am prefăcut într-un ciot
boţit…
IULIAN : Parcă am nimerit la o şezătoare <strong>literar</strong>ă… Am fost pînă acum
cu nasul în cenuşă?... Şi m-a ciugulit deodată un cărbune aprins de tălpi… Şi
uite-aşa, am deschis gura pentru a înghiţi prima pastilă de drog…
VLAD : Este pregătită… Înghite-o… Merge şi fără apă… Aşa,
copilule… Bine ai sosit în clubul drogaţilor!...
ADINA : Timpul pentru tine şi-a încleiat limbile, şi de abia se tîrăşte,
fără zgomot, fără întristare, alungînd ziua de ieri şi îndepărtînd ziua de mîine…
Nimic nu s-a întîmplat… Nimic nu vei păţi de acum înainte… În castelul
înghețat al drogurilor, vei deveni precum ţi-ai dorit. Copilăria ta trecătoare,
băiatule, s-a preschimbat în tinereţe fără sfîrşit… Încearcă să mîngîi uşor
tăcerea şi nemişcarea din jurul tău… Chiar dacă n-o să vrei, totuşi vei fi
fericit…
Deşi nu vei dori nimic, vei avea de toate… Va lipsi chinul… Nu-ţi va da
tîrcoale zbuciumul… Nu vei întîlni necazurile… Împacă-te cu gîndul că ai
început o viaţă cerească…
VLAD : Vai, Adina, drogul începe deja să-şi facă efectul…
ADINA : Îngăduie, timp nesfîrşit, să-mi îndestulez privirea cu făptura
omenească vie şi caldă, temătoare şi încrezătoare. Voi pipăi cu amîndouă
mîinile creştetul acestui tînăr, care este doar un bob de nisip cu inimă, cu
An XIII – Nr. 72 – 2011 41

TEATRU
suflet, cu dorinţă, cu viaţă… Cît eşti lîngă mine, fiul meu, voi trăi şi eu viaţa ta
ca şi cum ar fi a mea…
IULIAN : Îmi vîjîie capul… Îmi este rău… Ce se întîmplă cu mine,
mamă? Nu-i aşa că tu eşti mama mea?
ADINA : Eşti copilul meu cu semnul tristeţii pe pleoape…
VLAD : Băiatule, grăbeşte-te să ajungi acasă! Pentru astăzi, fie-ţi de
ajuns o singură pastilă…
IULIAN : Mai vreau una! Dă-mi!... Mulţumesc…
VLAD : Ce repede ai înghiţit-o!...
ADINA : Ascultă zvonul drogului, lăcomia nemărginirii şi încremenirea
firii!
IULIAN : Este beznă în capul meu! Nici o pîlpîire de speranţă de
nicăieri! Mi-aţi îndrugat numai minciuni!... Ca mama care îmi spune că o să
mă fac bine. Universul meu e gol şi rece. Bezna s-a întins peste tot… Mamă,
băiatul tău vine îndată… Aşteaptă-mă! Ajută-mă, dragă mămico, să scap de
întuneric !!
ADINA : Speranţele tale s-au retras în uitare, ca să se ivească din nou ,
mai luminoase, mai fiebinţi, mai puternice. Nu simţi că, din adîncul întunericului,
se căzneşte să înmugurească un pui de speranţă?
IULIAN : Ce mică şi frumoasă este noua speranţă!
ADINA : E speranţa ta, băiatule… E speranţa vieţii tale cereşti…
IULIAN : Se pregăteşte să se desprindă din beznă. Cît de mare şi de
strălucitoare este speranţa mea! A pornit în lume! Despică întunericul meu cu
razele ei ascuţite. Se înalţă… În jurul ei, întunericul meu se subţiază, se
răreşte, dispare. S-a oprit deasupra mea… Cît este de vie! Trăieşte speranţa
mea!! Pentru tine, mamă, am agăţat o speranţă în mijlocul sufletului meu!
Priveşte, mamă! Eu sînt împreună cu speranţa mea!
ADINA : Din întunericul tău ţîşnesc mii de speranţe! Se rotesc! Îşi caută
sălaşul! Cu trupul lor înalţă o nouă lume pentru tine… Bucură-ţi ochii şi sufletul
cu nesfîrşirea lumii tale!... Găseşte-ţi împăcarea, liniştea şi pacea în lumea ta
cerească!
VLAD : S-a făcut tîrziu, băiatule…
IULIAN: M-aş fi jucat pînă spre seară cu şiragurile de speranțe…
VLAD : Pentru tine, toate clipele lumii vechi s-au scurs… Întoarce-te la
tine acasă, Iulian!... Călătorie sprîncenată, dragul meu!
IULIAN : Unde mi te-ai ascuns, Doamne, că tare mi-a fost dor de tine,
dar tu de mine ai uitat şi de tot m-ai părăsit?!!(Iulian iese.)
VLAD : Plîngi, Adina, fiincă zăresc cum îţi joci nepăsarea?!
ADINA : Plîng, Vlad, fiindcă vezi la altul ce ai şi tu din abundenţă?! Şi
astfel, încă un tînăr a plecat către o lume a iluziilor… Nu plîng, Vlad. Surîd
senină doar… Şi ascult cum nu mai trece nimeni prin cerul lui prăbuşit… Linişte
şi împăcare… Mare noroc pe capul nostru că unii cumpără iluzii pe bani grei!...
Ce ne-am face dacă toate drogurile ar fi respinse?!... S-ar nărui cerul şi zeii…
Şi nu e de înghiţit chiar şi pentru noi, slugile celor puternici… Ah, puterea cum
se sprijină pe traficul de droguri!... Şi drogul pe care îl comercializăm noi este
aşa de mic şi de neînsemnat!...
VLAD : Cu atît este mai plăcută victoria, cu cît este obţinută după
îndelungate eforturi… Ce fericit sînt!
ADINA : Aş trage un chiot de bucurie că ne-a mai căzut un tînăr în
plasa drogurilor… Şi aş juca şi puţin teatru cîmpenesc… Adică naiv şi în
natură… Te prinzi cu mine în horă, Vlad?
VLAD : Nu te pot refuza… Începe, mîndruliţo, în deal la vie sau în
dosul stînii…
ADINA : Hei!... Bă ţopîrlane!... Vorbesc ca la gard?!... Tuo!...
Scoate-ţi dopurile de ceară din urechi, neţesălatule!... Surdule!... Vin cu
ciomagul la tine!... Berbecule!... Ăsta mă scoate din opinci… Măgarule!...
Asmut cîinii pe el… Ciobanule!...
VLAD : Ce e?... Cine urlă la Soare?... Nici în creierul munţilor nu am
parte de linişte?... Măiculiţă, oare ce capră rîioasă behăie aşa?... Ca să alunge
lupii în codru?...
ADINA : Băiete, nu te holba la mine!...
VLAD : Cu mine glăsuieşti aşa de dulce, fetiţo?... Parcă ar scîrţîi o
căruţă bătrînă…
ADINA : Să ai mare grijă să nu mă superi… Că te afurisesc să-ţi
meargă fulgii şi să sece laptele în ugerul femeilor… oilor tale…
VLAD : Vrăjitoareo… Să-ţi aduc o bufniţă?...
ADINA : Să-ţi scot ochii cu ghearele ei?...
VLAD : Ca s-o sperii cu blestemele tale…
ADINA : Nu mă înfuria, că-mi chem dulăul în sprijin!...
VLAD : Nu mă mînia, că pun căţeaua să-ţi închidă guriţa aceea
dulce!... Şi cum ziceai că te cheamă?
ADINA : Nu ziceam… Şi nu sînt fetişcană… Sînt femeie serioasă… Şi
nu prea sînt măritată…
VLAD : Foarte bine… Fiindcă nici eu nu sînt însurat decît puţin. Sînt
nerabdător să-ţi aflu numele…
ADINA : La ce-ţi foloseşte?
VLAD : Ca să te pot striga… Şi pe oi le chem la… muls tot după
nume…
ADINA : Ca să scap… şi să nu mă mai baţi la cap… îţi voi şopti
numele meu… Adina…
VLAD : Nu am auzit…
ADINA : Nu-ţi bate joc de mine!... Adina!
VLAD : Nici acum nu ai fost destul de limpede…
ADINA : Mă iei peste picior? Adina!!
VLAD : Dulce nume… Adina…
ADINA : Mi-am spart plămînii…
VLAD : M-am plictisit, coană mare. “Să mă prăpădesc de dragul
numelui tău, Adina?” “Doreşti, Vlad, ceva mai mult de la mine?” “Să-mi cînţi ca
o privighetoare.” “Iar tu să te dai la mine ca un berbec în călduri…” Şi o vom
ţine tot aşa pînă la epuizarea repertoriului de replici provocatoare… M-a obosit
spectacolul nostru teatral consumat ca leac anti-drog…
ADINA : Atunci, trăiască drogul cel adevărat, născut din drog adevărat,
înaintea tuturor naşterilor, fătărilor, chiuretajelor şi onanismelor!
VLAD : Slăvită să fie împărăţia ta măreaţă, Zeule Drog!
A C T U L IV
DALIA : Îţi sărut cu smerenie fruntea, iubitule…
IULIAN : Mai uşor, Dalia, că mi-au intrat zulufii tăi în ochi…
DALIA : Mulţumesc frumos de tot, dragule…
IULIAN : Pentru ce, fetiţo?
DALIA : Pentru că m-ai lăsat să te privesc de aproape… Eşti o
minunăţie de bărbat…
IULIAN : Asta cam aşa e… Tu, fato, numai cînd ai necazuri mari, îmi
soliciţi un deget de sprijin…
DALIA : Necazuri teribile… Duşmani cumpliţi… Rău m-a pedepsit
bunul Dumnezeu pentru mici şi neînsemnate păcate…
IULIAN : Poartă-ţi cu demnitate crucea, Dalia! Şi nu mai turna gogoşi
din guşa aceea spurcată!
DALIA : Merit din plin batjocura ta…
IULIAN : Mă şi mir cîteodată cum de-mi pierd timpul cu o amărîtă de
fetişcană ca tine… Pînă o să te alung într-o zi din preajma mea… Că m-am
săturat de hazul tău…
DALIA : Dragul meu, în sfîrşit mi-a venit gîndul cel bun…
IULIAN : Interesantă snoavă… S-o ascultăm.
DALIA : Să îndrăznesc a mă jelui ţie?...
IULIAN : Ai permisiunea mea… Fă-o!... Cu mult elan şi cu destulă
tragere de inimă…
DALIA : Pot să-mi povestesc durerea ce s-a acumulat nămol gros la
inima mea cea mărinimoasă?...
IULIAN : Procedează cum îţi dictează conştiinţa…
DALIA : Cugetul meu nepătat îmi porunceşte să mă aşez în genunchi
dinaintea ta, prietene nepreţuit…
IULIAN : Urmează-ţi setea umilinţei, duduie!
DALIA : Ah!...
IULIAN : Ce s-a întîmplat, fetiţo?...
DALIA : Genunchiul meu drept s-a izbit de o pietricică… Oh, ce
suferinţă pe capul meu!...
IULIAN : Măcar genunchiul stîng ţi-a scăpat teafăr?...
DALIA : Soarta nu a fost aşa de crudă cu mine… Genunchiul stîng
este nevătămat…
IULIAN : Iartă-mi curiozitatea, Dalia…
DALIA : Nu pot…
IULIAN : Ce, Dalia?!!
DALIA : Nu pot să iert ce nu se greşeşte… Iar tu nu ai greşit nimic
niciodată…
IULIAN : Linguşitoareo!... Eşti meşteră să-ţi angajezi limba să
dezmierde… Şi auzul… Şi… Nu intru în amănunte indecente…
An XIII – Nr. 72 – 2011 42

TEATRU
DALIA : Ce curiozitate ai, stăpîne?...
IULIAN : A, da… Doream să te iscodesc asupra vieţii tale intime…
DALIA : Patroane, nu am nici un fel de taine faţă de tine…
IULIAN : Oare?...
DALIA : Jur pe toţi sfinţii din calendar!...
IULIAN : Tu respecţi calendarul?...
DALIA : Ca pe străbunica din mormînt! Pot să mă ridic în două
picioare, şefule? Am amorţit…
IULIAN : Desigur, femeie… Ne-am luat cu vorba şi era să uit
întrebarea de bază…
DALIA : Tu să uiţi?!... Vai!
IULIAN : Vreau răzbunare!! Doresc să curgă în valuri sîngele
duşmanilor mei!!! Ascultă interogaţia mea!
DALIA : Cu evlavie.
IULIAN : Tot aşa te văicăreşti că-ţi intră pietre în genunchi cînd te
călăresc bărbaţii?!...
DALIA : Ce-mi este dat să aud?!... Niciodată!...
IULIAN : Măi Dalia, jigodie bătrînă, cîţi bărbaţi dotaţi te-au tăvălit în
toate poziţiile?! Cîţi amanţi au trecut prin patul tău?!
DALIA : Îmi pare foarte rău că nu te-ai lămurit pînă acum asupra
acestui aspect… Ai observat, dragule, că încep să mă cioplesc şi eu la
vorbire?... Ţi-am spus-o de atîtea ori că eşti singurul bărbat din viaţa mea… Pe
ceilalţi nici nu-i mai ştiu pe nume…
IULIAN : Of, Dalia!
DALIA : Ce s-a întîmplat, bărbate?
IULIAN : Sînt groaznic de amărît, fetiţo…
DALIA : Răsuflă-te, tinere!... Mă voi strădui să fiu un duhovnic
desăvîrşit…
IULIAN : Dalia, m-am săturat de tine… Nu-mi oferi satisfacţie sexuală
pe măsura standardelor mele… Eşti tu tînără şi frumoasă… Dar te prezinţi la
pat proastă şi neinstruită… Vreau şi eu, atunci cînd te penetrez, să port o
discuţie elevată, elegantă, cultă, deşteaptă… Dar am cu cine?... În timp ce eu
te lucrez, tu mă cicăleşti, mă cerţi, te plîngi de comportamentul meu… care
este perfect… Să-mi iau cîmpii în spate, nu alta… Cînd te porneşti, tîmpito,
să fredonezi cîntece idioate de dragoste, eu sînt nevoit ca în gînd să te înjur de
toţi dracii… ca să rămîn soldat drept şi treaz în tranşee… Ah, Dalia, ah, cît sînt
de nenorocit!... De la pregătirea încălecării şi pînă la descălecare, numai asta
aud din gura ta… cuvîntări despre îndreptarea mea…
DALIA : De ce nu-mi bagi ceva în gură, ca să tac?... Iartă-mă că m-am
obrăznicit… Îţi dau sfaturi?... Eu, o umilă slugă?...
IULIAN : Eşti o afurisită… Te întrerupi, acrituro, des din acţiune… ca să
vizionezi un episod dintr-un film erotic… Ce-i de făcut, Dalia?...
DALIA : Să-ţi găsesc o femeie cultă şi stilată?...
IULIAN : Să uităm…
DALIA : Parcă aş şti eu una…
IULIAN : Să trecem la alt subiect…
DALIA : E pătimaşă…
IULIAN : Să fim cuminţi, Dalia!...
DALIA : Cunoaşte temeinic tehnica sexuală!...
IULIAN : Să fim cumpătaţi…
DALIA : Oferă servicii sexuale complete şi discrete…
IULIAN : Să fim înţelepţi… Ce-ţi mai face mama, iubito?
DALIA : Bine, dragă… Foarte bine, scumpule… Excelent, iubitule…
IULIAN : Mă bucur pentru tine, Dalia…
DALIA : O apreciez foarte mult pe mama…
IULIAN : Drăgălaşă femeie…
DALIA : Se pricepe să-şi trăiască viaţa…
IULIAN : E şi cultă, e şi stilată…
DALIA : Îşi alege cu atenţie şi grijă bărbaţii cu care să facă dragoste
pînă la ruperea paturilor şi duşumelelor…
IULIAN : Ah, Dalia, nu mai povesti nimic despre mama ta. Îmi place aşa
de mult!...
DALIA : Nu am auzit… să fie altă femeie care să poarte o conversaţie
erotică atît de ispititoare… Cînd ţi-o pronunţa ea expresii despre organe şi acte,
ţi se înfierbîntă închipuirea… Arzi de viu pe rugul iubirii…
IULIAN : Taci, Dalia, taci…
DALIA : Mi se mai confesează biata mamă… Nu-mi ascunde nimic…
Ne mai informăm şi noi, tinerii… Ce, cum şi cît…
IULIAN : Nu mai scoate o vorbă, Dalia…
DALIA : Dar cînd se dezbracă… poeme de dragoste îi ies din gură…
Fiecare bretea, care cade de pe umăr, este însoţită de exclamaţii de surpriză
feciorelnică…
IULIAN : Opreşte-te, Dalia…
DALIA : Se alintă, se pisiceşte, te împinge, te trage spre ea, te
cheamă, te roagă, se opune, ca pînă la urmă să te ajute să-i desfaci sutienul…
IULIAN : Oh, Dalia, încetează…
DALIA : E o femeie sfioasă… Îşi acoperă sînii cu o mînă… apoi cu
cealaltă… cu amîndouă mîinile…
IULIAN : Nu, Dalia…
DALIA : Dar mîinile ei mai au şi altceva de făcut…
IULIAN : Ce, Dalia?...
DALIA : Să-şi ţină fustiţa subţirică, străvezie, vaporoasă…
IULIAN : Unde, Dalia?...
DALIA : O ţine strîns lipită de genunchi…
IULIAN : Oh, de genunchi…
DALIA : De coapse…
IULIAN : Ah, de coapse…
DALIA : Da, iubitule, şi de funduleţul ei divin…
IULIAN : De funduleţul superb…
DALIA : Are nişte forme!... Sculptate…
IULIAN : Forme sculptate…
DALIA : Linii şi adîncituri…
IULIAN : Linii adînci…
DALIA : Nu mă întrebi, iubitule, de ce îşi ţine fusta lipită de ea?...
IULIAN : Nu te întreb, Dalia, dar tu răspunde-mi…
DALIA : Pentru că nu vrea să i se scoată fusta…
IULIAN : Fusta…
DALIA : Sau să i se ridice în cap… Are mama o educaţie sexuală
aleasă…
IULIAN : Ar fi aşa de frumos pentru mine să-i ridic fusta…
DALIA : Pînă unde, iubitule?...
IULIAN : Cît o să-mi îngăduie fetiţa… mama ta…
DALIA : Dar ea n-o să vrea…
IULIAN : Chiar dacă o voi ruga în genunchi?... Mamă dragă, ţi-am
căzut în genunchi…
DALIA : E timidă rău de tot mama mea…
IULIAN : Mamă scumpă, lasă-mă să-ţi ridic cîţiva centimetri fusta…
DALIA : Nu vrea nici chip…
IULIAN : Te implor.
DALIA : Se ruşinează…
IULIAN : Iubirea mea… te îmbrăţişez… îmi afund faţa între coapsele
tale…
DALIA : Nu vrea să i se scoată mai întîi fusta…
IULIAN : Porunceşte!... Sînt robul tău…
DALIA : Doreşte să-i cobori chiloţii… şi apoi să-i ridici fusta…
IULIAN : Te ador…
DALIA : Nu cu mîna, dragule…
IULIAN : Dar cu ce?... Cum vrei?
DALIA : O să-ţi spună tot mama mea… Fără îndoială vei fi pe deplin
satisfăcut de prestaţia ei sexuală.
IULIAN : Dalia, mi s-a părut că era mama ta… Dar să mă… înalţ din
nou… Nici nu am simţit durerea din genunchi. Am fost atît de încîntat cînd am
îmbrăţişat umbra născocită de mintea mea…
DALIA : Dar realitatea bate închipuirea…
IULIAN : O aştept pe mama ta să-mi calce pragul domiciliului…
DALIA : Cînd pofteşti, bărbate, să o programez pe mama pentru a ţi se
oferi în întregime?...
IULIAN: Chiar şi mîine, scumpa mea…
DALIA : Nu e cam tîrziu?... Pînă mîine, imaginaţia ta debordantă poate
să se reverse în pijamale…
IULIAN : Diseară… Ca să aibă răgaz pentru deplasare…
DALIA : Atîtea veacuri de aşteptare!...
IULIAN : Peste două ore să vină!...
DALIA : Peste două ore şi două minute, iubitule…
IULIAN : Ce greu vor trece acele două ore!
DALIA : Dar două minute?... Atît durează ca s-o iau din faţa intrării…
IULIAN : Trimite-ţi mama! O voi iubi cu patimă…
DALIA : Îndată, iubitule!
IULIAN : Iar tu, Dalia, să-ţi urmezi drumul…
An XIII – Nr. 72 – 2011 43

TEATRU
DALIA : Ce drum?
IULIAN : De întoarcere.
DALIA : Unde?
IULIAN : La iubirea noastră uriaşă şi eternă.
DALIA : Am încredere absolută în intenţiile nobile pe care le ai cu
soarta mea de umilă îndrăgostită… Îţi trimit mama… Comoara mea
nepreţuită… Ah, cît sînt de fericită!... Îţi sărut cu smerenie fruntea…(Dalia iese.)
IULIAN : Vlad!... Nu se aude, Vlad?!... Vino îndată cînd te chem!!...
Adina!... Nici ea nu are timp pentru mine… M-au abandonat la o margine de
lume… Ce se petrece cu mine? Sînt ca un ocean fără ţărmuri?... Ah, fanteziile
mele erotice!... Sînt sănătos tun… Şi odihnit… Dar văd droguri peste tot… Îmi
promit solemn că mă voi strădui să-mi ridic moralul… Sigur că da, moralul…
Dalia nu mă iubeşte!!... M-am săturat de mine pînă peste cap!!... De unde să
cumpăr un drog mai puternic?!... “Ce faci, nepoate?” “Binişor, bunicule, mă lupt
cu drogul academic… Încerc să desluşesc raţiunea ortografiei impuse de
Academia Română…” “Nepoate, fii băiat cuminte şi îmbrăţişează noul cu
entuziasm…” “Bunicule, dar ortografia nouă este mai veche decît cea veche…”
“Uşurel, băiete!... Ca să pricep şi eu cîte ceva… Te-ai exprimat… mă rog…
neacademic…” “Bunicule, cum ai scris pînă acum cîţiva ani cuvîntul
>? Cu Î din A sau cu Î din I?” “Uneori, mai greşeam… şi scriam cu…
Cred că se scrie Î din A…” “Ai nota 10… Pînă acum…” “Nepoate, Academia
Română a decis să se scrie român cu Î din I? Înţeleaptă hotărîre… Bravo ei…”
“Academia a poruncit ca toate cuvintele să se scrie pe la mijloc cu Î din A!” “Şi
tîrfă, nepoate?” “Da, bunicule, şi tîrfă, şi cîh, şi cîr, şi ţîr, şi mîr…” “O, ce frumos,
băiete!... Sînt pe de-a dreptul fericit!” “Corect este, bunicule, să te
exprimi:. Aşa recomandă Academia noastră deşteaptă…”
“, adică se scrie cu Î din U?… O, ce bine! Ce fericit sunt că scriem…”
“Şi pronunţăm cu buzele ţuguiate, mînioase, supărate…” “Vai, nepoate, să
înţeleg că nu eşti de acord cu decizia Academiei?...” “Nu pot înghiţi un drog
colectiv şi imbecil!” “Nepoate, să lauzi din răsputeri noua grafie a Academiei
Române!! Altfel, mă scîrbeşti!” “Linişteşte-te, bunicule!” “De ce te legi de
Academie, nerodule?!... Răspunde!” “Vrei să afli părerea mea sinceră despre
grafia drogată a Academiei?” “Nu… Ba da… Pentru că am fost întotdeauna
tolerant cu tîmpeniile tale. Deşartă-ţi veninul!” “Scrierea cu Î din A este o
idioţenie perfectă, născocită de moşneguţi complexaţi, narcisişti şi
răzbunători… E ca un drog enorm…” “Măi nesimţitule, cum ridici ochii spre
minunata noastră Academie?!! Nu-ţi crapă obrazul de ruşine?!! Nu-ţi crapă,
pentru că nu-l ai!... Uiţi că şi eu sînt… sunt la fel de bătrîn, bolnav şi neajutorat
ca academicienii?... Cum de-ţi permiţi neobrăzarea să comentezi hotărîrea
înţeleaptă a Academiei?!... Mi se încreţeşte pielea pe mine de mînie sacră…
Numai taică-tu este de vină că ţi-a vîrît prostii în cap!... Ah, ginerică, ce te-aş
strînge de gît!... Ai uitat, nepoate, că ţi-am spălat scutecele?!... Aşa că, îţi
ordon să te supui necondiţionat dispoziţiilor Academiei!! Jură cu mîna pe Biblie
că nu vei ieşi din cuvîntul şi grafia academică!” “Ce te-a apucat, bunicule?!!
Scoate-ţi Academia asta nenorocită din cap!!” “Cum te exprimi, amărîtule,
despre farul călăuzitor al culturii româneşti?! Ca un drogat de pe marginea
şanţului!... M-ai atacat în sentimentele mele cele mai nobile şi mai profunde!
Mişelule! Iubesc grafia Academiei din tot trupul meu şubred. Stimez Academia
şi doresc să scriu după ordinele ei prea-sfinte! Chiar dacă îşi va schimba grafia
în fiecare săptămînă! Aşa să ştii! Tîlharule, ţin la Academie ca la pielea de pe
mine! Nemernicule, pleacă de la mine din casă!! Să nu te mai văd niciodată!!!
Fără mîncare pot să trăiesc şi trei ani, dar fără grafia Academiei, nici măcar
două minute! Ehei, banditule, Academia mă înalţă în piscurile cuprinse de
ceaţă, de negură… de unde nu se zăreşte nimic… nici măcar prostia ta,
nepoate!... Asasinule, ce-ţi arde?!... Să stai de vorbă cu mine şi în acelaşi timp
să critici Academia Română?!... Şi echilibrul meu psihic are o limită!... Marş,
nepoate, din faţa ochilor mei cuprinşi de flacăra sacră a grafiei academice!!
Gata, nu te mai înfiez, drogatule!!!”(Intră Adina, Vlad şi Dalia.)
ADINA : Iarăşi mă strecor în linişte spre seara care se grăbeşte să se
pogoare de pe o culme îngustă de munte…
VLAD : Şi din nou pe cer vor încolţi stele.
DALIA : Cum să adorm împăcată cînd încă nu am aflat care este
traiectoria fostului meu iubit?... L-am părăsit pentru că era necrescut…
ADINA : Vom rămîne cu amintirea trecerii lui printre noi…
VLAD : De l-aş întîlni pe rătăcitorul meu consumator de droguri, aş sta
în cumpănă multă vreme pînă l-aş recunoaşte…
ADINA : Nu se îndură să vină, pentru că ne-a uitat…
VLAD : Sau noi i-am uitat chipul, şi privirea, şi mersul…
ADINA : Simt cum de cîteva zile am început să plecăm din mintea
tînărului nostru…
VLAD : Nu ne mai poate aduce dinaintea ochilor…
DALIA : Cred că şi pentru mine a sosit clipa să-l abandonez definitiv…
Uneori, Iulian uită că mai trăiesc… Aş mai sta pe aici, dar mi s-a făcut somn…
Somn din somnul lui… Mă duc să dorm, ca să mă obişnuiesc cu ultima lui
călătorie, cea lungă şi fără întoarcere…
IULIAN : Bună seara, oameni buni!
ADINA : Ţi-ai revenit, zglobiule?!
IULIAN : M-am resuscitat din deces cu decesul pe deces călcînd. Iar
voi sînteţi trei voinici cum alţii nu găseşti pe aici.
VLAD : Unde ai fost pînă acum?
IULIAN : Pe acolo… pe undeva… sau pe nicăieri… Dar bine că nu
v-aţi speriat prea tare…
DALIA : Ţi-a fost dor de mine?
IULIAN : Am uitat cum te cheamă… Parcă ai fi mama…
VLAD : Băiat aşa de mare şi să te pierzi de mama?
IULIAN : Nu mama m-a pierdut! Ci eu am părăsit-o!! Cu gîndurile mele
de furişare în tagma celor cu mulţi bani!!!
ADINA : Ai fost şi tu un copil mic şi rătăcit din calea largă şi banală a
lumii…
IULIAN : Aici să fi stat… Aici să mă fi jucat… Aici să fi încercat să
devin cuminte.
VLAD : Te-ai zbenguit şi tu puţin cu drogurile…
IULIAN : Ca să renasc!... Cînd eu eram deja mare şi tare!...
DALIA : Şi ţi-ai găsit dezlegare la vreo întrebare?... Dacă nu este o
taină prea ferecată…
IULIAN : Nu ştiu… Cred că am consumat în exces…
VLAD : Trage-ţi sufletul, băiete, nu te văicări ca o babă ştirbă!...
ADINA : Poznaşule, te prefaci că eşti singur şi neajutorat, ca să ne
tîrîm cu toţii în jurul tău!...
IULIAN : Cine eşti?... Acum te văd pentru prima dată…
ADINA : Uşurel! Nu te întrece cu gluma! Cu o traficantă serioasă şi
demnă ca mine te-ai găsit să te joci de-a baba-oarba?!
IULIAN : Unde este mama mea atît de blîndă şi de înţelegătoare?
VLAD : Am priceput că îţi arde să torci năzdrăvănii, dar Soarele a apus
de multişor, aşa că du-te copăcel pe la vastele tale palate, că le-o fi dor
părinţilor să-ţi îndrepte apucăturile cele nestrunite!...
IULIAN : Eu sînt la mine în casă, moşnege!... Şi nu mă lua drept un
copil tîmpit, că mă supăr! Foc mă fac! Mamă!! Am venit de la drum lung! Îmi
este foame! Mamă!!
DALIA : De ce răcneşti ca din gură de peşteră? Unde te trezeşti? La
stînă ori pe crestele valurilor de nisip? M-ai asurzit, fiule!!
IULIAN : Mămico!! Mi-e sete! Dă-mi cana cu lapte, s-o sorb dintr-o
înghiţitură!
DALIA : N-am ce zice, copile, de frumoasă primire mai am parte!
Parcă aş fi un arici cu ace mari şi mici, care te înţeapă, cînd dincolo, cînd aici.
VLAD : De ce strici, băiete, inima mamelor însingurate?
IULIAN : Mi s-a părut că aud glasul mamei…
ADINA : Şi eu am dorit să am un copil ca tine…
VLAD : Pe al meu nu l-am văzut niciodată… A plecat din viaţa mea,
fiindcă nici nu se născuse.
ADINA : Copilul meu s-a dus să locuiască pe o stea mai strălucitoare,
care să-i încălzească trupul plăpînd…
DALIA : Fiule, mă laşi singură de tot, fiindcă şi tatăl tău se va prăpădi
degrabă de inimă rea... Atîta băiat avem şi noi, şi te vei călători, fără speranţă
de întoarcere… Astăzi m-am hotărît să nu te mai aştept… Toate fanteziile şi-au
încheiat trecerea prin faţa ochilor mei copleşiţi de durere şi supărare…
ADINA : Iulian, ţi-ai luat picioarele la spinare spre lumea drogaţilor…
Te-ai pornit zorit… Şi acum ai căzut frînt de oboseală…
VLAD : Dar opriţi îndată boii, măi oameni buni! Timpul s-a oprit lîngă
tine, băieţaş… Pentru că alte clipe zburau fără milă pe lîngă viaţa ta… Te-ai
întors acasă mai bătrîn la suflet şi la trup… S-a scurs un car de vreme prin
grădina casei, iar tu habar nu ai avut de înghesuiala şi de amărăciunea clipei…
IULIAN : Mamă, eu sînt! M-am întors acasă! De ce am îmbătrînit aşa
de tare?! Eu ce mă fac aşa de gîrbovit printre zilele mele încă netrăite?
DALIA : Ce nălucire mă strigă de după perdele?
IULIAN : Eu, băiatul tău, cel ascuns după un colţ de cer întunecat…
DALIA : Amintirea ta mă amăgeşte… M-am gîndit atît de mult la tine,
încît acum îmi joci în faţa ochilor…
IULIAN : Mămico, sînt copilul tău! Mama abia mă aude…
An XIII – Nr. 72 – 2011 44

TEATRU
DALIA : Nu mă mai ţin puterile… O să mă aşez puţin în fotoliu… Tu,
fiule, descurcă-te singur… Să mănînci dacă ţi-e foame… Să bei dacă ţi-e
sete… Să dormi dacă ţi-e somn…
IULIAN : Aşa voi face, mămico… Fii fără grijă…
DALIA : Iar dacă ţi-e frig, să te înveleşti, ca să nu răceşti… M-ai
înţeles, băiatul meu?...
IULIAN : Da, mămico, da… Nimic nu mi-a scăpat… Voi rupe de
genunchi o rază de Lună şi voi aprinde cu frînturile de lumină focul în sobă…
DALIA : Fiule, mă ia cu răcoare… Acoperă-mi picioarele cu o cergă…
Să nu te sperii de somnul meu, care va fi uşor ca un fulg de porumbel… Aşa
voi dormi de adînc, încît nici răsuflarea mea nu se va simţi… O, dar ce clare
sînt vorbele mele!
IULIAN : Ah, mămico, mă străduiesc să nu pricep voioşia prefăcută din
cuvintele tale…
DALIA : Ia-mă de mînă, ca să nu adorm singură!
IULIAN : Ce mînă rece ai, mamă, parcă iarna ţi s-a împleticit printre
degete!
DALIA : Rămîi cu singurătatea ta, fiule! Eu am plecat, fiindcă am
ajuns la capătul visului…
IULIAN : Ce frumos doarme!... E liniştită… şi împăcată… şi fericită…
ADINA : Nu plînge, tinere, ca să nu-i zdruncini odihna!...
IULIAN : Scîncesc de bucurie că m-am întors acasă… că mama a
aşteptat atîta vreme să renunţ la lumea iluziilor… că tata va pleca în căutarea
mea printre stele… că am rămas doar cu voi, călăuzitorii mei printre droguri…
VLAD : Să nu ne vorbeşti de rău!... Auzitu-m-ai?
IULIAN : S-a stins steaua mea albastră… De ce este aşa de cald în
cameră?
ADINA : Am deschis fereastra… Adie pacea nopţii peste trecerea ta
printre oameni… Acum e mai bine?... Tinere!...
IULIAN : Ce s-a întîmplat?... Mi se lipeşte lenea de gene?... Să-mi
caut şi eu un loc mai primitor pentru culcare…
VLAD : Prietene, vei trăi!!
IULIAN : Să adorm cu obrazul lipit de mîna mamei!... Să visez că mă
va zgîlţîi din toropeală în dimineţile nedeprinse cu dogoarea amiezii… Mă voi
da jos sănătos din pat!!
VLAD : Cum se mai zbuciumă sărmanul băiat prin somn!
IULIAN : E bine şi e cald lîngă mama care doarme… Mămica mă
visează că plec… Ori eu o visez pe mama că se îndepărtează şi se topeşte în
ceaţă… Mi-e frig… Nu vreau să mă trezesc, mamă! Vreau să rămîn cu tine, cu
tata, cu jocurile mele tinereşti… Strînge-mă tare în braţe, ca să simt că plînsul
în pumni n-a fost decît un joc de copii zburdalnici. Duminică să alergăm
împreună pe cîmpul plin de flori parfumate! Mamă, vreau să trăiesc!!
DALIA : S-a prelins uşor în amorţirea trupului… A uitat de călătoria noastră
spre cerul dragostei eterne… Aş vrea să rîd cu gura pînă la urechi de amăgirea
tristă ce i s-a zvîrcolit prin suflet… Mă voi preface din nou într-o fetişcană fără
inimă şi fără vorbe dulci în gură… În loc de mîini şi de picioare îmi vor creşte iar
bucăţi de lemn şi de cîrpe… Nu-mi voi mai descleşta fălcile ca să spun cuvinte
de mîngîiere… Adio, iubitule… Te las cu bine, cerule împînzit de stele şi de
rătăcitori îndureraţi… Ultima mea experienţă se stinge singură şi neştiută…
Să-mi sprijin fruntea de umărul fostului meu prieten şi iubit. Dragul meu,
povestea noastră a obosit şi s-a ghemuit neajutorată pe la alte porţi… Să
culeagă fiecare din întîmplările povestite ce-i place şi ce înţelege… Somn uşor,
la tot pribeagul, care a zăbovit măcar o clipă şi printre nedumeririle dragostei şi
printre dărîmăturile speranţei…
Mihai EMINESCU
Premiul Nobel
luat de un român
necunoscut de
compatroţi
Ţara noastră, mai precis o mare parte a intelectualităţii sale,
are o tristeţe iremediabilă: nici un român care s-a născut şi
lucrează în România n-a primit Premiul Nobel. Sigur, se
presupune chiar că ar exista un complot mondial care ne
„terorizează” pe acest plan. Iată însă că anul 1985 aduce o
bucurie imensă celor, puţini, care au aflat vestea: un român,
locuitor al României Socialiste Multilateral Dezvoltate, a primit
Premiul. Nobelul a fost atribuit organizaţiei „Medicii Lumii Pentru
Prevenirea Războiului Nuclear”. Care-i legătura cu România? La
Oslo, premiul a fost acordat la trei oameni, conducătorii
organizaţiei în discuţie: Mihail Kuzin(U.R.S.S), Bernard Lown(SUA)
şi...românul Ioan Moraru. Rusul şi americanul au fost sărbătoriţi în
ţările lor pentru succesul extraordinar,numai compatriotul nostru
nici măcar n-a fost menţionat în mass-media
românească...Felicitări de la autorităţi? Nici gând! De ce? Pentru
că Ioan Moraru a avut neşansa de a trăi în „Epoca Ceauşescu”, iar
lingăii şi aplaudacii aşteptau ca „marele conducător”, cel care, prin
aşa zisa lui luptă pentru democraţie, a înşelat vigilenţa caselor
regale şi a guvernelor din toată lumea, n-a reuşit să înşele şi
comisia care acorda râvnitul premiu. Nefiind luat în seamă şeful
statului român, nimeni din România nu avea voie să-l depăşească
în acest sens. Din acestă cauză, desigur, succesul de excepţie al
lui Ioan Moraru nu trebuia popularizat Dar ce rol avea organizaţia
„Medicii Lumii Pentru Prevenirea Războiului Nuclear”? Organizaţia
reprezentată şi de Ioan Moraru ca vicepreşedinte avertiza, prin
concluziile unor mari savanţi, catastrofa pe care ar fi putut-o
provoca oricând experienţele nucleare. Cine era Ioan Moraru?
Lucra în domeniul medicinii şi funcţiona ca Şef al Catedrei de
Anatomie Patologică de la IMF Bucureşti. În acelaşi timp era
implicat în cercetările din genetica moleculară şi din medicina
legală. A fost remarcat de Emil Palade, cu care s-a întâlnit şi a
colaborat. Şi totuşi, deşi se plâng mereu că n-au primit Nobelul,
românii au un şir de nume strălucitoare pe firmamentul ştiinţei în
general, al medicinii în special: Victor Babeş, Emil Palade, Ioan
Moraru şi, recent, fiul acestuia din urmă, profesor universitar în
Statele Unite. Din păcate, Ioan Moraru, cel care a „îndrăznit” să
primească la Oslo premiul, a murit la 62 de ani, pe 19 decembrie
1989, cu trei zile înaintea prăbuşirii comunismului în România. A
realizat însă, deşi era pe patul de moarte, că va începe în scurt
timp ceea ce şi-a dorit toată viaţa: ADEVĂRATA ELIBERARE.
Despre moartea savantului s-a scris doar în „România
liberă” din ianuarie 1990. Ca un ultim gest de ostracizare a acestui
om de către autorităţile comuniste, acestea au interzis depunerea
corpului neînsufleţit al lui Ioan Moraru la Institutul „Victor Babeş”.
Astăzi, anumite cluburi şi anumite ONG-uri îşi „aruncă” şefii spre
Nobelul de la Oslo. Din fericire, cei care acordă premiul au alte
criterii de promovare a valorilor. Sunt trei români cu premiul Nobel(
Palade, Wiesel şi Herta Müler). Niciunul din cei amintiţi nu mai
locuia în România. Unul singur, Ioan Moraru, asupra căruia am
atras atenţia în articolul de faţă, locuia în ţara de baştină...Pe
când şi alţi laureaţi?
Mirela FILIP
An XIII – Nr. 72 – 2011 45

RELIGIE
ISTORIA CREZULUI ORTODOX
(SIMBOLUL NICEO-CONSTANTINOPOLITAN)
Ca operă a primelor două Sinoade Ecumenice de la
care își trage și numele, Simbolul Niceo -Constantinopolitan este
cea mai importantă mărturisire de credință a Bisericii. În învățătura
de credință pe care o întâlnim de la începuturile Bisericii
concentrată în Sinoadele baptismale, învă țătura de credință a
Simbolului Niceo-Constantinopolitan nu aduce lucruri noi, căci
credința Bisericii era completă și neschimbată. Dar prin fixarea și
precizarea credinței în punctele controversate la începutul
secolului al IV-lea și proclamarea lor ca dogme, Biserica le
rânduia pe acestea în Simbolul său, ca pietre de hotar ale
credinței ei pentru apărarea vieții în Hristos. Crezul este cea mai
concisă și mai exactă expresie existentă a temeiurilor credinței
noastre ortodoxe. Îl rostim la fiecare oficiere a Sfintei Liturghii. Îl
citim împreună cu rugăciunile noastre
personale. Totuși, câți dintre noi s-au oprit o
clipă pentru a se întreba ce vrea el să spună
sau de unde vine și cine l-a compus?
Existau mai multe mărturisiri de
credință, cum ar fi: Simbolul Apostolic,
Simbolul Sfântului Atanasie cel Mare și al
Sfântului Grigorie al Neocezareei. Dar
Simbolul de credință a fost alcătuit în cursul
a doua Sinoade Ecumenice, la Niceea (325)
și la Constantinopol (381).În cadrul primului
Sinod Ecumenic de la Niceea din anul 325, Părin ții sinodali au
hotărât ca învățătura de credință să fie formulată într-un Simbol de
credință, în 8 articole, în care să se afirme lămurit și precis
Dumnezeirea Fiului, egalitatea și consubtantialitatea Sa cu Tatăl.
Articolul 8 începe cu mărturisirea :”Credem și întru Duhul Sfânt”.
În partea întâi a Simbolului se afirmă lămurit că Domnul Iisus
Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este “Dumnezeu adevărat din
Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, de o fiinta cu Tatăl, prin
Care toate s-au făcut”. În partea a doua sunt respinse ideile
eretice ale lui Arie și se explică sensul și scopul întrupării Fiului lui
Dumnezeu, precum și semnificația jerfei Lui pentru mântuirea
tuturor. A doua parte a Simbolului de credință a fost completată cu
încă cinci articole prin hotărârile Sinodului doi Ecumenic, care
stabilesc învățătura bisericii despre Sfântul Duh, despre Biserica,
taina botezului, învierea mor ților și viața viitoare. Se cuvine să
subliniem că, în cadrul celui de-al doilea Sinod Ecumenic, Părinții
participanți au stabilit după cuvintele Mântuitorului că Sfântul Duh
purcede numai de la Tatăl și nu a pri mit adaosul Filioque, adică
purcederea Sfântului Duh de la Tatăl și de la Fiul introdus
unilateral de romano-catolici în Simbolul de credință mai întâi în
Spania și apoi în Franța, Germania și Anglia. Pentru prima dată în
istoria Bisericii, împăratul Constantin cel Mare convoacă un Sinod
Ecumenic adunând un număr de 318 episcopi de pe întreg
pământul pentru a lămuri divergen țele iscate în biserica
egipteană. Această participare universală este posibilă acum după
ce în prealabil, “episcopul tuturor”, cum este numit Constantin cel
Mare, acordă libertate de manifestare creștinilor prin Edictul de la
Milan din anul 313, încheind astfel perioada țiile persecu
împăraților romani care au determinat Biserica să aibă o existență
ascunsă. Se pare totuși că în primele secole au avut loc mai multe
sinoade (sabors) locale sau regionale, printre care și sinodul ținut
la Ierusalim, menționat în Noul Testament (fapte 15). Revenind la
primul Sinod Ecumenic, men ționăm faptul că împăratul, în
frumoasa cuvântare pe care a ținut -o la încheierea Sinodului, a
îndrumat auditoriul să păstreze cu fidelitatea dreapta credin ță și
să ocolească orice dezacord, viețuind în armonie. Al doilea Sinod
Ecumenic, la care au participat 150 de ți sfin părinți, urmarea
refacerea unității religioase, c ontracararea diferitelor erezii ce
amenințau să submineze adevărurile veșnice ale creștinătății
ortodoxe și, nu în ultimul rând, a completat cu ultimele articole
prima parte a Simbolului de credință. Începând cu acele timpuri,
Sfânta noastră Biserica Ortodoxă, trupul veritabil și adevărat al lui
Iisus Hristos, a rostit acest vechi Crez în
forma să originală. Și astăzi, 16 secole mai
târziu, cre știnii ortodocși continuă să
rostească Crezul în forma țială, să ini
inspirată de Dumnezeu, fără modificări,
adaosuri sau eliminări.
Cuvântul “Crez” vine din latinescul
credo, adică “eu cred”. În variantele multor
limbi primul cuvânt din Crez înseamnă tot “eu
cred”, de exemplu pistevo în greaca clasică,
vjeruju în slavonă și vjerujem în sârba
modernă. Cuvântul “cred” înseamnă că primesc și mărturisesc
ceea ce învață Biserica despre Dumnezeu. El are același sens ca
și cuvântul credință. “Eu cred” – aceasta este cheia pentru
înțelegerea Crezului: convingerea, credință, vero. Sfântul Nicolae,
cu străvederea să duhovnicească, a fost capabil să țeleagă în
aceasta. Iată de ce medita țiile sale asupra Crezului, Credința
poporului în Dumnezeu, sunt atât de valoroase, Ele trezesc în
inimile credincioșilor o credință înfocată. Ele picură credință curată
în sufletele însetate. Ele luminează cugetele căutătoare ale
credincioșilor cu razele strălucitoare ale credinței adevărate.
Aceasta nu este o expunere didactică și rece a unor realități
teologice rigide. Aceasta este o istorie mi șcătoare ce încălzește
inimile, a iubirii unui tată pentru copiii săi, despre iubirea lui
Dumnezeu pentru oameni, o iubire ce depă șește capacitățile
noastre de înțelegere. De fiecare dată când rostim Crezul din
inimă, noi, de fapt, confirmăm realitatea acestei iubiri. Includerea
Crezului și rostirea lu i în cadrul Sfintei Liturghii se atribuie
patriarhului (monofizit) Petru Gnafevs (Fulla) la anul 471, la
Antiohia, iar la Constantinopol se pare că s-a introdus mai târziu,
pe vremea patriarhului Timotei (512-518) , care l-a introdus și în
întreaga Biserica. Crezul era întrebuin țat din secolul IV la
rânduiala Botezului
Locul Crezului Ortodox în cultul ortodox
Ca rod al lucrarii Duhului Sfant, Simbolul Niceo-Constantinopolitan
nu constituie astfel un act de autoafirmare a Bisericii sau o “luare
la cunostinţă de sine” faţă de Hristos, ci dimpotriva un act de
ascultare fata de Hristos ca Domn al Bisericii, prin hotararea de a
ramane in dulceata stapanirii Sale, iar in al doilea rand un act de
An XIII – Nr. 72 – 2011 46

RELIGIE
dreptate fata de plinatatea harului Bisericii apostolice, in care
mantuirea in Hristos era un dar desavarsit. Era astfel un act de
dreptate pentru ca nu numai Sfintii Apostoli trebuiau sa se bucure
sub stapanirea lui Hristos proslavit prin Duhul Sfant de plinatatea
harului lui Dumnezeu, ci si Biserica urmatoare, pana la sfarsitul
veacurilor. Simbolul Niceo-Constantinopolitan a devenit astfel
piatra din capul unghiului a marturisirii Bisericii ca rod al lucrarii
Sfantului Duh in Hristos, si pe care Biserica a asezat-o ca si pe
celelalte urmatoare ei, la hotarele plinatatii ei apostolice. Asa cum
darea Legii pe muntele Sinai a insemnat aducerea de catre
Dumnezeu a poporului ales la hotarele sfinteniei ei in Hristos fata
de lucrurile omenesti din lume si temei de dainuire a Bisericii in
Hristos prin lucrarea Duhului Sfant. Asa cum s-a subliniat
anterior 1 , de esenta marturisirii tine faptul ca ea este receptata de
Biserica intreaga ca marturie autentica de credinta. Se mai
sublinia faptul ca “Biserica are nevoie de acesta marturisire nu
numai pentru a da seama in exterior de credinta ei, ci ea
constituie pentru membrii ei intotdeauna si o piesa de intelegere
crestina de sine, cu care individul trebuie sa se exercite si
catehetic”. Rolul Simbolului de credinta in spiritualitatea Bisericii si
cu atat mai mult al Simbolului Niceo-Constantinopolitan , care a
luat locul celorlalte si a ramas in viata Bisericii pana astazi, este
subliniat pregnant de catre toti marii cateheti dintre Sfintii Parinti ai
Bisericii: Sf. Chiril al Ierusalimului, Teodor de Mopsuestia, Sf. Ioan
Hrisostom, Sf. Ambrozie al Milanului, Sf. Niceta de Remesiana,
Fericitul Augustin etc. Acestia arata importanta covarsitoare a
marturisirii de credinta, atat pentru nasterea omului in Hristos prin
Sfintele Taine de initiere: Botezul, Mirungerea si Euharistia, cat si
pentru intreaga viata a crestinului dreptmaritor. Aceasta pregatire
era ca intrarea in lumea credintei, lumea revelatiei divine in care
cunoasterea lui Dumnezeu este si mantuire, adevarul de credinta
este si traire, si in care lex orandi era si lex credendi si invers.
Simbolul de credinta putea fi socotit si cheia de intrare in Biserica
prin Sfintele Taine ale Botezului, Mirungerii si Euharistiei, care isi
au temelia in patimile lui Hristos 2 , si acoperis umbros si piatra de
hotar atunci cand credinta era amenintata cu slabirea ei. Pe scurt,
Simbolul de credinta este o deschidere spre evidenta adevarurilor
interioare ale Bisericii. Introducerea Simbolului Niceo-
Constantinopolitan in Sf. Liturghie este dovada ca el se bucura de
cea mai mare autoritate in Biserica, precum si dovada ca aceasta
preluare a corespuns nevoilor reale ale vietii Bisericii si nu a fost
doar o preluare in sens traditionalist.
In Sf. Liturghie credinciosul traieste unirea deplina cu Hristos
asa cum exprima cantarea de la incheierea slujbei Sfintei
Euharistii: “Am vazut lumina cea adevarata, am primit Duhul cel
Ceresc, am aflat credinta cea adevarata, nedespartitei Sfintei
Treimi inchinandu-ne, ca Aceasta ne-a mantuit pe noi”. De pe
aceasta culme a Taborului crestinul coboara din nou in lume,
pentru a aduce in ea roadele “primirii Duhului celui ceresc”.
“Credinta cea adevarata” pe care a aflat-o acolo, este trairea
credintei marturisita in Simbol, care il insoteste si dupa aceea in
viata de toate zilele. El este prezent in toata lucrarea cultica a
Bisericii, in savarsirea celorlalte Sf. Taine, apoi a ierurgiilor si in
slujba celor 7 Laude.
Concret, rostirea Crezului urmeaza dupa avertismentul Usile,
usile, acesta fiind legat in aceeasi fraza cu indemnul la
intelepciunea si atentia cu care ne pregatim pentru marturisire.
Nicolae Cabasila acorda acestui cuvant un sens de actualitate
simbolica, Usile fiind gurile si respectiv urechile noastre,
indemnate sa rosteasca si in acelasi timp sa recepteze rostirea 3 ,
totul facandu-se cu profunda intelepciune si maxima atentie.
Rostirea Crezului se face in acelasi timp de catre preot in soapta
si de catre popor cu voce tare, dovada ca ei sunt impreuna slujitori
ai uneia si aceleiasi Liturghii. In concluzie, putem spune ca
Simbolul Niceo-Constantinopolitan ramane Crezul cel mare al
Bisericii. In marturisirea de credinta inclusa in cadrul Sfintei
Liturghii gasim sfintirea autentica a Bisericii apostolice, Biserica
ecumenica alegandu-l in secolul al IV-lea ca pe un “nor umbros”
care sa protejeze viata si spiritualitatea ei.
Locul Crezului Ortodox in cateheza ortodoxa
(inclusiv ora de Religie si programul Hristos impartasit
copiilor)
Din cele mai vechi timpuri se stie ca educatia crestina ar
trebui realizata preponderent acasa, in cadrul familiei. Educatia
oferita in scoli apartinand de biserici si participarea la slujbele
bisericesti reprezinta aspecte importante, dar bineinteles ele
depind de cooperarea si atitudinea familiei in ceea ce-l priveste pe
preot si profesor.
A existat o vreme cand se credea ca un bun sistem al scolii
duminicale putea vindeca toate tainele credintei crestine. Prin
implementarea programului “Hristos impartasit copiilor”, Biserica
Ortodoxa Romana incearca deslusirea invataturilor de credinta si
improprierea lor de catre copii inca de la cele mai fragede varste.
Observam astfel grija pe care o poarta institutia Bisericii fata de
modul cum tinerele mladite vor deveni vlastari ai credintei.
Credinta in Dumnezeu este o chestiune de ordin personal. Cei
care o obiectiveaza sau vor sa o impuna la un nivel inferior,
omenesc, stiintific, ajungand sa o distruga.
Marturisirea de credinta ortodoxa care are loc in cadrul
orei de religie nu face decat sa stabileasca si sa sedimenteze
adevarurile dogmatice in mintea tinerilor.Nimic nu este necesar
mantuirii vesnice precum credinta adevarata, pentru ca Hristos
spune: “cel ce nu crede a si fost judecat” (Ioan 3, 18), iar Apostolul
vesteste: “fara de credinta nu este cu putinta sa fim placuti lui
Dumnezeu” (Evrei 11, 16).Crezul are rolul de a obtura pornirile
unor invataturi gresite care pot interveni in viata tinerilor
credinciosi, devenind astfel pedagogul si temelia invataturii de
credinta a Bisericii Ortodoxe. Sufletul plin de pacate nu poate
primi marturisirea de credinta si implicit credinta daca la efortul
profesorului de religie nu este adaugat si efortul preotului care are
datoria de a indemna parintii sa isi aduca copiii la
biserica.Biserica, prin tainele sale de negrait, ofera depasirea firii
omenesti, acest lucru putand fi simtit prin trairea cu adevarat si
marturisind corect credinta ortodoxa. Cel care crede astfel si se
impartaseste din Dumnezeu comunica cu intreaga creatie.
Invatatura predata in timpul orei de religie si aplicata in viata de zi
cu zi si in biserica are nenumarate comori cu care poate umple
sufletele si intreaga existenta. Simbolul de credinta poate fi sprijin
indrumator sfatuitor al inimilor tinere ale copiilor pentru o buna
crestere si in perspectiva dobandirii imparatiei vesnice.
Preot Bogdan George SABIN
1 Prof H Pitters, Insemnatatea si rolul marturisirii de credinta,
Odobeşti
in teologia si viata Bisericii, autoritatea doctrinara in Biserica,
in “Studii teologice”, nr. 1-2,1980, pag. 285
2 Pr. Prof. Dumitru Radu, Caracterul ecleziologic al Sf. Taine
si problema intercomuniunii, Teza de doctorat in “Ortodoxia”,
3 Nicolae Cabasila, Talcuirea Dumnezeiestii Liturghii, trad. de
Nr 1-2, 1978, p. 237
Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, Ed. Inst. Biblic, Bucuresti, 1997.
An XIII – Nr. 72 – 2011 47

CULTURALE
Elena JALBĂ
VITRINA CĂRŢILOR
Editura Terra, Focşani, scoate în 2006 romanul „Între două lumi” al scriitorului vrâncean
Petre Abeaboeru.. Titlul volumului este o metaforă a timpului istoric care, ca şi la Preda, „n-a mai
avut răbdare” şi, după 1940, a sfâşiat dureros destinul României.Toposul ales, satul Popeşti,
aduce în literatura noastră imaginea pitorească a Vrancei, pe care scriitorul o surprinde atât în
timpul războiului, cât şi în anii care au urmat. Romanul se înscrie în bogata tradiţie a prozei de
inspiraţie rurală, urmărind destinul unui ţăran, Petre Aldea, şi apoi a fiului acestuia , profesorul
Florin Aldea. Naratorul empatizează puternic cu eroii săi în pagini care redau evenimente
dramatice prezentate în tonuri alb/negru. Meritul scriitorului este de a avea curajul să motiveze
aderarea unor personaje cu bun-simţ ţărănesc la ideologia comunistă.
La Editura Andrew apare în 2007 cartea de eseuri „Degradarea logosului” a avocatuluiscriitor
Adrian Constantinescu. Din câte spune chiar autorul pe coperta cărţii, volumul este o
lucrare de tinereţe pe care acum o priveşte, pe de o parte, cu îngăduinţă, dar pe care o consideră
importantă tocmai pentru autoportretul care a rezultat. Eseul este o introspecţie lucidă şi severă în
străfundurile eului, în „hăul prăpastiei” care-l fascinează pe autor prin „măreţia abisală a sufletului”,
făcându-l să prefere haosul în locul ordinii care, „anchilozează” simţirile interior-metafizice. Cititorul
are ocazia să cunoască un eu istovit de „foamea de gânduri”, orgolios („sunt singurul meu
modelator”) şi egocentrist: „mă consider o monadă”.
Volumul”Dialoguri socratice”, apărut în 2010 la Editura Axis Libri , Galaţi, adună o serie de
interviuri ale lui Viorel Dinescu, publicate de-a lungul timpului în revista gălăţeană „Dunărea de
Jos”. Cartea conţine şapte întrebări referitoare la tendinţele culturale ale ultimilor ani şi literatura
din afara graniţelor, la conflictul dintre generaţii, la tendinţele iconoclaste sau moderniste şi
urmările unor exagerări în cultură, în general, şi în literatură, în special. Intervievaţii sunt
personalităţi ale culturii şi literaturii noastre, primul fiind scriitorul Fănuş Neagu. Între aceştia se află
şi mulţi vrânceni: Ion Panait, Gheorghe Neagu, Culiţă Ioan Uşurelu. Dialogurile radiografiază modul
românesc de a gândi despre cultură şi literatură la începutul acestui mileniu.
Cartea „Îngerul cuvintelor” a vrânceanului Gheorghe Suchoverschi, care a apărut în 2008 la
Editura Andrew , sugerează cititorului, prin titlul ales şi prin multe poeme din volum, originea divină
a artei. Poetul, un umorist desăvârşit în „Ţepigrame”, îşi dezvăluie acum, în poeme concentrate,
lucrate în filigran, o altă faţă, de un lirism delicat („Vremea de apoi a iubirii”). Versurile sunt de o
muzicaliztate suavă, de sorginte simbolistă : ”Vibrări de Re într-un suspin/ Lacrimi de Fa, vers
după vers”. Între starea de suflet a eului liric şi „iarna, abis de smarald” se creează corespondenţe
care-l poartă pe cititor într-un univers liric inefabil.
„Eu, adică umbra mea” a profesorului de filozofie adjudean Paul Spirescu a apărut în 2009 la
Editura Andrew, autorului conferindu-i-se titlul de „poetul anului” de către preşedintele filialei
Galaţi–Brăila a Uniunii Scriitorilor din România. Dedicată unui prieten-poet , Constantin Ghiniţă,
Philokallos trecut în lumea Umbrelor din Cer, cartea se deschide cu o armonioasă incantaţie,
realizată în ritm mioritic, adusă Logosului, „mormânt de gând”. Titlul volumului aşază în prim plan
eul liric, dar autorul, dorind parcă să-şi ajute cititorul, îl completează cu o apoziţie explicativă:”adică
umbra mea” . Cele trei părţi ale volumului conţin poeme concentrate, bogate în sensuri, poetul
urmărind consecvent umbrele de pe pereţii peşterii pentru a se angaja apoi pe drumul iniţiatic al
cunoaşterii esenţiale, călătorie în care cititorul fascinat se lasă purtat.
An XIII – Nr. 72 – 2011 48