salon literar nr.66.pdf - culitaioanusurelu.ro

SALONUL LITERAR
CUPRINS
REDACŢIA
1. Ionel BRANDRABUR – Mioriţa
2. Culiţă Ioan UŞURELU - Oamenii
singuri
3. Adrian BOTEZ - În contra
rinocerilor... – şi arătarea inorogului!
4. Gellu DORIAN - Pledoarie pentru un
Muzeu Naţional Eminescu la Botoşani
5. Adrian BOTEZ - O personalitate
enciclopedică, în România
contemporană: Artur Silvestri
6. C. I. UŞURELU - DE CE – ABC?
Interviu cu Leo BUTNARU
7. Mariana STRATULAT – Poezie
8. Doina POPA - Rugăciunea de
iertăciune(fragment roman)
9. Iulian MARCU – Poezie
10. Alexandra RADU – Poezie
11. Tudor VOICU - Tudor Vladimirescu
şi tricolorul românesc
12. V. RENEA - Ignoranţă, rea-intenţie
sau nostalgie?
13. Radu BORCEA - Călător prin
spaţiul sovietic
14. Theodor CODREANU - Simptome ale
grafomaniei
15. I. NECULA - Ionel BANDRABUR şi
obsesia nemuririi în desfăşurare
narativă
16. Nicolae DUMITRESCU - Polivalenţa
unui poet *)
17. Marin MOSCU - Har şi căldură
prietenească
18. Ioan Dumitru DENCIU - În mic şi în
mare
19. Daniel PĂTRĂŞCANU - Riscuri
neasumate(religie)
20. Ionel BANDRABUR - A trăi, a iubi, a
scrie…
21. Personalităţi ale Vrancei
22. Ionel NECULA - Marin Moscu şi
voluptatea poeziei
Redactor şef:
CULIŢĂ IOAN UŞURELU
Secretar de redacţie
MIRELA CHIRIAC
Redactor zona Adjud – ADRIAN BOTEZ
Redactor zona Galaţi – VIOREL DINESCU
Redactor zona Bacău – MARIN MOSCU
Redactor zona Prahova – NICOLAE D. TRIFU
Redactor zona Iaşi – LAURA TUDOREAN
Redactor zonele Câmpulung Moldovenesc,
Suceava – OVIDIU CRISTIAN TUDOREAN
Tehnoredactare:
GABRIEL CIRIBAŞA
Grafica:
ALEXANDRU CUCEREANU
Adresa redacţiei: C.P. 22, O.P.
ODOBEŞTI, VRANCEA
Telefoane: 0237-676852;
0722-917264,
e-mail: <strong>salon</strong>ul.<strong>literar</strong>@yahoo.com
<strong>salon</strong>ul.<strong>literar</strong>@gmail.com
site: www.<strong>culitaioanusurelu</strong>.ro
Respectând libertatea de exprimare
a colaboratorilor, revista publică materialele
în forma trimisă de autori, care îşi asumă
răspunderea conţinutului prin propria
semnătură.
Textele nepublicabile nu se înapoiază
ISSN-1454-3001
Salonul <strong>literar</strong> 66/2008

POEZIE
Nimic din ce s-a spus
în baladă
Nu s-a întâmplat.
A fost cu totul altfel.
Cei trei ciobani
Trăiau ca fraţii,
se iubeau şi se ajutau.
Numai că unul dintre
ei, Moldoveanul,
avea o fire poetică şi mistică
şi îngâna mereu versuri, cântece,
fantezii
cu care îi distra pe ceilalţi doi.
Era holtei
şi maică-sa voia să-l însoare,
îi găsise şi o fata care-l plăcea
dar el ţinea să se călugăreasc[.
Cel mai mult îl atrăgea
nu masa bogat[ de la stână,
ci ceata de sfinţenie de la mănăstire.
Nu o spunea la nimeni,
o ţinea secret,
ca să nu-şi supere mama.
Însă într-o zi,
când tocmai împlinise patruzeci de ani,
se hotărî.
Chemă un nepot şi-i încredinţă turma,
învăţându-l tot ce trebuia să ştie,
iar el se retrase într-o colibă,
mai la o parte,
ca să chibzuiască ce era mai bine,
cum sa-si înduioşeze mama,
cum să-i aline dorinţa de-a-l vedea
însurat.A cugetat mai multe zile în şir
şi, versificând zi şi noapte,
a inventat povestea cu complotul ,
cu mioara năzdrăvană
şi cu nunta miraculoasă
acolo, sub cerul lui Dumnezeu,
în fastul naturii.
Când a socotit că poemul e gata,
A chemat nepotul,
i-a recitat ceea ce compusese
şi l-a obligat să înveţe totul pe de rost
de la primul şi până la ultimul cuvânt.
Asta trebuie să afle lumea de la tine,
i-a zis,
şi mama cea dragă,
şi toţi.
Apoi,
liniştit în privinţa treburilor lumeşti,
şi-a luat rămas bun de la avuţie şi
deşertăciune
şi,cu inima uşoară,
s-a îndreptat către poarta monastirii
întru slava Cerului Prea Înalt.
Prin nepot,
poemul s-a răspândit peste tot,
a trecut şi dincolo de hotare.
Autorul,
Moldoveanul de geniu,
s-a stins în incinta mănăstirii,
iubit şi respectat de toţi.
Se spune că spiritul său,
după o vreme,
plictisându-se în rai,
a coborât
şi s-a reîncarnat în Eminescu.
Ionel BANDRABUR
Salonul <strong>literar</strong> 66/2008
1

ESEU
Viaţa urbană – milioane de oameni care sunt singuri laolaltă”.
(D.H. Thoreau)
Foarte adesea, bătrânii rămaşi singuri, după ce partenerul a murit,
sunt deplânşi de către cunoştinţe sau prieteni. Fiecare dintre noi însă trăieşte,
iubeşte şi munceşte, uitând de cei în suferinţă.
Din nenorocire, singurătatea vine la apusul vieţii, când omul are mare
nevoie de ajutor. Tocmai atunci, nemaiavând bani şi nici altceva de dat, este
părăsit de copii, de prieteni, de colegi etc. În aceste condiţii, cel însingurat
întinde mâna către primul care îi iese în cale, crezându-l, din lipsa de
experienţă sau din buna credinţă, drept acela care corespunde salvării sale. De aici încolo urmează
seria dezamăgirilor şi o moarte rapidă.
Toate cele de mai sus ni se întâmplă nouă, oamenilor de rând. Există însă şi alte păreri şi alte
situaţii. Puncte încurajatoare pentru cel care părăseşte sau este părăsit: retragerea în singurătatea
căminului, a cărţilor şi a scrisului (prieteni extraordinari), a preocupărilor interesante şi renunţarea
la bucuriile colectivităţii. Se ştie, spre exemplu, că nefericirea odată învinsă poate produce un
filosof (Nietzsche) sau o mare artă (Van Gogh). Singuratecul nu cere – deşi ar avea nevoie – nimic
de la ceilalţi, nu-şi apără vreun scaun şi nu râvneşte la bunul celuilalt. Shakespeare ne dă totuşi
avertismentul că stând mereu pe lângă casă, omul singur capătă „spirit casnic”. Un fel de domestici
uşor superiori animalelor de curte.S-a mai afirmat că omul singur devine rău. De multe ori, aşa este.
Dar dacă s-a retras pentru a nu mai face, într-o lume predominant rea, răul?
Referindu-se la familii, considerăm că absenţa comunicării face posibilă şi necesară desprinderea.
Dumnezeu poate da unuia din cei doi ideea plecării, iar celui rămas bunătatea îngăduinţei şi
respectul pentru curajul renunţării la comoditatea compromisului din căsătorie. Este mai omeneşte
să fii singur în fapt, decât singur în doi. Cine ar putea aprecia căruia dintre parteneri îi va fi mai uşor
singur? Adevărul este că nimeni nu doreşte singurătatea pentru că, sigur, doi oameni preţuiesc
întotdeauna mai mult ca unul. Şi totuşi…
Salvarea celor singuri vine de la credinţă. Aceştia ne-au confirmat mereu că nici măcar nu
mai sunt singuri: ei sunt cu Dumnezeu şi au devenit puternici. Cu un amendament de-al nostru: să
nu ajungă la fanatism.Cazurile mai grave sunt ale vicioşilor. Ei vor deveni un fel de leproşi părăsiţi
de toţi şi de toate. Vor sfârşi rapid în mizerie şi disperare. Dar cele mai fericite situaţii le vom
întâlni la aceia care doresc singurătatea pentru creaţie. Nietzsche arăta în acest sens că omul poate fi
apreciat şi după „cantitatea de singurătatea pe care o poate suporta”.Singurătatea poate fi
periculoasă pentru oamenii fără judecată, deoarece ei pot lua hotărâri dezastruoase şi au pofte
monstruoase. Oricum, în singurătate poţi dobândi orice, numai caracterul, dacă nu l-ai avut, n-ai
cum să-l obţii.
Gracian spunea că „Pentru a trăi în singurătate, trebuie să fie cineva foarte asemănător unui
zeu sau cu totul asemănător animalelor”. Adevărul de mai sus este greu de suportat, dar asta nu-l
face mai puţin credibil.
O concluzie a temei noastre este greu de găsit. Deocamdată, arătăm că o viaţă poate fi
demnă de a fi continuată chiar şi în singurătate, doar dacă îşi găseşte permanent preocupări benefice
oamenilor.
Salonul <strong>literar</strong> 66/2008
2
Culiţă Ioan UŞURELU

ATITUDINI
ÎN CONTRA RINOCERILOR... – ŞI
ARĂTAREA INOROGULUI!
...Un preşedinte care are consilieri pe nişte imbecili precum
dl Cristi Preda, care afirmă că „Eminescu trebuie contestat şi
demitizat, dar nu pentru rudimentele sale de gândire politică. Din
acest punct de vedere, el este realmente nul. Nu ai obiect” – nu poate
fi decât un preşedinte ignorant şi blestemat să băltească în veşnică
ignoranţă...Şi, prin urmare, să devină cel mai distructiv agent, în
zona spiritualităţii României - căci, îl informăm pe dl preşedinte:
cultura şi învăţământul ar trebui să însemne ucenicie întru ale Spiritului! E drept că, de când a
izbucnit chestia aceea din decembrie, învăţământul românesc a avut parte doar de demolatori – cu
excepţia lui Andrei Marga, care a fost un asasin get-beget al spiritualităţii româneşti, prin acceptarea
(sub comanda „factorilor” deznaţionalizatori ai SUA-UE) a diversiunii manualelor alternative.
În Dilema Veche, din ianuarie 2008, dl Gâgă/Cristi Preda se dă inteligent, precum
„inteligenţii” din celebrul număr „dilematic”, din 1999, în care se făcea caz de păroşenia lui
Eminescu...Şi cum o face? Simplu: compară România cu Franţa...”Dacă un intelectual francez ar
afirma azi că , el s-ar descalifica, indiferent dacă
obiectul demonstraţiei sale ar fi Descartes, Balzac sau Rimbaud. În schimb, intelectual român se
discreditează dacă nu subscrie ideii că există un , pe numele său
Mihai Eminescu”.
Măi, muţunache de Bucureşti – nu un „intelectual” se descalifică, dacă face ceea ce zici dumneata
(...care habar n-ai că denumirea/concept de „uomo universale” şi de „ésprit enciclopedique” s-au
născut şi dezvoltat chiar în Italia-Franţa secolelor XIV-XVIII!), ci „se califică”, întru bezna
„dobitoacelor” (vorba bătrânului cronicar moldovean, când vorbeşte despre necunoaşterea
istoriei…), un...”patruped încălţat”, precum domnia ta, dacă NU face!!!
…De unde până unde a ajuns Franţa – „patria geniilor” - AZI?! Pe o Franţă care s-a sinucis
spiritual, prin Revoluţia regicidă, pe o Franţă a continuei instabilităţi socio-politice şi a eternelor
tribulaţii spirituale, pe o Franţă a ateismului...(…”leagăn” al Lojei Marelui Orient – INTEGRAL
ATEE!!!) – domnia sa, mamiferul cu corn şi trompă (a se citi, chiar silabisit, Scara la Istoria
ieroglifică, a lui Cantemir Dimitrie...), o consideră ...”model cultural-spiritual european”!!! Dar nici
prin gând (de unde...gând, la un „papagal propagandistic”...?) nu-i dă să treacă Canalul Mânecii,
acolo unde Anglia îl divinizează pe „bătrânul/bardul Will”, unde Shakespeare este o instituţie mai
importantă chiar decât însuşi... Parlamentul!!! Şi nici să coboare în Italia, unde Dante este cvasisanctificat,
şi nimeni nu se află, printre „proştii/descalificaţii aceia de italieni”, care să nege, în
figura lui Dante Alighieri, pe Părintele Limbii Italiene!!! …Şi nici să-i întrebe pe nemţi „cât se
discreditează” ei, când „plantează” busturi ale lui Goethe, ori Schiller, ori Heine… - mai în toate
oraşele landurilor?!...Nu întreabă, că s-ar trezi, urgent, cu o halbă (poate chiar plină!) în
cap…!!!
…Vii, musiu, cu Descartes-ul dumitale (nu mai vorbesc de Balzac, contestat ca om de
onoare cam de toţi francezii contemporani lui..., care-i cunoşteau bine firea mercantilă şi
hedonistică... - nici de Rimbaud, care, în contextul simbolismului, este privit nu doar ca invertit...ci
şi cam satanist...prin tot experimentalismul său extravagant şi exhibiţionist!...până la experienţa
sahariană...) – parcă Epoca Arhanghelului Mikaël/Al Spiritualizării Cosmice mai are nevoie de
înţepenitul raţionament cartezianist (când epoca nouă este a marilor, poate chiar a nebuneştilor
avânturi, care aproape că dezintegrează istoria… - şi nici nu ştim, măcar, dacă spre Bine sau spre
Haosul Desăvârşit/Apocaliptic…).... – şi pretinzi că „cealaltă specie” (te referi, pasămite, la ateii
francezi) „în care totul este analizat raţional, în care nimic nu scapă contestării, e o cultură
vie”!!!Dacă-i aşa de „vie”, cum explici dumitale că Franţa a ajuns să aleagă un Sarkozy băsescian,
ca suprem om în stat?! Cum explici că Franţa bâjbâie drumul spiritului, precum cel mai sărman
Salonul <strong>literar</strong> 66/2008
3

ATITUDINI
orb?! Cum explici că Franţa nu mai înseamnă „locomotiva Europei” (cel mult, şi-a păstrat unul
dintre locurile fruntaşe în...moda vestimentară şi de parfumerie...!)?! Îţi răspund eu: NU
SCHIMBAREA HAOTICĂ, DE DRAGUL SCHIMBĂRII, ÎNSEAMNĂ VIAŢĂ, CI
STATORNICIREA ÎNTR-O MISIUNE SUPRA-UMANĂ, DE NEAM! FĂRĂ MITURI
ÎNTEMEIETOARE ŞI OCROTITOARE, ADEVĂRATE REZERVOARE DE VLAGĂ
SPIRITUALĂ – UN NEAM NU POATE SĂ EXISTE!!! Apoi: EMINESCU ESTE ÎNSUŞI
POLIS-ul MITIC/ROMÂNIA-LOGOS!!! ...Or, francezii (bieţii!) sunt dezrădăcinaţi spiritual - de
cel puţin 300 de ani, se află într-o continuă mişcare browniană...şi habar nu au care le-ar fi misiunea
supra-umană/de Neam (bănuiesc că nu consideră că neocolonialismul - tentat de şefii lor, orgolioşi,
dar nesemnificativi pasageri, în ultimii ani - ar fi misiunea lor terestră…)!!!
A avea şi a păstra, cu religiozitate, reperele moral-spirituale, este apanajul Neamurilor/State
care vor însemna forţe de orientare-călăuzire pentru Orbii Betegi ai Lumii. Cum crezi că se mai ţin
„de neamuri” atât de prigoniţii basarabeni şi bucovineni, musiu?! Să-ţi zic şi asta: ţinându-se, cu
ambele mâini, de CELE DOUĂ COLOANE ALE STATORNICIEI, TRĂINICIEI ŞI
ROSTULUI ROMÂNESC: EMINESCU şi ŞTEFAN CEL MARE!!!
Când Eminescu a scris, în ziarul Timpul, din 2 noiembrie 1879, articolul Misiunea noastră
ca stat, el formulează explicit în ce constă această misiune: “Trebuie să fim un strat de cultură la
gurile Dunărei; aceasta este singura misiune a statului român şi oricine ar voi să ne risipească
puterile spre alt scop, pune în joc viitorul urmaşilor şi calcă în picioare roadele muncei străbunilor
noştri. Aici, între hotarele strâmte ale ţărei româneşti trebuie să se adune capitalul de cultură din
care au să se împrumute (s.n.) fraţii noştri de prin ţările de primprejur, dimpreună cu celelalte
popoare mai înapoiate decât noi.” (op. cit., p. 213) – a înţeles, în spiritul metaforic, care-i era/ESTE
însăşi fiinţa/DUH, că noi, românii, vom deveni (prin “cultura” noastră CREŞTINĂ!!! – şi în niciun
caz prin “romanitate”, cum clamează demagogii ignoranţi, care se mai dau şi… “eminescologi”!!!),
în vremurile nu foarte târzii ale Terrei, CANDELA DE CREDINŢĂ/SPIRITUALITATE A
LUMII, de la care Candelă se vor împărtăşi, “lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din
Dumnezeu adevărat”, Neamurile cele rămase orfane de Spirit/Credinţă, adică de Lumină… - ale
Lumii…
Şi acest GENIU PROFETIC înseamnă pentru Cristi Preda - ”rudiment de gândire politică(…)
realmente nul”. Bine, măi Gâgă…Dacă numai la atâta te duce mintea, ce ţi-am putea face noi, cei
care ştim că “preaslăvirea” (fără interogaţii otrăvite!) a Geniului, înseamnă şansa noastră de a repătrunde,
odată cu el, în Adevărul Lumii Transcendente, a GENIILOR DIVINE…
…Gâgă de Cotroceni spune: “Deşi cultura română cunoaşte polemica, esenţa ei actuală este
idolatrizarea, sanctificarea fondatorului; dimpotrivă, marile culturi sunt cele în care administrarea
clasicizării este urmarea unei radicale puneri sub semnul întrebării(…). De fapt, o cultură devine
cu adevărat mare atunci când realizează că apologia este efemeră(…)”. Perpessicius, un autentic
cărturar, încercănat de luceferi, în articolul Cultul lui Eminescu (din vol. Eminesciana, Junimea,
Iaşi, 1983, p. 574) spune: “Cei ce gândesc astfel (având reticenţe asupra cultului lui Eminescu), fac
o îndoită eroare. Întâi, că nu iau seama la exemplele altor literature şi mai vechi şi mai aşezate
decât a noastră, unde cultul marilor creatori naţionali, ba chiar universali, nu cunoaşte răgaz şi
unde se poate vorbi de întregi biblioteci, închinate nu numai marilor genii, dar şi încă celor de al
doilea raft. Şi greşesc, după aceea, pentru că nu sunt încă pătrunşi de vastitatea operei eminesciene
şi de culmile la care s-a ridicat, în atât de scurta lui viaţă, cel mai desăvârşit dintre creatorii
noştri”…India lui Rabindranath Tagore şi a lamaseriilor Tibetului şi a Everestului, prin Amita
Bhose, rămâne uimită, în faţa strălucirii orbitoare a vizionarismului lui Eminescu (cf. Eminescu şi
India, Junimea, Iaşi, 1978), italianca de unică aristocraţie şi subtilitate spirituală, Rosa del Conte
(Eminescu sau despre Absolut, Dacia, Bucureşti, 1990), îl pune pe Eminescu în rând cu Zoroastru,
Buddha şi Hristos…etc. etc. - numai Gâgă de la Cotroceni e …”Gică Contra”…Cititori ai acestor
rânduri, spumegate de umilinţa şi revolta, provocate de un belferaş de Bucureşti – vă rog să judecaţi
şi singuri: alegeţi între Inorog şi Rinocer !!!… - că n-o fi până pe-acolo de greu…
…Dacă cineva ar întreba, totuşi, ce l-o fi găsit, “ce-l mâna pe Cristi-n luptă”… - răspunsul
ni-l oferă chiar el (pentru a ne scuti de speculaţii mai subtile, neconcordante cu obiectul analizat…):
Salonul <strong>literar</strong> 66/2008
4

ATITUDINI
“e suficient să citeşti paginile dedicate de el (n.n.: Eminescu…) evreilor, pentru a realiza distanţa
enormă care îl separă de lumea noastră”. N-are rost să mă ostenesc să-i citez mii de fragmente, din
poezie şi din jurnalistică, ori din cugetările fulgurante, care par a fi scrise de cel mai lucid spirit al
anului 2008 (dacă ar exista aşa ceva, la 2008…dar, pentru că nu există, ne bucurăm că Adevărul
despre vremile noastre a fost prorocit şi exprimat, cu o exactitate uluitoare, de acest Duh Tutelar,
care transcende secolii…). A făcut-o, cu erudiţie întreagă şi deplină credinţă, un om drag inimii
mele: dl Radu Mihai Crişan (musiu Preda n-are decât să caute, pe Internet, cărţile acestui devot al
Marilor Cauze Româneşti – care, tocmai pentru a-şi face cunoscute munca şi ideile, a renunţat,
cu o generozitate incredibilă, la copyright…!!!). Doresc doar a scoate în evidenţă prostia
fenomenală a detractorului lui Eminescu, precum că de aia ar fi separat Eminescu de realităţile
secolului XXI, pentru că s-ar fi “luând” de evrei…În primul rând, Eminescu ştie (mai bine decât
oricine din lume!) că nu Neamurile, luate “la hurtă”, sunt vinovate de ceva, ci indivizii luciferizaţi,
dar şi cozile de topor – întâmplător sau nu, liberale… - care au favorizat luciferizarea zonei
româneşti, prin aceşti alogeni… (de aceea, nici noi nu putem, spre exemplu, să învinuim TOŢI
românii, din pricină că, printre ei, se mai produc naşteri nefericite, de patapievici, pleşi ori
cristipredeşti şi adomniţeşti…). Dar, în al doilea rând, TOCMAI SIMILITUDINEA DE
FUNCŢIE MONDIALĂ A EVREILOR MARII FINANŢE, ÎN SECOLELE XIX,
RESPECTIV XXI – face ca îngrijorarea eminesciană să fie de o actualitate exasperantă, iar
nu “plictisitoare”…E suficient să deschizi televizorul într-o seară, ca să-ţi dai seama de
luciferismul Marii Finanţe Mondiale Evreieşti, care, prin vocile unor posturi TV conduse de israeliţi
(CNN, NBC etc.), nu omite să numească morţii CIVILI ai altor popoare, din războaiele pornite de
ei, pentru a apăra interesele lor strict financiare – cu un cinism monstruos: “pagube
colaterale”…Ne îngrijorăm şi îngrozim şi noi, precum se îngrijora şi îngrozea şi Eminescu, de ceea
ce descoperim, sub acest cinism: soarta Neamurilor Terrei, aflate sub incidenţa politicii extrem
de agresive, trufaşe şi obraznice, a unor reprezentanţi ai “poporului ales”…Nu, nu ne-am
depărtat nici un centimetru de Eminescu, ci el a venit mai aproape de noi şi de necazurile şi
coşmarurile noastre diurn-contemporane, mai mult decât oricând…”Numai umbra spinului/La uşa
creştinului”…Numai că Eminescu ştia să invoce Spiritele Sfinte, întru ajutorul Neamului Său
Eminescian – iar noi…AM UITAT ESENŢA IZBĂVITOARE/PURIFICATOARE PRIN
FOCUL DUHULUI SFÂNT, A INVOCAŢIEI!!! “Ştefane, Măria Ta…Unde eşti tu, Ţepeş,
Doamne…?!”
…Ştiu, de asemenea, că pe dumneata te-a “fătat” (vorba lui Miron Costin…) Románul
Patapievicean, pe care, la rându-i, l-a fătat ipocrizia şi demagogia Vest-Europoidă, care zice că a
venit vremea desfiinţării graniţelor, deci şi a desfiinţării naţiunilor (deci, după mintea lor, şi a
Neamurilor…: ”Ca poet naţional, Eminescu nu mai poate supravieţui, deoarece noi ieşim azi din
zodia naţionalului.(…) Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc
să-şi facă un nume bine văzut în afară, Eminescu joacă rolul cadavrului din debara. Sec spus,
Eminescu nu mai este azi actual, deoarece cultura română, azi ca şi ieri, se dovedeşte a nu fi decât
o cultură de sincronizare. Ea încă nu îşi permite să nu fie în pas cu mòdele”)…şi, care va să zică,
scriitorii naţionalişti ar fi “în plus”, în această lume…Dar decizia “Fi-va o turmă şi-un păstor!” o va
lua Dumnezeu, nu RINOCERII!!! Aşa că…”Lăsaţi măcar strămoşii/[n.n.: geniile…], ca să
doarmă-n colb de cronici,/Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici”… - iar pe noi lăsaţi-ne
în pace, să citim, prin ei-VIZIONARII/prin scrierile lor, CRONICILE VIITORULUI
NEAMULUI ŞI LUMII!!!
…”Atâta vreme cât Eminescu va fi obiect de cult, sensibilitatea culturală românească va fi
una provincială, plictisitoare şi vetustă”. Asta “dixit” patrupedul de la Cotroceni, consilierul
băsescian, Cristi Preda… Despre cine spui tu aşa, maimuţoiule? Despre cel care, zburând pe
deasupra veacurilor, parcă rosteşte versete pentru anul 2008, şi pentru toată istoria Duhului
Românesc şi Terestru?! Ia ascultă Vocea Alesului Arhanghelic, şi, dacă mai ai un petec de obraz,
iar nu exclusiv şoric, ascunde-te în fundul Pământului…snamenie ce eşti tu: „Dreptu-i cum că
cultura în genere, cât şi îndreptarea ei asupra frumosului, e o parte a problemei datoriei omului şi
a destinaţiunii vieţii sale; însă, totuş, NUMAI O PARTE! Dacă sufletul e cult odată în toată
Salonul <strong>literar</strong> 66/2008
5

ATITUDINI
privinţa, atunci trebuie să-nceapă a urma chemării lui proprii şi înalte, aceleia a moralităţii. Într-o
chemare practică şi morală numai zace adevărata împlinire a vieţii omeneşti, cultura însă nu e
decât prepararea şi după aceea ornamentul acesteia (…). Precât de puţin şi-ar împlini chemarea ei
adevărată o naţiune care ar îmbla numai după artă şi ideal şi ar uita asupra lor toată mărimea
practică, cât de puţin ar rămâne ea prin asta în putere şi libertate, tot aşa de puţin îi e permis şi
omului singular de a urma numai înclinaţiunii frumosului; însă podoaba cea mai nobilă a unui
popor este arta şi cel mai nobil simţ al omului e cel estetic; e un privilegiu al culturei de a se
bucura de această podoabă a vieţii şi de a onora şi gusta frumosul pe toate căile; ÎNSĂ CEL MAI
FRUMOS DIN TOATE CÂTE SUNT FRUMOASE ESTE SUFLETUL FRUMOS.”(În
Biblioteca Academiei Române, ms. 2255) – sau, vaticinar: „Acum însă, când preocuparea cea
mare a românilor s-a terminat, din fericire, prin intrarea României în concertul european, este
timpul să ne ocupăm mai serios de cestiunile cele grave ce ridică organizarea noastră din năuntru.
Şi, de aceea(…) trebuie pus în vedere ţării un program complet de organizare interioară care să
purceadă din nevoile noastre, să răspundă la trebuinţele noastre şi să fie în raport, atât cu datinile
şi cultura noastră, cât şi cu mijloacele noastre de aplicaţiune.”(Program de reforme. Publicat în
Timpul, VI, nr. 274, p. 1, 6 decembrie 1881). De acest Sfânt Proroc îndrăzneşti tu să bleşteşti din
râtul tău puturos?! Bine, atunci îmi voi lua şi eu permisiunea să afirm: “Câtă vreme la Cotroceni vor
exista lighioane precum dumneata şi preşedintele pe care-l consiliezi, nişte provinciali (ai
Duhului…de fapt, în cazul vostru: AI LIPSEI TOTALE DE DUH…!), vetuşti şi zgâiţi din
născare, România va rămâne cel mai dezesperant şi plicticos de ineficient (din punct de vedere
spiritual) loc de pe Pământ. Scutiţi-ne, cât puteţi mai degrabă, de prezenţa voastră ciumată, în
fruntea acestei ţări, care nu-i făcută pentru RINOCERI, ELEFANŢI şi DINOZAURI, ci este
locul INOROGULUI, este locul pentru cea mai gingaşă dintre lucrările pământului şi ale Lui
Dumnezeu: făurirea Duhului generaţiilor de oameni, care vor pregăti planeta Terra, pentru
re-aprinderea Candelelor Lumii, pentru evoluţia mântuitoare a Duhului Umano-
Divin!”EMINESCU/INOROGUL ESTE LEGEA DE DUH A ROMÂNILOR!
Adrian BOTEZ
Marile naţiuni ale lumii îşi respectă simbolurile naţionale, conservându-le şi punându-le în
valoare printr-o memorie vie, arătată celor ce sunt, ca astfel aceasta să rămână la fel pentru posteritate.
Deşi românii au demonstrat-o cu asupra de măsură că îşi respectă înaintaşii, nu întotdeauna au făcut-o şi
cum trebuie. Dacă francezii îl au, în domeniul literaturii, pe Victor Hugo, ca marcă identitară, germanii,
pe Goethe, englezii pe Shakespeare, italienii, pe Dante şi Petrarca, spaniolii pe Cervantes, ruşii pe
Puşkin, grecii pe Homer, românii îl au pe Eminescu. Felul în care celelalte naţiuni îşi pun în valoare
numele care le-au dat identitate sau le-au întărit-o în timp ce prin valoarea lor inestimabilă nu este deloc
asemănător cum, în trecerea timpului, cu tot felul de valuri secerătoare, au reuşit românii să pună în
valoare numele şi deplinătatea operei eminesciene. Şi vreau să mă refer în continuare doar la aspectul
muzeal, adică la acel ce ţine de organizarea uni muzeu dedicat unei astfel de personalităţi. Că asupra
operei eminesciene, deşi au trebuit zeci de ani să se termine ediţia Perpessicius, şi ea cu suficiente găuri,
obligatoriu de acoperit, nu se poate spune că nu s-au făcut eforturi considerabile, doar în plan naţional
nu şi universal.
Salonul <strong>literar</strong> 66/2008
6

ATITUDINI
Printr-o încetăţenire impusă de renumele unui istoric <strong>literar</strong> de marca lui George Călinescu, data
naşterii lui Eminescu a rămas cea de 15 ianuarie 1850 în loc de 20 decembrie 1849. Cum, de asemenea,
locul naşterii, pentru mulţi, datorită existenţei unei case memoriale acolo, a rămas Ipoteşti şi nu
Botoşani. Şi din acest spirit, în privinţa păstrării vii a memoriei poetului naţional, Ipoteştii au devenit
ţinta eventualelor pelerinaje şi aproape deloc Botoşanii, locul adevărat al naşterii lui Mihai Eminescu,
într-o casă obişnuită ca dotă de la tatăl său de Raluca Iuraşcu la căsătoria cu Gheorghe Eminovici, casă
aflată în imediata apropiere de Biserica Uspenia, în care pruncul Mihail a fost botezat. Iată cel puţin
două elemente care ar putea determina, atât pe edilii locali cât şi pe guvernanţii României să însemne
acel loc cu un muzeu naţional dedicat vieţii şi operei lui Mihai Eminescu. În acea casă, până la vârsta de
cinci ani, a copilărit Eminescu, formându-şi primele impresii de viaţă, într-un târg de tradiţie, plic cu tot
felul de lume de naţionalităţi conlocuitoare, ca să le spunem aşa, de la armeni, aşezaţi nici de prin
secolul XIII, evrei, foarte mulţi, şi ei cu un trecut destul de important pentru istoria Botoşanilor, greci,
lipoveni, cehi, polonezi, italieni, austrieci, pentru care Gheorghe Eminovici, se ştie după cum a preferat
să-şi trimită copiii la şcolile lor, avea un mare respect, români, evident, dar şi ţigani – o lume care i-a
putut deschide copilului, dacă nu un adevărat univers, măcar curiozităţi care mai târziu i s-au clarificat.
Este adevărat că acea casă, înstrăinată de Gheorghe Eminovici, după cumpărarea moşiei de la
Ipoteşti, astăzi nu mai există, ea luând foc în iunie 1887, când întreg centrul Botoşanilor a ars într-un
incendiu devastator, poate şi în privirile uimite ale lui Mihai Eminescu, aflat în acea perioadă la
Botoşani, bolnav, la Harieta, în aşteptarea unei rente de la Primăria Botoşani, care, şi din acel motiv, al
incendiului de atunci i-a amânat acordarea acelei minime şi îndelung disputate pensii. Pe locul pe care s-
a aflat casa în care s-a născut Eminescu, aşa cum a scris tatăl lui pe paginile unei Biblii – „azi, 20
decembrie 1849, s-a născut fiul nostru, Mihail” -, s-a zidit în acelaşi an un complex de care în stil
austriac, cu balcoane în feronerie lucrată la Viena, complex ce poate fi văzut şi astăzi şi care ar putea
deveni principalul fond imobiliar necesar pentru inaugurarea acolo a Muzeului Naţional Eminescu.
Acest aspect n-ar exclude câtuşi de puţin ceea ce s-a făcut până acum la Ipoteşti, unde există Casa
Memorială, refăcută recent după modelul celei iniţiale, un muzeu cu o structură şi tematică suficient de
improvizate ca să reprezinte cu adevărat ceea ce a însemnat şi înseamnă pentru România Mihai
Eminescu. Ba dimpotrivă, ar completa, ar aduce un plus de interes în zonă printr-o punere în parametrii
adevărului istoric memoria celui ce-a dat identitate incontestabilă limbii române.
De exemplu, Casa Memorială Goethe din Weimar – un autentic muzeu dedicat unei personalităţi
identitare pentru o naţiune – nu ar fi suficientă dacă nu ar exista la câteva sute de metri Carde Goethe,
un parc de peste zece hectare, fost loc de plimbare a poetului german, parc ce atrage valuri de turişti
interesaţi de cultura germană astfel conservată, într-un spaţiu cum este cel al Weimarului. Nimic nu-i
mai împiedică pe români să fie şi ei la fel de orgolioşi şi mândri cu cel mai mare poet al lor, realizând la
Botoşani şi Ipoteşti cu adevărat un Weimar al României. Şi asta cu atât mai mult cu cât, în ultima
perioadă, printr-o decizie a conducerii Memorialului Ipoteşti – Centrul Naţional de Studii „Mihai
Eminescu”, instituţie aflată, ca un autentic cămin cultural, sub administrarea Consiliului Judeţean
Botoşani, Ipoteştii, ca „muzeu” dedicat memoriei poetului naţional al românilor, este din ce în ce mai
izolat şi mai anonim. De la simpla lui mediatizare care, în fond pentru un astfel de loc ce se doreşte a fi
şi important punct turistic, ar trebuie să fie preocuparea d asalt, de impunere a imaginii printr-un
marketing insistent al unui compartiment special al Memorialului, şi până la manifestările de fond de
peste an, totul este mai mult inexistent decât evident cum s-ar crede, ori fad atunci când ceva se face
acolo în omagierea poetului Mihai Eminescu. Şi asta după un principiu adoptat de conducerea
Memorialului care spune cam aşa: „mult în puţin”. Or acest „puţin” tinde să devină şi el un nimic
absolut.
Dacă te îndrepţi, ca turist să spunem, spre locul de naştere al lui Puşkin, de exemplu, de la sute
de kilometri vei fi avertizat de mari panouri publicitate că te afli în drum spre „Doma Puşkina”, cu
imaginea acesteia. La fel, din toate direcţiile venind spre Weimar, vei fi avertizat de mari panouri
publicitate şi îmbiat să ajungi la „Zimmer Gorthe & Garden Goethe”. La fel şi înspre Stratford, locul în
care Memorialul Shakespeare, înfiinţat în 1932, cuprinde un teatru, o bibliotecă şi o galerie de tablouri,
vei fi informat peste tot de existenţa acestuia, prin tot felul de modalităţi, de la pliante, albume,
calendare, semne până la panouri publicitate într-o desăvârşită estetică de marketing. Domeniul Puşkin
cuprinde un întreg spaţiu în care poţi intra în contact cu opera acestuia dar şi cu aspecte din viaţa
poetului. Nu mai vorbesc la Weimar unde totul, cel puţin în casa memorială, fostul sediu al primăriei din
Salonul <strong>literar</strong> 66/2008
7

ATITUDINI
acea vreme, pare a fi ca atunci, lăsat aşa ca în clipa când Goethe a părăsit această lume. Or la Ipoteşti
lucrurile nu stau delco aşa, deşi fondul şi fondurile de acolo sunt destul de importante şi demne oricând
de a fi puse în valoare astfel decât până acum. Acolo există, cum am spus, o casă memorială, şi ea
refăcută în mai multe rânduri şi intrată odată cu tranzacţiile de moşii care au avut loc de-a lungul
timpului în proprietatea altora, până când, în 1949, toate proprietăţile de la Ipoteşti au fost expropriate şi
intrate în administrarea statului român. Locuinţa de acolo, modestă în fond, o fost impusă drept casă
memorială, în sensul adevărat al cuvântului, abia prin 1969, la împlinirea a optzeci de ani de la moartea
lui Mihai Eminescu, după ce cu treizeci de ani în urmă, la cincizeci de ani de la moartea poetului, prin
colectă publică, Nicolae Iorga ctitorea singura biserică din lume dedicată memoriei unui poet, biserică
începută în 1935 şi terminată în 1939. Există, de la asemenea, bisericuţă Eminovicilor, singura atracţie
turistică în aspectul iniţial, aşa cum a văzut-o şi Eminescu; alături de mormintele părinţilor şi ale celor
doi fraţi îngropaţi acolo. Mai există, prin eforturile din ultima perioadă, un muzeu dedicat vieţii şi operei
poetului, nedefinitivat, cu elementele muzeale rămase la stadiul de improvizaţie de la inaugurare; o
Bibliotecă Naţională de Poezie, înfiinţată la iniţiativa lui Laurenţiu Ulici, care a şi donat peste şase mii
de unităţi de bibliotecă, în cea mai mare parte cărţi cu autografele poeţilor care i-au oferit, în timp, acele
cărţi criticului <strong>literar</strong> despre care, în cea mai mare parte acesta a şi scris (biblioteca cuprinde şi alte
donaţii importante); un amfiteatru ce poartă numele lui Laurenţiu Ulici, o galerie de artă ce poartă
numele lui Horia Bernea, pentru expoziţii ocazionale; un complex de şapte vile cu locuri de cazare; un
campus impunător ca spaţiu, cu un amfiteatru în aer liber – spaţii neutilizate la adevărata lor capacitate
şi din cauză că acel loc nu este scos în evidenţă prin reţeaua de informare: panouri publicitate puse de la
distanţe mari pe drumurile ce duc spre Botoşani, pliante, spoturi publicitate despre Ipoteşti, albume
despre muzeul de acolo, despre Casa Memorială, cu colecţiile de artă de acolo şi aşa mai departe.
Memorialul Ipoteşti are aceste posibilităţi, ba chiar finanţează unele apariţii editoriale, dar ele sunt or
cărţile unor colaboratori apropiaţi, atraşi prin indemnizaţii în urma cărora aceştia au obligaţia să scrie şi
să publice o carte. Dar aceste lucruri rămân în acelaşi anonimat în care a rămas şi Premiul Naţional de
Critică şi Istorie Literară „Petru Creţia”, ajuns la a treia ediţie, avându-i ca laureaţi, până în prezent, pe
Pompiliu Crăciunescu, Corin Braga şi Simona Modreanu, valori incontestabile ale eseisticii româneşti
recente, dar care, spre deosebire de Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Gheorghe Grigurcu, Alex.
Ştefănescu, Mircea Martin, Cornel Ungureanu, Livius Ciorcârlie, Mihai Zamfir, Ion Pop, Al. Călinescu,
Al. Cistelecan şi alţii, n-au făcut mai nimic pentru critica şi istoria <strong>literar</strong>ă, ca să justifice titulatura şi
fondul premiului. Alta ar fi fost şi greutatea şi importanţa acestui premiu dacă acesta ar fi fost acordat,
să zicem, pe decursul celor trei ediţii, lui Nicolae Manolescu, Alex. Ştefănescu pentru „Istoria literaturii
române contemporane, 1941-2000”, lucrare ce se impunea astfel premiată, sau Gheorghe Grigurcu. Însă
criteriile impune în acordarea acestui premiu sunt la îndemâna conducerii de acolo, girate, totuşi, de un
nume de greutatea lui Basarab Nicolescu. Este doar un singur aspect, ce-i drept minor, care ar putea
defini clar de ce anonimatul existenţei Memorialului Ipoteşti este în plină creştere şi izolarea locului o
strategie a conducerii de acolo.
Revenind la ideea iniţială a acestui articol, singura ieşire dintr-o astfel de situaţie este aceea a
înfiinţării la Botoşani a Muzeului Naţional Eminescu, instituţie sub patronajul direct al Guvernului
României, cu implicare naţională şi locală, care ar impune respectul cuvenit faţă de memoria poetului
Mihai Eminescu. Fezabilitatea unui astfel de proiect s-ar face simţită imediat prin impunerea adevărului
istoric despre ceea ce trebuie să reprezinte o astfel de punere în valoare. Principalele elemente pentru
începerea unui astfel de proiect există: clădirea în care acesta să funcţioneze, în situl arhitectonic de tip
medieval al centrului vechi din Botoşani, care a intrat de curând în renovare şi consolidare, pe chiar
locul în care s-a aflat casa în care s-a născut Eminescu, alături fiind un alt punct de interes turistic –
Biserica Uspenia, ctitorie a Doamnei Elena Rareş, biserică în care a fost botezat Eminescu; spaţiile de
acolo, readecvate unui spaţiu muzeistic, ar putea adăposti o galerie de artă, o bibliotecă a tuturor ediţiilor
Eminescu şi a manuscriselor în forma editată de Academia Română studiile scrise peste ani despre viaţa
şi opera lui Eminescu, precum şi un spaţiu dedicat Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”,
spaţiu ce ar evidenţia astfel pe cei mai importanţi poeţi români contemporani laureaţi ai acestui premiu,
urmaşi, în spirit, ai marelui poet etc. Astfel, legat cu Memorialul de la Ipoteşti, muzeul ar impune zona
ca un adevărat brand, aşa cum este Weimar-ul pentru germani.
Salonul <strong>literar</strong> 66/2008
Gellu DORIAN
8

IN MEMORIAM
O PERSONALITATE ENCICLOPEDICĂ,
ÎN ROMÂNIA CONTEMPORANĂ: ARTUR SILVESTRI
-IN MEMORIAM –
Cutremurat, până-n adâncul sufletului, ca de un trăsnet care despică arborele până la
rădăcină, am primit, azi, 30 noiembrie 2008, vestea plecării dintre noi, la cele veşnice, în Lumina
Fără de Amurg, a titanului Culturii Româneşti Contemporane, a Campionului Luptei Naţionale
Româneşti de azi, a celui care, în "bezna noastră cea de toate zilele", a pipăit, cu Geniul
său, Răsăritul/Renaşterea de Spirit Românesc: Duhul Omului Universal-Enciclopedic, al lui
ARTUR SILVESTRI...!!!
Cu durere în suflet, dau mărturie că el, ARTUR SILVESTRI (1953-2008), a fost şi va
rămâne, până la stingerea stelelor din cer, Fratele Cel Mare al tuturor celor care nutreau şi vor nutri
dragoste curată şi înflăcărată, pentru
Neamul Românilor şi pentru Patria
Sacră a Românilor...Adică, ARTUR
SILVESTRI s-a rânduit, în Cerul
Neamului nostru Metafizic, alături de
Orfeu/Eminescu, de Dumitru/Dimitrie
Cantemir, de Iorga, Vasile
Lovinescu ori Pârvan.
Va rămâne, de azi încolo (până
când Dumnezeu se va îndura şi va da
semn de aprindere a unei noi Stele de
Călăuză a Neamului nostru...), un imens
loc gol, cât un hău, în Cultura
Românească Actuală - şi aşa bătută de
crivăţuri, iar numai datorită Luminii
Hristice a revistelor ARP (ctitorite, cu
atâta frământ de suflet şi zbatere de
flacără, până la stingere... - de ARTUR
SILVESTRI) şi a cărţilor/scrierilor lui
ARTUR SILVESTRI, încă rămasă spre
priveghere, întru nădejdea viitorului de
Frumos, Bine şi Adevăr, pentru acest
Neam al Veşnicei Aşteptări...Pentru că,
iară, acest Neam, de azi încolo, îşi va
aştepta Luminătorul, Mesia Săracilor cu
Duhul şi al Rătăciţilor cu Firea, pe care
Dumnezeu, scârbit de micimea noastră de suflet şi îndărătnicirea în Rău, ni l-a luat la El, spre a-şi
spori, în putere şi slavă, Zorii Cei Veşnici ai Raiului...
Cu smerenie de tot înfrântă, stau în genunchi, în aceste zile, alături de toţi cei care l-au iubit
şi de cei care au ştiut să vadă, în ARTUR SILVESTRI - Călăuza spre Nădejdi şi Orizonturi Vii,
DUMNEZEIEŞTI/MÂNTUITOARE, pentru Neamul Românesc şi pentru Cultura de Duh Ortodox-
Românească...
Adrian BOTEZ
Salonul <strong>literar</strong> 66/2008
9

INTERVIU
– Observând palmaresul creaţiei tale cu peste 50 de volume, cu înscrierea ta în multe
antologii, cu traduceri în aproape douăzeci de limbi şi cu premii de la US din Moldova, dar şi de
la US din România, nu crezi că autorităţile ar trebui să-ţi fie recunoscătoare şi să-ţi dea mai
multe drepturi…Chiar, ce drepturi au scriitorii moldoveni?
– Care autorităţi?... În ultimii ani, cele mai multe cărţi le-am editat în dreapta Prutului, astfel
că nu prea ştiu ce să punctez la „Drepturile scriitorilor moldoveni”. Mă interesează, eminescian
opinând, doar ceea ce s-ar numi: scriitor român şi punctum. Nu obişnuiesc să mă refer la pluralul...
singular al colectivităţii scriitoriceşti. Munca noastră e una personală, a creatorului „într-un singur
exemplar”. Colectivitatea scriitoricească te sustrage de la Cuvânt (Logos), cel care a fost la Început
şi cel care va fi la Sfârşit. Probabil, unul şi acelaşi.
– Urmărind capitolele din ,,Lampa şi oglinda” în legătură cu orgoliul şi harul scriitorului,
te întreb dacă găştile <strong>literar</strong>e există şi în Moldova? Eu am sesizat două… tabere…
– Comunic în special cu colegii din dreapta Prutului
şi cu cei din Interriverania Prutonistreană care, în
concepţia mea, sunt scriitori români autentici. Mă
gândesc la colegii şi prietenii
grupaţi în jurul revistelor
de la Chişinău „Contrafort”, „Sud-Est”, „Semn” (Bălţi),
„Stare de urgenţă” (Chişinău-
Bucureşti) şi chiar la cei de
la revista tinerilor autori, „Clipa”.
Indiferent de vârstă, ei
alcătuiesc o stare de creaţie. Iar
despre Uniunea Scriitorilor
din Moldova nu mă simt tentat să
(mai) vorbesc. Ca şi cum
ar fi, pentru mine, un capitol
închis. E multă tristeţe şi
anchilozare acolo... E chiar şi ceva „ieri brejnevist”,
statutul ei fiind unul din cele mai nedemocratice (spre
exemplu, a fost exclusă, tacit, uzurpator, clauza că
preşedintele nu poate fi ales decât pe două termene, ca în lumea civilizată). Şi totuşi, dacă e să ne
referim la ceea ce numeşti găşti, mă ajută să răspund un confrate, Eugen Lungu, sagace critic <strong>literar</strong>,
care scria în replică celor de pe versantul opus: „Apariţia antologiei „Literatura din Basarabia în sec.
XX” a probat şi altceva decât un secol de literatură – ea a adâncit şi mai mult clivajul dintre cultură
şi subcultură. Zarva cea mai mare împotriva celor 12 volume a venit de la liziera literaturii, de la
condeierii cu mormane de opuri, dar fără operă. Agitaţia lor concertată, un fel de paradă a
mediocrităţilor, a accentuat, dacă mai era nevoie, statutul lor de marginali. Luat aparte fiecare dintre
ei era un ins cu o anume bibliografie; adunaţi împreună ei materializează un fenomen. Al lumii
paralele cu literatura. Cu cât vâlva e mai mare, cu atât mai mult iese în relief esenţa acestei mase gri
care interesează prezentul doar statistic, iar viitorul… mai vede el!” Iar „lumea paralelă” de la
Uniunea Scriitorilor din Moldova cuprinde cam trei sferturi din membrii ei... Iar eu, ca să revin cu
unele accente, pot trage concluzia-răspuns (şi... răspundere) că nu am făcut parte din găşti, dar,
uneori, ca şi acum de altfel, am resimţit, resimt efectul de grup. În sens benefic, deoarece accept
apropierea de un grup, mai mult convenţional, ceea ce, mai direct vorbind, ar însemna cei care
plăsmuiesc nişte reviste care îmi plac, pentru care scriu, de care aminteam mai sus.
– Într-o carte de-a mea, subliniam marea importanţă a caracterului, mai ales la scriitori.
Sunt vremurile noastre compatibile cu caracterul ? De fapt, ce primează la omul literelor?
Caracterul sau opera?
– Nu cred că există scriitor valoros fără caracter. Greu să-ţi imaginezi vreo personalitate în
dispensă de caracter forte. Caracterul înseamnă distincţie – de a simţi, reacţiona, de a scrie, de a
crea (inclusiv alte caractere), de a aborda şi rezolva probleme socio-existenţiale, de a te poziţiona şi
reacţiona faţă de puterea politică. În subtextele operei unui scriitor există, obligatoriu, şi amprentele
Salonul <strong>literar</strong> 66/2008
10

INTERVIU
caracterului său. Citisem undeva că numărul de adjective sau substantive utilizate, în engleză,
pentru descrierea caracterelor ar fi de circa 18 mii. E drept, esenţiale sunt cam 49 de trăsături. Dar,
oricum, uite aici litreratură, domnii mei! Atâtea nuanţe, atâtea posibilităţi de accentuare, reliefare,
manifestare... Chiar şi în vremurile noastre corupătoare, ruinătoare de caractere...
- Hemingway afirma că un scriitor, după terminarea textului, este şi trist, şi fericit. Cum
se simte Leo Butnaru în faţa foii albe ? Dar după finalizarea textului ?
- În faţa filei albe vin deja oarecum pregătit, „instigat”, provocat de o metaforă, de o idee.
Când nu am ceva din cele amintite, trăiesc deplina fericire a libertăţii, bucuria de a citi şi reciti, de a
umple, în timpul lecturii, zeci de fişe cu note. Încă din studenţie, de prin 1968, sunt un împătimit al
fişierului. Pentru că scrisul are şi partea lui regizorală, să zic, tehnică – nu? Scrisul e inspiraţie, dar
şi combinaţie. Pentru că nu (doar) inspiraţia provoacă proverbialele 99% de transpiraţie. Iar după
terminarea textului trăiesc o stare de continuitate spre alt text. Permanent, am o întreagă proiecţie de
teme in nuce, dar şi teama că nu voi reuşi să ajung la toate.
– Ce-a reprezentat femeia în viaţa, în creaţia ta?
– Uneori – Muza, alteori – …Hurmuza, adică nu doar inspiratoarea, ci şi creatoarea de proză
a vieţii (şi viitoarei morţi...). Uneori – luciditatea, alteori – absurditatea, şi aceasta – de asemenea
inspiratoare, emulativă. Este Femeia-Poezie care, precum cea din textul Ea şi coperta a IV-a: „Din
cărţile mele/ poezia i se adresează lumii:/ ,Sunt aici împreună / cu cobaiul meu”, zice/ scoţând
degetul printre file/ şi arătând spre poza mea/ de pe coperta a IV-a”. Femeia este interlocutorul în
eterna problemă a dragostei, când „Între inimile noastre/ doar un fir de nisip/ poate să încapă/ – din
el/ perlă ar putea să nască/ dar şi pustiul cu el poate-ncepe”, ca să mai amintesc şi de acest poem, pe
care l-am scris acum treizeci şi ceva de ani. În fine, nu ştiu dacă Henrik Ibsen, aflându-se singur în
faţa unei femei irezistibile, ar fi rostit ceea ce avea să scrie: „Cel mai puternic om din lume e cel cu
desăvârşire singur”...
– Ai fost primit în US din Uniunea Sovietică, în US din România, în US din Moldova,
eşti membru al Academiei Avangardei Ruse, al PEN – Centrului Moldova…O experienţă de
excepţie…Cum le-ai putea descrie pe fiecare din aceste instituţii ? Întâmplări, oameni,
evenimente…
– Probabil, e aici şi o umbră de glumă – cum să acuprinzi, descriptiv... neantul atâtor
instituţii?... Dar, dacă
e să întrebăm şi să
răspundem serios, referinţele, directe sau
implicite, apar în jurnalele mele „Student
pe timpul rinocerilor”, „Perimetrul cuştii”,
„Drumul cu hieroglife”, în cele cinci
cărţi de dialoguri (interviuri) cu zeci şi
zeci de personalităţi ale scrisului
panromânesc, în cărţile mele de eseuri,
în care am inclus texte sugerate de diverse
probleme şi manifestări ce ţineau de
instituţiile amintite. Este anume ceea ce
exprimă unele titluri
ale volumelor mele de
dialoguri – „Prezenţa
celuilalt”, „Spunerea de
sine”, „Micşorarea distanţei”, iar primul
din serie se numea „Răspuns şi răspundere”; ba chiar şi titlul celui mai recent volum de interviuri:
„Răspund, deci exist”... Este norocul de a fi cunoscut mari personalităţi ale diverselor culturi.
Colaborări, colegialitate, prietenii... Traduceri reciproce. Deschideri spre lume. Şi prezenţa ta în
lume. Şi acut-jubilativa conştientizare a faptului a ceea ce a însemnat să cadă un imperiu, un lagăr
politic, să cadă comunismul: suntem liberi şi trebuie să învăţăm a folosi la maximum această
libertate.
– Te pasionează Avangarda Rusă. Dar avangarda românească este oare cunoscută în
lume ?
Salonul <strong>literar</strong> 66/2008
11

INTERVIU
– Înainte de a-ţi răspunde, am făcut o mică operaţiune de căutare pe web a referinţelor
despre „romanian avangarde” şi „russian avangarde”. Rezultatele sunt, respectiv: 120 000 (pentru
noi) şi 2 170 000 (pentru ei). Sau să cătăm în limba în care a fost scrisă respectiva literatură:
„avangarda română” – 110 000 (fără ghilimele) şi 4 866 (cu ghilimele); la „русский авангард”
(avangarda rusă) – respectiv, 3 118 513 şi 81 307. Chiar şi cu iminentul factor aleatoriu inclus, şi
aceste constatări spun ceva, – nu?De ani de zile, întreţin o corespondenţă implicată în actul
traducerii, întru elucidări de teze şi antinteze, subtexte şi nuanţe, cu colegi din Rusia, însă care
predau cursuri de avangardă rusă în Germania sau Spania. Să fim siguri că sunt şi prin SUA, Marea
Britanie etc. Ca să nu mai vorbim de cei de la Moscova, Sankt-Petersburg, Novosibirsk, Tambov,
unde există catedre specializate în avangardă etc. Avangarda rusă e o fenomenologie uluitoare,
avându-i de protagonişti, la diverse etape ale ei, pe Hlebnikov, Maiakovski, Krucionîh, Burliuk,
Şklovski, Jakobson (futurişti, cubofuturişti), Mandelştam, Ahmatova, Gumiliov, Odoevţeva
(akmeişti), Esenin, Şerşenevici, Mariengof (imaginişti), Severeanin (egofuturist), Bagriţki,
Selvinski (constructivişti), Harms, Vvedenski, Zaboloţki (OBERIU – arta reală)... În afara
grupărilor, dar implicaţi în avangardă au fost şi Pasternak, Ţvetaeva... Nu găsiţi aici autori atinşi de
geniu sau chiar geniali? Plus faptul că începuturile avangardei ruse sunt fixate în anul 1908, când
studentul V. Hlebnikov publică în revista petersburgheză „Vesna” (Primăvara) proza ritmică
„Ispitirea celui păcătos”, iar secretarul de redacţie al acestei publicaţii, V. Kamenski, constată că:
„Pictura şi poezia au conştientizat libertatea lor” (ca motto al cubofuturismului). Iar avangarda
românească are un anume ecart faţă de respectiva mişcare <strong>literar</strong>ă europeană... Unde mai punem că
unii din protagoniştii avangardei de la noi au ajuns în... avangarde „străine”, au scris în alte limbi,
pe când avangarda rusă nu se concepe în afara limbii ruse, în care au muncit cu ingeniozitate şi
tenacitate, în care au verbocreat cu pasiune şi debordantă inventivitate chiar şi unii dintre autorii
care au emigrat. Ar fi multe de discutat, de specificat la acest capitol. De altfel, am făcut-o nu o
singură dată în mai multe eseuri.
- Am citit ,,leologismele’’ tale…Sunt extraordinare…Cât datorezi înţelepciunii lui
Cioran, înţelepciunii antice… ?
- În tinereţe, citeam şi reciteam cugetările lui Pascal, La Bruyère, La Rochefoucauld.
Apoi cărţile din celebra colecţie „Cogito” a editurii „Albatros”. Ceea ce, însă, nicidecum nu
înseamnă că îmi pusesem gând săecial să învăţ a scrie eu însumi maxime, aforisme. Mai curând,
pentru mine adagiul a venit ca un... adagio, prin intermediul poeziei şi nu al raţionării la rece. Încă
din perioada uceniciei <strong>literar</strong>e, am avut o predilecţie nedisimulată pentru poemul laconic şi foarte
laconic. Iată un distih din 1976: „Cu faţa ta crispată de ură/ nu păta lumina”. Sau un final de poem
scurtisim din prima mea carte: „Cum e, trac-to-ris-te,/ – toată ziua să vezi ciocârlia,/ dar să n-o
auzi?” Astfel că adagiul, fost adagio poetic, pur şi simpul nu era decât o metaforă ce „evada” din
genul ei, pomenindu-se în spaţiile ceva mai „reci” ale lucidăţii, ale ludicului. Am tot lăsat prin
fişier, prin caiete multe gânduri aruncate aşa, la întâmplare, iar acum vreo 15 ani, mi se pare, când
mergeam spre Botoşani cu prietenii mei ieşeni, ne-am oprit la Hârlău, unde, de obicei, ne beam
„tradiţionala” cafea în preajma minunatei Biserici Domneşti. La un moment dat, în vitrina unei
librării... Trebuie să spun că jumătate din spaţiul fostei „librării întregi” era deja alocat pentru sediul
filialei nu mai ştiu cărui partid... Aşadar, în vitrină văd „Dicţionarul de neologisme” şi, brusc, mă
întreb: de ce nu aş aduna eu notele, gândurile de care pomeneam mai sus într-un „Dicţionar de
leologisme”? Mai în glumă, mai în serios, le-am spus despre aceasta prietenilor Lucian Vasiliu şi
Cassian Maria Spiridon, ei... au căzut de acord, şi... – cam asta e. Mă bucur că ţi-a atras atenţia
trecerea de la adago la adagiu...
Dar, la capitolul datorii, ar trebui specificat ceva important: fiecare din noi, autorii de azi,
trebuie să recunoaştem cu... recunoştinţă că în constituirea noastră profesională, ca destin, se află,
implicit, şi munca multor mari autori ai lumii şi, noi, prin ce facem, trebuie să reîntoarcem ceea ce
am primit şi mai primim ca dar ales.
- Având o operă şi, prin ea, un mare prestigiu, nu te-a tentat politica ? N-ai fi putut
face mai mult pentru cultură ca deputat sau ca senator ?
Salonul <strong>literar</strong> 66/2008
12

INTERVIU
– Probabil, literatura este cea mai geloasă, cea mai posesivă preocupare umană, te vrea
integral, cu tot timpul şi spaţiul sufletului tău. Dar nu numai atât: mi se pare a fi şi cea mai
captivantă. De ce ţi-ai trăi viaţa în amuzantul, ilarul, guralivul plictis al „profesionismului” politic?
Apoi, de regulă, omul de artă implicat în politică eşuează. Să ne amintim de Dante. El a fost primul
nenorocit de politică. Dar parcă am putea aduce puţine exemple din eşecurile scriitorilor implicaţi în
politica din România sau Republica Moldova? Grav e că, de cum sunt catapultaţi din politică,
scriitorilor prind a li se vedea certe semnalmente de ratare sau retardare în creaţie.
– Nu te-a bătut gândul să fii, pe vremea opresiunii sovietice asupra ţării tale, un alt
Octavian Goga, care să lupte pentru ca Prutul să ducă ideile, cărţile şi chiar trupurile din
Moldova în patria mamă, România ?
– Pe când eu, ţărănaşul de ieri, venisem la facultate şi, îndârjit şi fascinat, am purces a mă
autoinstrui, a face studii de literatură universală, dar, mai ales, încercând să înţeleg
contemporaneitatea scrisului lumii, la Bucureşti se întâmpla o mare descătuşare spirituală, inclusiv
poetică, publicându-se minunata colecţie „Luceafărul”. Debutau, se afirmau Marin Sorescu, Nichita
Stănescu. Ana Blandiana, Cezar Baltag, Ioan Alexandru, Cezar Ivănescu, Ioanid Romanescu,
Gabriela Melinescu, Mihai Ursachi, alţii. Aveam acces la primele lor cărţi, vreo doi ani
procurându-le şi la Chişinău (curând, autorităţile comuniste au închis raionul de carte românescă),
apoi la Odessa, Cernăuţi,
Moscova, Leningrad... Prin
urmare, nu mai puteam merge
pe urmele lui Octavian Goga,
chiar dacă îl citeam, îl cântam,
îl comentam, însă de modele
îmi erau alţi poeţi. „Devoram”
minunatele colecţii, perfect
valabile şi azi, „Poesis”,
„Orfeu”, „Cele mai frumoase
poezii”... Ceea ce, însă, nu
înseamna că eram rupt de
năzuinţele patriotice ale unei
părţi a intelectualităţii din
Basarabia: în 1976, toamna, am fost dat afară din redacţia ziarului „Tinerimea Moldovei” pentru
promovarea spre publicare a unui articol despre Mihail Kogălniceanu, unde era pomenit şi
munteanul Grigore Alexandrescu, ambii – promotori ai unirii principatelor. Un timp, mi s-a ridicat
dreptul la semnătură, pâinea câştigându-mi-o, pe cât se putea, prin (pe sub)... pseudonime.În ce
priveşte ceea ce numeşti cutezanţa de a duce „ideile, cărţile şi chiar trupurile din Moldova în patria
mamă, România”… Pare-se, e cunoscut cazul basarabenilor Ghimpu şi Usatiuc, când unul din ei,
cerând audienţă la Ceauşescu, a tot fost amânat câteva zile, pentru ca, în fine, să i se spună: „Lăsaţi,
tovarăşe, demersul la noi şi veţi primi răspuns”. Demersul era unul despre ce ar trebui să facă
România pentru ajutorarea românilor din Basarabia, pentru eventuala reunire, pentru... Şi care
credeţi că a fost răspunsul promis de cancelaria lui Ceauşescu? Un răspuns-denunţ la KGB... Ajuns
la Prut, petiţionarul basarabean este arestat la vama Ungheni. Urmează un proces de răsunet în
Chişinău, Ghimpu şi cu Usatiuc, care alcătuiseră şi un „guvern din umbră”, alegându-se cu grele
condamnări în Gulag... Aşadar, îţi imaginezi ce „floare la ureche” era să duci şi să aduci ceva din
România?... Prin 1964, studentul Mihai Moroşanu a fost condamnat la închisoare doar pentru faptul
că şi-a „dezorientat” colegii, în timp ce profesorii Institutului Politehnic mergeau să depună flori la
monumentu lui Lenin, el îndemnându-şi camarazii să depună florile la monumentul lui Ştefan cel
Mare... Dar câte alte cazuri de persecuţie, de ingerinţe ameninţătoare din partea KGB-ului!... Cam
astfel se încheiau atunci speranţa şi frăţia noastră: prin încătuşare... Dar uite că nici azi încă nu neam
prea descătuşat, pe ambele maluri... Dar, în acelaşi context, în sens de întâmpinare, e perfect
logică şi repoziţionarea întrebării tale, iubite confrate: De ce, exact în aceleaşi vremuri, la Bucureşti
sau Iaşi, Craiova sau Cluj, Focşani sau Galaţi, în toată geografia şi... conştiinţa românească, nu au
Salonul <strong>literar</strong> 66/2008
13

INTERVIU
apărut scriitori-patrioţi care „să lupte pentru ca Prutul să ducă ideile, cărţile şi chiar trupurile din
Moldova în patria mamă, România” şi din România – în Basarabia?... De ce nu se vorbea în şcoala
socialistă românească despre Moldova Estică, de ce nu pomenea de Basarabia presa românească,
radioul, televiziunea?... Grele întrebări... Apăsătoare... Şi astăzi când, iată, patria mamă România
vrea să ne reunim prin... regim de vize, întreţinut cu atâta străşnicie... Nu-ţi pare de râsul gâştelor
care au salvat Roma?... Dar cine va salva România, dimpreună cu Moldova Estică?...
– Oare pe voi, trăitorii din Moldova, experienţa balaurului totalitarist comunist cu două
capete, unul rusesc, celălalt moldovenesc, nu v-a obligat să fiţi duplicitari, nu v-a îndemnat să
scrieţi mai încifrat sau să aveţi o mare literatură de sertar?
– În ultimile două decenii de existenţă a Uniunii Sovietice nu te mai obliga nimeni, totul
mergând cam spre indiferenţă, apatie, bancuri despre orice ins politic, despre situaţia de facto etc.
Dacă nu ţineai să faci carieră, puteai să te manifeşti oarecum liber, ştiind că eşti şi urmărit, şi
ascultat, şi îndosariat, însă nu puteai fi arestat. Unii intelectuali, inclusiv scriitori, s-au ţinut departe
de colaborarea cu regimul, au evitat oportunismele. Alţii, din contră, pe când bolşevicul suprem al
RSSM, Ivan Bodiul, tuna şi fulgera de la tribună contra naţionalismului, românismului, ei parcă l-ar
fi susţinut, ticluind texte despre Lenin, partid, calomniind românii şi România. Mai grav, se dedau
pedofiliei ideologice, să zic, băgând în căpşoarele copiilor textuleţe, cântecele stupide despre marele
cârmaci Vladimir Ilici, despre ce bine e în Uniunea Sovietică, despre... Dar literatura de sertar a fost
puţină. Ca şi în România, de altfel. Pe de altă parte, în URSS nu mai erau la modă dezmăţurile
encomiastice gen florilegiile dedicate lui Ceauşescu şi PCR. Colaborau, de cele mai multe ori
benevol, doar lichelele şi ariviştii. Existau şi încifrări, însă, nu peste mult timp, la sugestia
hipervigilenţilor mankurţi, ele erau sancţionate. Au fost retrase din librării şi topite cărţi de Petru
Cărare, Mihail Ion Ciubotaru, Dumitru Matcovshi, Ion Vatamanu... Nu a mers deloc uşor nici
colecţia tinerilor de atunci „Debut”, cărţile noastre fiind ţinute cu anii în sertarele editurii. Apoi să
nu uităm că Republica Populară, apoi – Socialistă România era o ţară independentă, pe când
Republica Sovietică Socialistă Moldovenească – o colonie, totuşi, dintr-un dublu imperiu, rus şi
sovietic. Plus lichelismul autohton, cozile de topor de diverse calibre. Unele din astea, cozile, sunt
bine mersi şi astăzi, vădindu-şi ablităţile de oploşire oportunistă, pe care şi le-au grădinărit pe
timpuri, chiar trecând drept (strâmb!) „patrioţi români”...
– Acum însă – cred – totul s-a schimbat…Chiar şi idealul scriitorului din Moldova? Care
o mai fi acest ideal?
– Probabil, trebuie întrebaţi diriguitorii Uniunii Scriitorilor de la Chişinău, dacă cei de pe
listă au sau ba idealuri. Când eşti liber, trebuie să încerci a-ţi da cât mai deplin măsura harului tău.
Pentru fiece scriitor din Moldova Estică, idealul... ideal ar fi, ar trebui să fie să ajungă un foarte bun
scriitor român, recunoscut ca atare în pretutindenea limbii lui Eminescu (dar – de ce nu? – şi a lui
Enescu).
– Câţi prieteni adevăraţi ai în acest moment? Prieteni care să se bucure de/pentru
CELĂLALT?…
– Nu duc o contabilitate… Pot constata doar că, în casa noastră, la sărbătorile de famile, nu
vin obligatoriu doar scriitori. Printre prietenii noştri, vechi, excepţionali, buni, generoşi, avem
medici, cineaşti, ingineri, pictori, profesori, oameni simpli, ca ieri, azi angajaţi în activităţi
capitaliste, să zicem. Am prieteni buni şi în dreapta Prutului... Iar în ceruri deja dăinuie umbrele de
aur ale altor prieteni, cu care ne apropiasem sufleteşte pe când, cum scria un coleg, eram tineri şi
aveam de unde muri. Apoi, ar fi nedrept să nu spun că am mai mulţi colegi tineri care mi-au
devenit prieteni. Unii dintre ei mi-au prefaţat cărţi, au scris despre ele, sunt primii cititori ai mai
multor texe pe care le prezint la revistele pe care le vârfuiesc dânşii cu multă inteligenţă şi
profesionalism.
– Cât de mari sunt diferenţele între scrisul tău din tinereţe faţă de cel de astăzi ? Dacă
sunt…
– Diferenţa e una sensibilă: scrisului din tinereţe îi lipseşte armătura experienţei, ca esenţă,
pe care aveam să o acumulez peste ani. Ca să nu vorbim – vorbind, totuşi! – şi de obligatoria
profesionalizare. Dar, în mare, eu, cel ajuns deja la mai multe decenii de existenţă <strong>literar</strong>ă, rămân
Salonul <strong>literar</strong> 66/2008
14

INTERVIU
fidelul... discipol al debutantului, tânărului scriitor care am fost... Sper că nu ne-am dezamăgit,
mutual...
– Ne amintim că Blaga era foarte meticulos în creaţie, dar şi în păstrarea însemnărilor
despre el din ziare, cărţi şi reviste. Îşi pregătea, s-o spunem, posteritatea?… Tu cum scrii şi cum
îţi pregăteşti…posteritatea ?
– Nci o posteritate nu va rezista contra încălzirii globale, globalizării uniformizatoare şi,
peste câteva milioane de ani, definitivului apus al soarelui. Oricât de orgolioşi am fi, să nu luăm în
deşert preceptul ecleziastic: totul este deşertăciune şi vânare de vânt. Sau doar – de curent <strong>literar</strong>
vânare... Unde mai punem că nu sunt excluse, în acea „posteritate”, mutaţii psiho-entropice, să zic,
uluitoare, în urma cărora codul-receptor al celor din viitor va fi cu totul altul, incompatibil cu
modulaţiile informaţionale, inclusiv cele ale literaturii, pe care le lăsăm noi. Astfel că nu se ştie cam
câţi din miile şi miile de autori ai contemporaneităţii noastre vor fi incluşi, ca interes, în ceea ce în
teoria informaţiei se numeşte: „Mărime fundamentală care indică cantitatea de informaţie raportată
la un element al mesajului transmis”. Şi acest/ acel element, pentru a fi transmis, mă tem că, mai
întâi, va trebui să fie tradus sau trecut dintr-un cod în altul. Şi nu e sigur dacă posteritatea va avea
timp şi chef să se ocupe şi de ceea ce a rămas de la noi...Dar, probabil, este important să ştim a ne
pregăti nu atât posteritatea, cât chiar ziua în care trăim, scriem, citim, conversăm, ne bem paharul
bucuriei sau amarului. (Însă văd că de la posteritate ajung la un fel de... post-ereticitate, ca să
îndrăznesc a verbocrea ceva extra-DEX...)
– Un scriitor prolific este un grafoman? Punem semnul egal între PROLIFICITATE şi
GRAFOMANIE ? Critica, dar şi creatorii, n-ar trebui să clarifice nuanţele ? Tu cum vezi
chestiunea?
– Probabil, critica a şi
clarificat ceva important, şi mai
clarifică, în cazurile zecilor de
volume ale lui Balzac sau Proust,
Tolstoi, Turgeniev sau Dostoievski.
Poate că şi în cazul
interminabilului roman al lui Musil
„Omul fără însuşiri”… Dar
Shakespeare, Goethe?… Sau,
dintre contemporani, americanul
John Uprike. Dar fulminantul,
neobositul Umberto Eco?
Concluzia ar fi una: aceştia şi atâţia
alţii au fost şi sunt scriitorii marilor
însuşiri. În plan autohton, în
respectiva ecuaţie s-ar încadra doi scriitori prolifici – Mihail Sadoveanu şi Tudor Arghezi,
„Scrierile” acestuia ajungând, în 2005, la 46 de volume... Prin urmare, să ne referim la... ortomani,
nu la grafomani, – ca să zic uşor baladesc pe plaiurile unde a fost izvodotă „Mioriţa”. Dar, în
general, în literatură, în artă, acolo unde contează individualitatea creatoare, este spaţiul (sau chiar,
se mai zice, universul) în care „semnul egal” nu există, nu e funcţional...
– Marea literatură rusă care, sunt sigur, a fost ţâţa de la care ai supt cultură adevărată, ca
şi literatura românească, au stat la temelia formării viitorului scriitor Leo Butnaru? Cine şi cum
te-a influenţat?
– Marea literatură, ca asumare conştientă de studiu, cunoaştere, iniţiere profesională, „a
venit” abia după ce am citit (după 17 ani) marii autori români, după ce am început a face şcoală
serioasă la excepţionala revistă „Secolul 20” (unul din magiştrii mei!), după ce i-am citit pe
uimitorii poeţi traduşi în celebrele colecţii „Poesis”, „Orfeu”, „Cele mai frumoase poezii”. Şi cele
două sau trei volume de „Poezie germană modernă – de la Stefan George la Enzensberger”. Apoi
mi-a dat mari bătăi de cap (plăcute...) „Opera deschisă” a lui Umberto Eco, apărută în 1969 – adică,
exact când „îmi trebuia” – eram student la anul doi jurnalism şi filologie. Apoi, lucrurile ce veneau
Salonul <strong>literar</strong> 66/2008
15

INTERVIU
dinspre literatura română şi cele ce adiau dinspre literatura rusă au ajuns la concomitenţă şi
coexistenţă, la o conlucrare şi sinteză, atât în conştiinţa şi luciditatea mea, cât şi în subliminal. Pe la
18 ani deja puteam citi coerent şi eficient în ruseşte, mă apropiam de avangardă şi de samizdat. Pe
atunci, ca o jalonare de bibliotecă, să zic, apăru şi fenomenala „Panoramă a poeziei universale
contemporane” a lui A. E. Baconsky. Iar dacă ar fi să numesc şi ceea ce venea din(spre) literatura
rusă şi nu numai, ar trebui să scriu un ego-tratat de recunoştinţă. În fine, alte evenimente ale
formării mele mi le-am consolidat ca un autodidact sadea, ca un autoghidat de propria intuiţie, –
pentru că la facultate ni se spuneau prăpăstii.
– Datorită situaţiei deosebite a ţării în care te-ai născut, nu s-a putut scrie un roman
fluviu despre trăirile de excepţie ale unui intelectual şi ale unui popor care au suportat urmările
celui de-al doilea război mondial, luptele interne dintre adepţii stalinismului şi cei ai
capitalismului, luptele dintre adepţii unirii cu România şi separatişti, luptele cu…?Dar câte n-ar
fi de scris ! Nu s-a încercat măcar o epopee…ştiind că avem doar una în
româneşte…,,Ţiganiada”? Ce ştii că s-a făcut în acest sens?
– De multă vreme nu-mi mai pun întrebări şi nu caut răspunsuri doar în context basarabean.
Situaţia e, vorba neamţului, spiegel in spiegel (oglindă în oglindă). Cum de s-ar fi putut întâmpla în
stânga Prutului ceea ce era imposibil în dreapta acestui râu care încă ne mai temem că ar putea
deveni apa sâmbetei? Răspunsurile ar fi cam cele pe care le schiţează şi Eugen Negrici în volumul
„Iluziile literaturii române”, în capitole şi subcapitole intitulate: „Faza fundamentalistă. Marele
pogrom al cărţii româneşti şi consecinţele lui: distrugerea fundamentelor unei istorii <strong>literar</strong>e”; „faza
falsei destalinizări”; „etapa confuză a noii glaciaţiuni”... Unele lucruri, şi nu puţine, cred, le-am spus
în cartea publicată anul trecut la Iaşi „Românii, Enciclopedia sufletului rus & Gombrowicz”, altele
ar putea fi găsite şi în romanul meu memorialistic „Copil la ruşi”, apărut de asemenea în 2008 la
editura „Ideea Europeană”. Cu alte cuvinte, încercăm să ne dumerim şi să răspundem la obsedantul,
necruţătorul: DE CE? Barem în ceasul al 12-lea...
- Dacă ai face un top al primelor 20 de scriitori ai lumii, ai pune acolo şi un
român ? Dar topul primilor zece scriitori români ar cuprinde nume din Moldova ?
- Din poeţi – sigur. Iar din reprezentanţii celorlalte genuri – scriitori români afirmaţi în
alte ţări: Ionesco, Cioran, Eliade... Din Moldova Estică, în context panromânesc?... De asemenea ar
rezista un nume-două.
- În 1993, Nicolae Manolescu afirma că Leo Butnaru are o ,,reputaţie” mai mare
decât valoarea lui…Acum, în 2009, a ajuns reputaţia la nivelul valorii sau a depăşit-o?
- Nu sunt eu cel indicat să mă pronunţ în astfel de subtilităţi. Pot constata doar că unele
din volumele mele au fost prefaţate cu înţelegere de Ioanid Romanescu şi Cezar Ivănescu, Fănuş
Neagu şi Lucian Alexiu. S-au referit la scrisul meu Gheorghe Grigurcu şi Nicolae Prelipceanu,
Constantin Ciopraga şi Adi Cusin, Gheorghe Istrate şi Dan Stanca, Liviu Grăsoiu şi Lucian Vasiliu,
Gellu Dorian şi Liviu Antonesei, Mircea A. Diaconu şi Barbu Cioculescu, Octavian Soviany şi Dan
Mănucă, Ştefan Borbély şi Mihail Gălăţanu, Ioan T. Morar şi Ioan Groşan, precum şi mai mulţi
colegi din stânga Prutului, la opiniile cărora ţin – Serafim Saka, Arcadie Suceveanu, Vitalie
Ciobanu, Vasile Romanciuc, Em. Galaicu-Păun, Vasile Gârneţ, Nicolae Leahu, Eugen Lungu, Maria
Şleahtiţchi, Iulian Ciocan, Lucia Ţurcanu... Nu ştiu dacă nu e nemodest, însă voi reproduce o
apreciere a regretatului Cezar Ivănescu din prefaţa la antologia mea „În caz de pericol”: „Leo
Butnaru i-a dedicat Hypatiei un poem pe care l-ar semna, cred, fericit, oricare poet român important,
de la Gellu Naum la Lucian Vasiliu...”
- Este o întrebare pe care o aşteptai…şi nu a venit…Care?
- Păi, hai să o inventăm ad hoc. Una despre un început oarecare. Spre exemplu, de ce
ordinea primelor litere din alfabet e ABC şi nu ACB sau CBA?... Or, la o adică, alfabetul putea
începe cu oricare altă vocală sau consoană. Dar Marele Anonim al potrivirii alfabetice anume astfel
a decretat: ABC. De unde se şi ajunge la literatură, destin de scriitor, la limba şi patria română, la
lumea mare... Pentru că despre ele am discutat, nu?
Interviu realizat de C.I. Uşurelu
Salonul <strong>literar</strong> 66/2008
16

munte.
INCERTITUDINE
Te caut, te strig în cer şi
în noapte,
când seara ţi se lasă pe
frunte
te-alint în vis, în cântare
şi-n şoapte,
cu dorul pur ce vine din
Îţi ascult clipa, pădurea, cuvântul
care mă cheamă acum lângă tine,
îmi stau în cale toamna şi vântul
şi mărăcinii răi, de pe coline.
Tu, pasăre albă cu aripi de stea,
m-atingi uşor cu sclipiri de iubire,
izvorâte senin din inima ta,
cu lacrimi de somn şi de rătăcire.
Plec...mă-ntorc vrăjită de tine, de dor,
să-ţi sărut tresărirea din privire,
sunt doar un suflet stingher, singur în zbor
ce-a fost cuprins de-o tristă doinire.
SPERANŢĂ
M-am plimbat aseară pe Calea Lactee.
Lumina curgea cu gânduri şi sori.
Visele mele în mii de culori
ţeseau iubirea pe-o ascunsă alee.
Cântecul sferelor tainic mă-nvăluia,
aripi de înger mă duceau spre un loc
în care cuvântul ardea ca un foc,
pădurea întreagă se tânguia.
Munţii de-alături mi-au şoptit lăcrimând
că-n suflet izvorul se zbate şi fuge,
se-ascunde în dorul ce viaţa-i străpunge
în timpul ce orele-şi schimbă pe rând.
Am atins o fântână cu privirile mele
şi apele ei cerul mi-a dăruit.
Uimită, în slujba dorului chinuit,
adunam cu speranţă cuvintele – stele.
Le-am strâns pe toate în umbră şi cânt!
Sunt şoaptele calde-ale clipei de zbor
ce schimbă-n iubire un vis temător
de-a fi pentru mine un sfânt legământ.
POEZIE
SUFLET SINGUR
M-am încurcat în vise şi în oameni
sperând să fiu lumină pentru semeni
sau pentru mine zborul tânăr, nesfârşit
spre zări albastre, departe-n infinit!
M-am răzvrătit năvalnic şi m-am certat
că mult prea multe-n viaţă am căutat
şi mi-am dorit în cer şi pe pământ
să fiu o clipă suspendată în cuvânt.
M-am furişat, naiv, apoi, în mine
să caut dragostea, iubirea pentru tine
dar n-am găsit-o, oricât eu mi-am dorit
şi astăzi sunt un suflet singur, părăsit.
M-am resemnat, cu greu, în tânguirea mea
vorbind la ceas de seară cu o tristă stea
ce se opreşte, tainic, la fereastră
ca să-mi mângâie cântecul din glastră.
NINGE, DOAMNE,.....
Ninge, Doamne, cu durere,
ninge stele în cădere,
ninge flori pe amintiri,
adu-mi, Doamne, noi trăiri!
Cântă, clipă, în visare,
cântă cântul ce mă doare,
cântă soare suferinţi,
plânge-mi, Doamne, în dorinţi!
Du-te, şoaptă, în cuvânt,
du-te lacrimă în vânt,
du-te cântec în iubire,
vină, Doamne,-n fericire!
Zboară, gând, tulburător,
zboară vis lângă izvor,
zboară fulgi de nea cărunţi,
lasă-mi, Doamne, dor în munţi!
Ninge, Doamne, peste mine,
cu durere şi suspine,
cu credinţă şi speranţă,
ninge,Doamne, peste viaţă!
Mariana STRATULAT
Salonul <strong>literar</strong> 66/2008
17

PROZĂ
Fragment din roman
N-ar fi putut să precizeze de când începuse supărarea ei pe toată
lumea. În tot cazul, în ultima vreme contactul cu lumea reală devenise
superficial. Răspundea doar cerinţelor urgente şi asta numai aşa, din dorinţa
de a se scuti de neplăceri. Îi era o groază nebună de aparatul birocratic care
s-ar fi putut stârni din cauza unei clipe de neatenţie. Un aparat diabolic şi
extrem de complicat care, odată urnit, nu mai putea fi oprit decât după ce pierdeai multă vreme la rând
pe la diverse ghişee, îndeplinind un ritual obositor şi absurd. N-avea nevoie de aşa ceva! De aceea a
rămas cu atenţia concentrată spre acest obiectiv căruia nu trebuia să-i încalce regulile. Nu era prea greu.
Acceptai câteva norme şi pe urmă erai scutit de o mulţime de neplăceri. Simţea o groază nebună când
cineva suna la uşă şi observa prin lentila deformată a vizorului figura concavă a poştaşului sau a
vreunui poliţist. Îşi imagina acele capete curbate purtate pe o tăviţă de argint şi aşezate cu grijă pe
măsuţa de lângă ea. Mişcarea tăvii, deşi delicată, totuşi făcea ca figura să se balanseze o vreme înainte
de-a se stabiliza şi de a-i capta privirea. Un fel de joc ameţitor ce-i producea furnicături. Nu era mult de
aici, până la momentul când urma să vadă imaginea desprinzându-se din scoica micuţă, propulsată întrun
fotoliu, în mărime naturală. Nici n-ar fi avut vreme să clipească de uimire. Ar fi simţit aproape
concomitent mirosul greoi de transpiraţie, impregnat în ţesătura uniformei, niciodată dusă la vreo
spălătorie chimică. Apoi personajul ar fi ridicat pe genunchi geanta burduşită de documente, roasă pe
la colţuri, ar fi bătut cu palma butucănoasă peste mecanismul de deschidere şi ar fi spus cu o
bunăvoinţă aparentă: Ia să vedem despre ce-i vorba ! De aici până spre o traiectorie complicată ce-ar fi
fost de parcurs nu mai era decât un pas. Ura aparatul birocratic Şi îi ura şi pe oamenii din care era
compus. Văzu succesiv deasupra gulerului slinos al uniformei diverse figuri. Nu figura conta. Conta
geanta aia burduşită şi actele scoase din ea şi complicaţiile la care erai mai apoi supus. Deşi în aparenţă
totul părea a fi foarte simplu. Şi poate unora chiar li se părea simplu. Cunoştea persoane care găseau în
aceste complicate căi o plăcere sadică. Totul era să prinzi unda de umor caragialescă, să te plasezi pe
orbita ei şi să nu te abaţi de acolo. Dacă scăpai frâul din mână şi o luai pe arătură, erai un om pierdut.
Dar cu mult control psihic te puteai hrăni din ridicol şi puteai găsi satisfacţii din orice. Viaţa omului nu
trebuie să fie liniară. O plimbare prin hăţişul birocraţiei putea fi chiar stimulantă. Plictisul cotidian ţi se
părea mai apoi paradis! Dar nu era cazul ei. Pierduse startul de prea mult timp ca să mai spere că mai
putea prinde ritmul. Trebuia să ia o lungă pauză, să intre în conservare. Poate între timp ar fi putut găsi
un drumeag pe care să-l urmeze. Un drumeag numai al ei, făcut în aşa fel, încât să corespundă cu
interiorul. De această speranţă secretă n-a ştiut nimeni pentru că în ultima vreme ea nu mai vorbea
aproape cu nimeni. Comunicarea ei era numai cea de strictă necesitate. Nimic din care să poţi înţelege
ceva, să poţi intui restul.
Când realitatea o sufoca, se retrăgea învinsă în fotoliu şi încerca să se redreseze. Uneori privea
fix flacăra unei lumânări până când aceasta trecea dincolo de retină, dincolo de vălul transparent al
eului. Ajungea undeva în interiorul fiinţei, unde se amesteca blând cu aburul conştientului, cu negura
inconştientului, producând o lumină aurie ce aducea pacea. Nu înţelegea ce se petrece, dar simţea că
flacăra o purifică. Pe atunci nu avea de unde să ştie că focul este la originea fiecărui fenomen, a
fiecărui lucru. Doar intuia importanţa focului pentru sine. Pacea interioară, odată creată, şi gândurile
luau o altă întorsătură şi viteza sângelui îşi schimba ritmul şi lucrurile din jur, eliberate de povara
încordării, îşi dezvăluiau nuanţele şi formele într-o altă lumină. Lumină din lumină. Pereţii, camera,
obiectele, toate căpătau o altă dimensiune. Pe moment nu percepea decât pacea interioară şi uşurătatea
fiinţei şi zâmbetul abia schiţat şi bărbia înălţată. Nici o supărare nu rezistă în faţa unei bărbii înălţate şi
a unui zâmbet. Atunci, mai mult ca oricând, îşi arunca plină de nădejde privirea spre vârfurile plopului
aflat în apropierea casei, urmărea unduirile lente, semeţe şi avea impresia că nimic nu poate fi mai
sigur decât acel plop. Fără să se folosească de vorbe ştia că are un alt fel de comunicare cu plopul din
faţa casei. Nu era neapărat o comunicare, un schimb de informaţii ci, mai degrabă o comuniune, un
schimb de energie interioară.
Salonul <strong>literar</strong> 66/2008
18

PROZĂ
Vecinele s-au alertat atunci când Maria a adunat toate cărţile de medicină naturistă şi le-a
depozitat lângă container. Intenţia ei a fost să le rupă pentru ca nimeni să nu mai cadă în capcana lor.
Dar un impuls de ultim moment a determinat-o să le abandoneze lângă container fără să le distrugă. O
clipă de slăbiciune, nimic altceva, pentru care mai apoi s-a certat cu asprime. Au fost de ajuns câteva
minute pentru ca acele cărţi să-şi găsească locul în alte biblioteci. Nu numai că şi-au găsit locul, dar au
încins şi spiritele noilor stăpâni. Nu se ştie cine a fost la început cu ideea că Maria suferea de-o boală
gravă şi că-şi pierduse speranţa de a se vindeca. Fusese o presupunere fantezistă, aiurită, dar a prins de
minune contur. Oamenii sunt nesătui de drame, se hrănesc din ele. Biata femeie, se putea auzi pe la
colţuri şi liniştea se lăsa agresivă ori de câte ori victima îşi făcea apariţia. Aproape că o omorâseră
înainte de vreme. Gospodinele se opreau una pe alta prin cartier.
- Ai aflat de Maria? întrebau şi orice ochi treaz ar fi putut descoperi licărul incitant al dorinţei decontinua:
este bolnavă, sărăcuţa, grav bolnavă!
- Ce are? urma de îndată întrebarea.
- Cancer în sânge!
Nu se ştie cine a stabilit diagnosticul. Probabil, persoana a observat în cărţile de medicină
naturistă abandonate, că Maria subliniase pasaje care erau în legătură cu sângele. De fapt nu sângele ca
atare o interesa. O interesa mai degrabă circulaţia lui îngreunată care-i producea variaţii de tensiune.
Nimic foarte grav. Dar ea era o femeie căreia îi plăcea să se preocupe de sănătate. I se părea chiar că se
pricepe şi că poate interveni cu un minimum de efort. Poate ar fi vrut să obţină de la acele tratamente
naturiste o ameliorare totală şi mai rapidă. Probabil că nici ea nu a înţeles bine dorinţa de a se debarasa
de acele cărţi de popularizare a medicinii naturiste. In tot cazul, gestul ei s-a dovedit a fi o foarte mare
greşeală. Explicaţia era foarte simplă. Citise, se documentase şi înţelesese, experimentând pe sine, că
unele procedee puteau fi aplicate iar altele, nu. Deci nu trebuia să impună organismului ceva ce nu se
putea impune. Înţelesese foarte bine că, tot ce venea din afară era sortit eşecului. Deci trebuia să ofere
organismului numai ceea ce el era dispus să primească. Gândul de-a experimenta pe sine ca mai apoi
să poată expune rodul cercetărilor sale fusese abandonat de mai mult timp. Nu avea calităţi de cobai,
nu avea nici suficientă răbdare pentru asta şi apoi trebuia să fie absurdă ca să nu accepte ideea că
fiecare organism reacţionează altfel şi orice impunere făcută, chiar cu bună intenţie, devenea inutilă.
De fapt se debarasase de acele cărţi care n-o interesau. Păstrase, din domeniul medicinii naturiste, două
cărţi scrise bine, de specialişti, cu descrieri minuţioase ale simptomelor, cu tratamente pentru
ameliorarea suferinţelor. De altfel apăreau fel de fel de broşuri : ,,Cum să te simţi în al noulea cer,” sau
,,Cum să rămâi veşnic tânăr”. Vorbe înşiruite fără nici un conţinut. Ce nevoie avea de asemenea titluri
când ea trebuia să se debaraseze de orice obiect inutil?
Maria se pregătea să înceapă experimentul, convinsă că o să fie condusă prin toate nivelurile
călătoriei spirituale. Fiecare lectură o aducea într-o stare de efervescenţă deosebită. Seara, la culcare, îşi
freca palmele una de alta până când le simţea deosebit de fierbinţi. Le aşeza la nivelul pântecului. Se
mişca până reuşea să găsească o poziţie confortabilă pentru ca somnul s-o găsească cu palmele fierbinţi
lipite de pântec. Îşi trimitea sieşi energie. De când începuse experimentul, dimineaţa, când se trezea, era
mai cu picioarele pe pământ, mai relaxată, mai uşoară. Interveniseră unele schimbări benefice. Dar avea
nevoie de mai mult timp până să găsească înţelegerea şi iluminarea. Urma să se elibereze de tot ceea ce
o ţinea închistată. Deocamdată trebuia să-şi cultive răbdarea. Însemna o luptă serioasă cu sine. Forţa
spirituală acţionează în om pe măsura dezvoltării conştiinţei de sine. Se afla la început de drum. Încerca
să absoarbă culorile fluidului solar. Nu era simplu. Avea nevoie de mai mult timp liber. Plecând în
fiecare zi la serviciu pierdea din concentrare, pierdea informaţii. Simţea că pierdea informaţii la fiecare
ieşire din casă, prin pori, prin întreaga fiinţă. În loc să absoarbă energie şi cunoaştere şi fluid solar,
pierdea şi ceea ce existase deja în interior înainte de începerea experimentului. De parcă cineva voia cu
tot dinadinsul să-i creeze dezechilibre, blocaje, energii joase. Intervenea deziluzia, aşa, ca năvala apei ce
inundă un spaţiu. Lupta devenea şi mai greu de purtat. Lupta cu sine. Când revenea acasă şi relua
studiul, o cuprindea din nou entuziasmul. Cei patru pereţi ai camerei de zi deveneau o fortăreaţă. Mai
avea cale de mers până să clarifice care e misiunea sa personală.
Salonul <strong>literar</strong> 66/2008
19
Doina POPA

POEZIE
Numai puiul de lynx…
Numai puiul de lynx mai
cunoaşte,
Numai el mai ştie
cărarea pe ape,
Cărarea spre Ostrov
printre-nalţii tufani,
Drumul serafic printre
bolovanii de stronţiu.
Aurăria din frunze abia de se vede,
Abia de se lasă supusă-n tăcerea privirii
Sub puterea ocheanului dintr-o uriaşă cochilie
de melc,
Abia se presimte în zimţii cei umezi.
Păşeşte alene, îi flutură blana ca steagul
Sub adierea uşoară a vântului,
Muşchii clocotesc sub blana-nfoiată.
Oasele albe prin viţa sălbatecă
Grădinarului îi sunt un fel de litanie.
Ce nebunească tăcere şi ce stranie…
Heber...
Heber, Grădinarul cel trist
Adusese-n bibliotecă, peste reci mucegaiuri,
Peste ochii de aur ai târâtoarei pe verticală
(paingul lipsit de linia orizontală)
tomurile acelea bibliofile despre Facerea
Lumii,
despre începutul melancoliei şi despre
TRISTEŢE.
Heber, cu aripi uriaşe pe braţe,
Ca nişte cearşafuri de ceaţă,
Adusese-n bibliotecă
Carapacea ţestoasei,goală, grea cât o secundă.
Sigur pe sine ne poartă pe ape;
Numai el cunoaşte cărarea spre Ostrov,
Numai el ne va duce printre-nalţii tufani
Până la coliba din flori.
Drumuri ciudate, cu o vegetaţie ireală
Încununează această călătorie.
Numai puiul de lynx, numai puiul
Cunoaşte capcanele veacurilor surpate
Peste această stelară împărăţie.
Oasele albe, litanie…
Pe dealul împădurit de via sălbatecă,
De via sălbatecă înflorită-n amiază
Grădinarul umblă cu o cască pe cap.
Fluturii se lovesc de el şi se surpă;
Nisip pare umbra lor din înalturi,
Frânturi din molatece semne.
Pe dealul împădurit Grădinarul umblă,
Umblă desculţ cu o cască pe cap.
Oasele albe prin viţa sălbatecă
Par a se desfolia de lumină…
Câte războaie se perindă-n aceeaşi secundă
Pe sub floarea de viţă de vie?
Pe dealul împădurit, pe dealul împădurit
Fulguie nebunească tăcere.
Ce s-ar putea întrepătrunde în acest ritual?
Numai casca ţine un timp umbră furnicilor.
Salonul <strong>literar</strong> 66/2008
Heber, Grădinarul cel trist,
Cu însemnele morţii trecute pe o piele de
bivol,
Printre mucegaiuri,
Aşează cu răbdare,la picioarele Magului,
Semnul supunerii lui viitoare.
Floarea de lotus pe apele tulburi
Chipul memoriei în peştera gândului,
În scârţâitul uşor al bărcii în amurg,
În neştiutul amurg tutelar
Capătă o stranie claritate
Cum floarea de lotus pe apele tulburi
Umbra ta în bobul de rouă
Scânteiază-n argintăria toamnei
În bătaia culorii în frunză.
Chipul memoriei în peştera gândului,
În calda cenuşă a înserării
Capătă limpede contur
Cum floarea de lotus pe apele tulburi.
Cum floarea de lotus – chipul memoriei
Pe apele tulburi înaintează.
Vânătoare regală se-aşteaptă,
Vânătoare regală într-o seară de toamnă.
Cum floarea de lotus, cum floarea de lotus
Pe apelşe tulburi umbra ta se-mpreunează.
20
Iulian MARCU

POEZIE
Zeitate a sufletului meu
Mi-ai cioplit inima după
asemănarea ta,
Mi-ai suflat viaţă,
Mi-ai cântat iubire.
Ai sădit apoi despărţire.
Inima mea, rămasă fără
închinare,
S-a uscat.
Altarul tău s-a prăbuşit.
Eu, mai mult tu,
Am pierit în suspinul vremurilor.
Sărută-mi inima sau lasă-mi
Un semn că ai trecut pe-aici
Să ştiu că te-ai gândit la mine
Şi că n-a fost doar vântul printre crengi.
Nu ştiu de mă iubeşti, de te iubesc,
Cum nu ştiu ploaia dacă va veni
Sau visul meu se va-mplini...
Dar poate vom afla cândva
Când noaptea se va face zi
Iar eu voi fi a ta...
E bine de când locuieşti la mine-n gând.
Te rog să mai rămâi
O lună, o secundă,-un infinit.
Lasă-mi timp să mă obişnuiesc
Cu liniştea ce va rămâne
Atunci când lângă mine va fi.... nimeni.
Dar pân-atunci .... iubeşte-mă, iubeşte-mă...
Crezi că dacă soarele n-ar mai străluci
Şi dacă păsările ar uita să zboare
N-aş mai şti numele tău?
Crezi că dacă umbra copacilor nu m-ar mai
răcori
Şi dacă cerul ar începe să plângă
Aş uita răcoarea lacrimilor din sărutările
noastre?
Şi crezi că dacă Pământul s-ar pierde în
Univers
Şi amintirile neamurilor s-ar amesteca printre
Stelele pierdute ale civilizaţiilor
Aş uita iubirea noastră nemuritoare?
Şi chiar dacă ar fi aşa,
Mi-ar rămâne chipul tău în minte
Pentru că e acolo de la începutul lumii
Şi ne-am regăsi în orice loc al Universului.
Am adunat stelele
Şi le-am rugat să vegheze asupră-mi.
Am rugat soarele să se oprească din drum
Şi să-mi mângâie cu raza-i fiinţa, s-o
Trezească la viaţă.
Şi am mai rugat noaptea
Să-mi aducă răcoarea binecuvântată
A îmbrăţişării tale.
Ai bătut la uşa sufletului meu
Şi te-am lăsat să intri.
Dar am uitat să încui uşa...
Sper să nu pleci prea curând.
Şoaptele viselor mi-au umplut
Colţurile inimii din care ai plecat tu
Am încercat să nu le aud, să nu le deschid...
Însă, până la urmă,
Dragostea noastră a devenit parte din mine
Şi mi-ai eliberat inima.
Spune-mi cum aş mai putea
Simţi răsuflarea
Cuvintelor tale pe lângă care
Am trecut nepăsătoare atâta vreme.
Acum îmi răsună în minte
Mai puternic decât in celelalte vieţi,
Dar tu nu te mai auzi….
Alexandra RADU
Salonul <strong>literar</strong> 66/2008
21

ISTORIE
Istoria steagului tricolor la români, compus din culorile roşu, galben şi albastru, are o
bibliografie foarte bogată. În unele lucrări de specialitate se avansează ipoteza că steagul tricolor se
regăsea la daci în culorile stindardului (signum)sub forma unui balaur zburător cu cap de lup,
confecţionat din lemn, metal şi stofă colorată.Acest stindard a fost conservat şi utilizat în secolele
următoare, în special de către legiunile care s-au format din luptători daci angajaţi în slujba Romei.
La1851, J.F.Neigebauer în lucrarea: „Dacien aus der Uberresten des Klassichen Alterhums mit
besonderer Rucksischt auf Siebenburgen Topographische Zumamengestelt” afirmă că tricolorul
românesc este o moştenire din timpul Daciei Traiane.
Ca semnificaţie, cele trei culori în ansamblul lor simplifică şi reprezintă curcubeul, deci
tricolorul românesc poate fi înţeles ca preluare a unui mesaj ceresc , ca şi cum aceste culori sunt
definitorii şi însărcinează neamul românesc să fie pe pământ un semn creştin. De-a lungul Evului
Mediu , la români a existat o tradiţie a utilizării culorilor tricolore „rămase moştenire de la Imperiul
Roman”.
Primul steag românesc cu tricolor este acela al Adunării Norodului de la 1821,sub
conducerea lui Tudor Vladimirescu. Urmează apoi steagurile tricolore cerute de Domnitorul
Al.D.Ghica şi date de Sultan corăbiilor româneşti şi celor trei regimente ale noii armate
române.Oficializarea definitivă a tricolorului românesc se produce în evenimentele de la 1848, după
ce a fost cultivat în societatea „Frăţia”ca steag al unirii moldovenilor cu muntenii. Acest steag
simboliza unirea românilor prin unirea unor culori,deoarece multă vreme steagurile unor domnitori
moldoveni au fost pe fond roşu, cele muntene pe fond auriu(galben) şi cele transilvănene pe fond
albastru. Guvernul Provizoriu al Ţării Româneşti , constituit la 14 iunie 1848, dă primul decret:
Înfiinţarea steagului naţional format din tricolorul:albastru,galben şi roşu, cu deviza Dreptate-Frăţie
înscrisă pe el. De atunci , aşa a rămas, doar benzile utilizate orizontal ulterior s-au dispus pe
verticală (Decretul regal din 1889). Cât priveşte semnificaţia culorilor din tricolorul românesc,
aceasta este acceptată şi utilizată în ştiinţa steagurilor astfel:
1. Albastru - reprezintă cerul şi aerul , cel mai nobil element după foc, simbolizând buna
credinţă şi principiul vieţii ca dar divin.
2. Galben - simbolul bogăţiei şi al puterii de regenerare a omului şi a naturii.
3. Albastru - simbolul de distincţie al regalităţii basileice, al măririi, îndrăznelii şi
singurătăţii în măreţie. Deci , tricolorul românesc poate figura printr-o sinteză cromatică a trei
lumi:cerul, pământul şi omul.
Tudor VOICU
Salonul <strong>literar</strong> 66/2008
22

UN SERVITOR CULTURAL: AGAFIŢEI FLORINEL („AGAM(F)IŢĂ FLORINIHIL”)
sau „ŢOAPA ŞI LITERATURA”
Se aud paşi apăsaţi pe scări şi un gâfâit de om încordat sau bolnav. Brusc, uşa se
deschide şi intră un omuleţ încruntat, cu ochii întredeschişi, cu faţa transpirată, cu un cioculeţ
(doar asta-i mai lipsea) blond şi cu fire puţine (pasul şi... firul). Copiii (ne aflăm într-o şcoală)
se feresc din calea individului şi se lipesc de perete pentru a nu fi atinşi de…„molimă”. Ei
strigă în cor: „Bună ziua”! Nu capătă, ca de obicei, nici un răspuns de la insul care merge cu
ochii în tavan şi corpul ţeapăn de îngâmfarea pe care de-abia o târâie. Bâiguie ceva:”
loazelor”! Elevii se întreabă mereu de ce n-o fi răspunzând „proful” niciodată. Omul (sic?!)
îşi continuă mersul „triumfal” într-o direcţie cunoscută: cancelaria. Intră fără a saluta, se
duce spre cataloage, alege unul şi pleacă. Colegii dau din cap a compătimire, vrând să spună
că frustratul nu mai are leac. Cineva afirmă chiar că Agafiţei Florinel a fost, cu multă vreme
în urmă, „Blândul Ben”, dar s-a schimbat radical de când, având norocul să aibă ca profesor
la facultate un conjudeţean, a luat, printr-o minune, doctoratul. Totul s-a transformat într-un
spectacol penibil şi permanent din momentul în care a început să-şi spună „scriitor”. Altul
completează că „piticotul <strong>literar</strong>” a devenit de-a dreptul insuportabil de când a început să
colaboreze la un ziar stăpânit de un celebru personaj politic vrâncean. N-a făcut pureci mulţi
pe acolo, deşi a stat permanent în genunchi şi cu laudele pe buze…Şeful de atunci şi-a dat
seama cine-i acest neica nimeni şi l-a alungat fără menajamente, aşa cum va păţi mai târziu şi
cu toţi ceilalţi şefi (foarte mulţi), persoane care au realizat cu ce fel de specimen au de-a
face...
Între timp, spun colegii mercenarului cultural, acesta a devenit, faceţi-vă cruce, şi
mare„critic”, fără a înţelege o boabă din „Introducţia” la „Dacia <strong>literar</strong>ă” din 1840 şi nici din
cele scrise de adevăraţii scriitori. Văzând câte nu înţelege, îmi amintesc o poveste arabă, în
care un măgar avea pe spate un sac de cărţi. Înţeleptul se întreba dacă acest cap sec va
pricepe vreodată că duce lemne sau cărţi. Iar dacă nu va înţelege, cărţile vor fi de vină?
Personajul „A gafa(ţ)ei”, al cărui nume provine din verbul „a gafa”, traduce cu vârf şi
îndesat conţinutul verbului care-i domină viaţa. În cercul autorilor vrânceni este suportat cu
greu de 2-3 persoane, care-i seamănă. Poate de aceea a devenit rău şi urăşte pe toţi cei care nu
trăiesc penibil, ca el. Sau răutatea este nativă…Dar mintea nu selecţionează? Minte? Da ,
bună întrebare…
Ajungând el atât de „sus”, pentru că a scris la tot felul de jurnale, obţinând, probabil, şi
bani buni pentru „a pupa tot”, pentru a „vinde şi trăda” tot, a început să lovească mai ales în
cei care-i cunosc bâlbâielile „creaţiei”, în cei care-i cunosc „mizeria” interioară, în cei care l-
au ajutat când era un ..zero…
Ştiindu-i bine biografia, am „beneficiat” şi eu de un tratament golănesc, individul vrând să
mă compromită cu orice preţ... Nu ştie, bietul de el, că insistând prea mult, nu mai este
credibil. Unii afirmă că „Gagam(f)iţă” o fi bolnav dacă nu ştie când să se oprească. Mare
nenorocire să nu ştii când să taci şi când să vorbeşti(scrii)! Boală sau supărare că-l evită
lumea? Oricum, a ajuns la un asemenea stadiu de mancurtizare încât caracterul, buna
creştere, conştiinţa, dacă le-a avut, au dispărut.
Pe vremuri, i-am dat o rubrică în „Salonul <strong>literar</strong>”, deşi toţi cei din redacţie aveau
repulsie chiar la numele ipochimenului. Dar să-i mai vadă faţa şi să-i simtă duhoarea! Apoi l-
am sfătuit părinteşte să nu laude mai mult decât i se cere şi nici să critice la comandă… A
fost, la început, de acord cu mine, dar, imediat ce nu i-am mai acceptat multele articole cu
doar o singură şi atât de cunoscută temă…,care ne-a plictisit şi în care, chipurile, era
„doctor”, a început atacurile contra mea.
De curând, fiind provocat, m-am văzut nevoit (deşi nu sunt adeptul unor astfel de
atitudini) să scriu în „Salonul <strong>literar</strong>” despre un „terorist cultural”. Afirmam atunci că aştept
ca din lanţul celor de aceeaşi teapă să se amestece, neîntrebat, în dispută, vreunul, cel mai
prost dintre ei… Cum bănuiam, lanţul s-a rupt într-adevăr acolo unde zaua era mai proastă,
Salonul <strong>literar</strong> 66/2008
23

la Agafiţei Florinel. Acesta a intervenit cu un ton şi o obrăznicie care dovedesc răutatea
viscerală şi lipsa de bun simţ caracteristice celor fără nimic sfânt…decât banul. De remarcat
că nu fusese citat de către mine. Se subînţelegea din context că mai sunt indivizi plătiţi să
critice la comandă... dar chiar să sari ca ţoapa şi să recunoşti, fără să ţi-o ceară nimeni , că
eşti o „hahaleră <strong>literar</strong>ă”! Se vede că atunci când Dumnezeu vrea să piardă sau să arate
adevărata faţă a unui om, mai întâi îi ia simţul măsurii! Inconştienţă dusă la absurd ca tot ce
face şi tot ce scrie…
Ceea ce ne spune în ziarul la care tocmai a poposit (cei care l-au angajat nu ştiu încă
răul pe care poate să-l facă „gâgă -- ziaristul” prin simpla prezenţă în paginile cotidianului)
seamănă cu bancurile de la radio Erevan. Unui tip, chipurile, i s-a dat cadou o bicicletă, dar,
de fapt, i s-a furat bicicleta. Aşa face şi acest „bufon... <strong>literar</strong>”. Afirmă că mi-a corectat un
manuscris, când, de fapt, i-am dat, ca oricărei dactilografe, să-mi bată la calculator o carte.
Realitatea este alta: eu i-am corectat primul său volum, arătându-i că virgula are mare
importanţă, iar fraza are anumite reguli stricte, pe care nu le ştie… Prinzându-l cu asemenea
minusuri în pregătirea-i „doctorală”, sigur că nu i-a căzut bine. Nu i-am cerut nimic pentru
munca mea de a-i reface cartea prost scrisă, deşi mi-a luat mult timp. L-am rugat doar să-mi
bată şi mie cam 150 de pagini. Mi-a cerut foarte mulţi bani pentru serviciile de dactilografă,
dar văzându-l sărac şi umil, i-am dat cât a dorit. Am observat totuşi lipsa de omenie şi de
recunoştinţă faţă de un om care l-a ajutat...Nu i-am promis nimic decât arginţii ceruţi. Apoi ,
relaţia s-a întrerupt. Până când i-am dat rubrică în revistă...Doar pentru motivul întineririi
redacţiei…l-am adus, trebuie să recunosc.
Printre altele, „publicistul” afirmă că n-a observat prin textele mele genialitatea. Păi
dacă am fi toţi genii ca acest „Mike Mouse <strong>literar</strong>”, ce s-ar întâmpla cu literatura? Dar nu m-
aş mira să creadă că numai lui i-a pus Dumnezeu mâna pe cap, pentru că, într-o discuţie, l-
am auzit spunând foarte serios că Eminescu a avut doar o carte, el are câteva…
Din cele pe care mi le mai pune în cârcă se înţelege că „talentul” său este dat de carnetul de
membru al U.S…şi, posibil, al vreunui partid. Decât aşa „talent”, mai bine fără... Criteriul
„vârstă” nu-mi este favorabil pentru asociaţia respectivă, aşa că, probabil, voi renunţa. Deşi
un adaos bănesc la bătrâneţe ar fi fost benefic…. Îl lăsăm însă pe acest căutător în
tomberoane să fie, la pensie, mai bogat, săracul ! Material, că spiritual nu este de unde…
Agam(f)iţă Florinel urăşte toată lumea , ca om al „peşterii(nu cea a lui Platon)
<strong>literar</strong>e” ce este. Se consideră chiar o „victimă” a societăţii, care nu-i recunoaşte „meritele”.
Cum, el să fie doar un profesoraş de şcoală generală? Chiar el...? Oare nu ar trebui să ne
prosternăm în faţa lui? Noi, cei care, pe vremea împuşcatului, nu puteam gândi la un
doctorat... Pentru a ajunge acolo, trebuia recomandarea prim secretarului PCR al judeţului...
Cine spera la asemenea favoare dacă nu era din lumea lor, a activiştilor? Doar unul ca acest
„scriitor”ar fi intrat, nu-i nici o îndoială, pe sub pielea acelor inşi.
De obicei, scriitorul adevărat are ca motto în viaţă celebra expresie „Nulla die sine
linea”. Ei, bine,”măscăriciul” spiritual în discuţie are o alta: nici o zi fără o răutate, fără o
porcărie, fără o înjurătură, fără o lovitură sub centură, fără bale şi fecale scurgându-i-se prin
barbă…Cred că-i o boală...gravă…Cum s-o numi, vom afla într-o zi…Poate cât de curând…
De câte ori îşi aminteşte, atacă „Salonul <strong>literar</strong>”. Rubrica „Personalităţi culturale
vrâncene” îl doare... pur şi simplu. Poate şi pentru că nu a fost şi nu va fi inclus niciodată la
categoria „personalităţi”. Poate la „perso NU lităţi”...Şi aceasta pentru 90 la sută din cei care
citesc în Vrancea. Pentru aceşti oameni , „caricatura <strong>literar</strong>ă” în discuţie nu s-a născut ca….
scriitor. Responsabilul rubricii „personalităţi”, Virgil Răileanu, a introdus şi persoane care
nu-şi au originea în Vrancea, iar eu am acceptat. Ion Panait, spre exemplu, s-a născut în
judeţul Galaţi, dar trăieşte de aproape 40 de ani în Focşani. Nu-l considerăm de-al nostru, deal
Vrâncei, pentru că un „sfertodoct” nu-i de acord? Iar în ceea ce priveşte legătura lui
Dimitrie Cantemir cu judeţul nostru, „ilustrul” istoric Agafiţei Florin(ihil) nu a aflat că
familia Cantemireştilor are o ctitorie la Mera şi că ar fi legată de meleagurile noastre…Pentru
un ins cu „doctorat”…este descalificant. Dacă nu ştie asemenea amănunte, să mai facă o dată
Salonul <strong>literar</strong> 66/2008
24

facultatea…, să mai dea o dată, dacă va mai avea norocul să aibă ”îndrumătorul” cunoscut,
doctoratul. Cât despre celelalte personalităţi, n-or fi ele mondiale sau naţionale, dar sunt
locale. Trebuie să cerem voie oricui ca să realizăm ce ne-am propus? De ce nu şi-o fi dând
seama cât este de penibil, de anacronic, de infantil…? Chiar un Agam(f)iţă Dandanache, „mai
canalie”decât toate personajele marelui Caragiale…, cum însuşi dramaturgul o
declara…Aşadar, Agam(f)iţă de Focşani a apărut…şi nu-i o bucurie şi nici o cinste pentru
urbe…Când n-o mai avea unde să-şi arunce urdorile, când toţi şefii ziarelor vrâncene, şi nu
numai, îi vor descoperi intenţiile mizerabile , ei , de-abia atunci presa şi literatura de pe
aceste plaiuri binecuvântate de Dumnezeu vor răsufla uşurate, vor deveni mai onorabile…O
fi mai devreme sau mai târziu, clipa aceea va veni. Pentru că un astfel de reziduu <strong>literar</strong> nu-şi
are locul printre noi…Chiar dacă s-or găsi alte reziduuri, care să-şi apere semenul…Îi aştept
şi pe aceia să-şi arate , în sfârşit , chipul ascuns până acum….
Am impresia că neavând subiecte pentru ziar, acest Ianus priveşte într-o carte sau
revistă editate de persoane cu prestigiu şi apoi îşi ridică fustele ca să i se vadă…„sufletul”.
Pudoare, conştiinţă? De unde? Fără a înţelege conţinutul documentelor, vede că, uneori, din
cauza tipografilor sau dactilografelor (de tipul Florinel), cifra 6 este aşezată înaintea cifrei 5,
iar alteori, din cauza lipsei banilor şi amânării apariţiei „Salonului <strong>literar</strong>”, Labiş a fost
comemorat cu câteva luni întârziere. Fapte foarte „grave”, ţipă, fără să gândească, insul cu
scrisul plin de irizaţii scato-fecaloide. Adesea, acelaşi , neurmărind sau neînţelegând o idee
sau o definiţie, le scoate din context, intenţionat, vrând să spună că sunt de neînţeles. Oricare
cititor – în afară de acest „Bărbuţă – Cot” <strong>literar</strong> – ar înţelege definiţia „Gloriei”: „Are o
compoziţie chimică destul de complicată. Într-o primă analiză, găsim substanţele principale
cum ar fi reputaţia, stima, la care se adaugă, pentru a atinge punctul culminant, admiraţia.
La o analiză şi mai adâncă, mai gravă şi mai întunecată, găsim praful şi nimicnicia, care
distrug starea de graţie iniţială”. Ce nu înţelege? Ce studii are estropiatul de nu pricepe
nimic? Mai puţin de opt clase? Sau în mintea sa nu există reputaţie, stimă şi admiraţie decât
pentru propria-i „minte”, „colosala-i cultur㔺i „opera titanică”? Aşa cum crede orice
„pigmeu <strong>literar</strong>” despre sine…Am citit, ce-i drept, adesea despre doctori în ştiinţe care nu
ştiau nimic din domeniul în care se credeau aşi. Nu pot crede că acest „scârţa-scârţa” pe
hârtie ar fi din rândul celor de mai sus! ... Şi totuşi…
Printre aberaţiile pe care mi le pune în cârcă ar fi şi un „Achite”în loc de „Achile”.
Greşeală tipografică tipică…Dar cine mă trage la răspundere pentru toate acestea? Tocmai
el, cel care nu ştie ce-i virgula, ce-i fraza? El, care nu ştie nimic dacă nu editează vrea revistă
sau carte adevărate. Ar fi trebuit să afle totuşi, la vârsta pe care o are şi la pretenţiile-i fără
sens, că nu se poate să nu descoperi, după ce ies publicaţiile de la tipar, greşeli corectate sau
răscorectate...
Discutând despre cartea mea, deşi nu l-a rugat nimeni şi nici nu are calificarea
necesară, acest gropar al ziarelor şi revistelor la care a colaborat consideră volumul meu,
„Generaţii – Dialoguri necesare,” lipsit de valoare. Să reţinem că un „pseudo-literat”(Agafiţei
Florinel)) neagă o carte în care-i vorba de bunul simţ, despre situaţia cadrelor didactice , a
oamenilor de cultură, a literaturii, despre omenie, despre viaţă, despre moarte etc. Fiind
vorba de bun simţ, s-a crezut, probabil, atacat( pentru că-i lipseşte) şi „limbricul gazetar”uită
un fapt notoriu: volumul a fost comentat de cel mai mare romancier actual, academicianul
Nicolae Breban. Comentată realist, nu neapărat laudativ. Nu m-aş mira ca acest „Dinu
Păturică”al literelor să conteste şi meritele academicianului Breban. La obrăznicia individului
şi lipsa-i de coloană vertebrală, e capabil de orice ...afirmaţie…
Mi se pare mie sau , prin incompetenţa şi demagogia acestui fals ziarist, este pusă în
pericol imaginea ziarelor pe la care trece? El neagă pe oricine, el ştie tot, el..el..el.. A mai fost
unul care se considera factotum în România…şi… a dispărut.. E clar că „muţunacheliteratul”
nu are limite în comportamentul său.
Ar fi interesant să-i analizăm „activitatea” ziaristică de după 1 ianuarie 1990. Să se vadă câte
funduri a curăţat, câte haznale a spălat, câte pagini a mânjit cu laude, chiar cu osanale aduse
Salonul <strong>literar</strong> 66/2008
25

indivizilor care-i erau în graţie(de ce?) şi pe care astăzi îi critică… Dacă va fi necesar, voi
aduna maculatura respectivă şi o voi publica în scopul alcătuirii portretului moral al
solipsistului. Pentru că, frunzărind filosofia, nefericitul a amestecat borcanele (conceptele) şi a
proclamat că pe această lume nu există decât el şi conştiinţa lui. Ceilalţi locuiesc în conştiinţa
sa, conform solipsismului….Dar dacă specimenul nu are conştiinţă şi i se dă spaţiu în ziare?
Noi existăm doar când şi cum vrea acest mancurt..? Aşa ar dori, în răutatea-i
proverbială…Dar în curând lumea îşi va da seama de „valoarea” lui „Bâlbă- ziaristul” şi
acesta nu va mai avea unde să scrie, din fericire…..
Debusolatul <strong>literar</strong> aruncă în mine şi în „Salonul <strong>literar</strong>”cu otravă, cu bale…Îndeamnă
sponsorii să nu sprijine editarea revistei, ca şi cum toţi s-ar înghesui s-o facă. Dă
„mugetul”care ar trebui, crede, să sperie iubitorii revuisticii vrâncene...
Mă întreb unde va ajunge acest „măr putred”al literaturii vrâncene? Ce-l mână în
luptă? L-o fi plătit vreun „prieten” de-al meu? Mâine, poimâine auzim că s-a înbolnăvit grav
din cauza încordării permanente şi a dorinţei nestăvilite de a lovi, de a compromite, de a trece
peste cadavre pentru a ajunge el cât mai sus. Sau este deja bolnav? Procedând ca până acum,
neputând să doarmă din cauza reuşitei altora, ducând permanent în minte (?!) tristeţea
copleşitoare la aflarea micilor victorii profesionale ale celor din jur, cărând în spate sacul cu
lături, reproşuri şi lătrături adresate oricui, nu va mai vedea ce-i frumos, demn şi interesant
în lume…Uitând , din păcate, că viaţa este atât de scurtă, acest „scrib”plătit îşi pierde timpul
numai cu abjecţii, urlete şi scălămbăieli în loc să-şi îndrepte toată atenţia şi dragostea doar
spre copil şi spre soţie, singurele fiinţe care merită cu adevărat totul…Restul nu contează..
Sincer să fiu, eu încă mai cred în perfectibilitatea omului (oricât de nemernic ar fi el),
aşa că sper să ajung ziua în care „babuinul ziarist”, va înţelege că formula „şantajul şi
etajul”nu-i valabilă mereu şi oricui, că se poate discuta şi fără grosolănii, că bruma de carte
pe care o are trebuie folosită acolo, în clasa cu copiii care aşteaptă o vorbă bună, o
încurajare... Doar astfel îşi va îndeplini menirea...Ca scriitor, şansele sunt discutabile. Şansele
oricui…Orice ar fi, sper să-i dea Dumnezeu bunătate şi demnitate, iar după aceea să fie atins
de onorabilitate, chiar de înţelepciune. M-aş bucura pentru el şi pentru familia lui.…
C.I.UŞURELU
Salonul <strong>literar</strong> 66/2008
26

ATITUDINI
Recunosc, ruşinat, ca nu-s în rând cu toată lumea – cu o parte din ea: nu sunt un asiduu privitor
la TV, nu-mi plac manelele (deloc), nu frecventez fast-food-urile, nu accept axcesiune de împrumuturi
englezeşti în limba română (locaţie, look, job, etc), atâta timp cât limba noastră are, slavă Domnului, un
vocabular foarte bogat şi expresiv.
Ca să mă izolez de aceste zilnice atentate la bunul-simţ, am hotărât, mai demult, să ascult cele două
posturi naţionale de radio: România Ştiri şi România Cultural, în general bine conduse de către
responsabilii lor; găseşti de toate şi prezentat cu suficienţă obiectivitate.
Postul România Cultural, are, de exemplu, la ora 5, dimineaţa, o rubrică extrem de interesantă-
Biografii, memorii. Aici am ascultat un interes prezentarea vieţii şi activităţii a numeroşi oameni de
ştiinţă, scriitori, muzicieni, artişti plastici, etc. , a unor opere muzicale sau <strong>literar</strong>e. Toate, documentele,
cu date interesante şi, când a fost cazul, cu interpreţi deosebiţi (actori, muzicieni sau solişti vocali)-
români şi străini. O emisiune educativa şi instructivă !
Dar, ce să vezi? şi să te minunezi ! Miercuri 25 iunie 2008, la ora ştiută, un tovărăş de la
România Cultural programează la rubrica “Biografia unei capodopere” (!?), trilogia “Calvarul” de
Aleksei Nicolaevici Tolstoi (a nu se confunda cu Lev Nicolaevici Tolstoi – “Război şi Pace” , “Ana
Karenina”, „Învierea”, etc. ).Cine a fost acest Aleksei Tolstoi?
Conform Micului Dicţionar Enciclopedic, insul a fost “scriitor sovietic rus”. A scris proză satirică
despre nobilimea decriptă, române-istorice, sau de factură epopeică privind perioada Războiului Civil
din Rusia – Trilogia “Calvarul”.
Conform Dicţionarului Hachette, acelaşi individ este prezentat astfel: “scriitor sovietic, autor a unei
imense fresce a istoriei ruse contemporane (sec.XX), care face apologia lui Stalin.
Deci, acesta este omul. Nu intenţionez să-i minimalizez opera sau valoarea artistică a acesteia, ori
talentul scriitorului. Nu! Dar, acum, în anul 2008, când abia de 19 ani am scăpat de comunism, când
vrem – mare majoritate dintre noi – să uităm calvarul perioadei 1944-1989, când sperăm, cu toată
convingerea, să me alăturăm ţărilor capitalisre din vestul Europei, acum, spun, când mai avem multe de
făcut pentru a ne îndepărta de acum trecut tragic, acum este momentul ca radio România Cultural să
facă apologia comunismului rusesc?
Ne cuprinde mirarea cum de tovarăşul respectiv nu ne-a propus, la rubrica în discuţie adevăratele valori
ale literaturii sovietice: S. Esenin (asasinat de poliţia politică sovietică), Alexadr Blok, Al. Solkeniţăn,
cu al săi “Arhipelag Gulag”, B. Pasternak (constrâns în 1958, de pueterea sovietică să renunţe la
Premiul Nobel, oentru “Doctor Jivago”).
Dragă tovarăşe, mai completează-ţi lecturile !Dar, pentru numele lui Dumnezeu, avem şi noi eroii
noştri: de la 1877, din Primul Război Mondial, din cel de-al doilea, din decembrie 1989! De ce vien
tovarăşul de la România Cultural să bage pe gât (scuzaţi expresia) eroii comunismului sovietic? Pentru
că noi ştim ce a însemnat, pentru noi, „Eliberarea” de către “Glorioasa armată roşie”. A însemnat
comunismul, a însemnat exterminarea în închisori a clasei politice interbelice, a intelectualităţii
româneşti, a clerului, a ţăranilor care s-au împotrivit colectivizării după modelul sovietic, a însemnat, de
asemenea, moartea a sunte de luptători anticomunişti în munţii încercatei noastre ţări. A însemnat, în
altă ordine de idei, sărăcia României, în contul datoriei de război; subjugarea învăţământului nostru,
remodelarea lui, după normele sovietice , impunerea samavolnică a principiului “realismului socialist”
în toate domeniile creaţiei artistice. A însemnat, în ultimă instaţă, un atentat grosolan la însuşi spiritul, la
identitatea poporului român. Şi, dupa 19 ani de la revoluţia din 1989, tovarăşul de la România Cultural,
vine să ne prezinte modele de eroi ruşi comuniști, să facă apologia ideologiei revoluţionare comuniste.
Şi, ca să fie treaba “ca lumea”, îi recomand tovarăşului respectiv titlurile câtorva emisiuni viitoare:
Eroismul tineretului sovietic – “Tânăra Gardă” de Fadeev; / Tăria de stâncă a femeii sovietice –
“Mama” de M- Gorki; / Grandoarea agriculturii socialiste – “Pe Donul liniştit” de M. Şolohov; /
Dărzenia ostaşului sovietic – “Povestea unui om adevărat” de B. Polevoi; etc.
Succes, dragă tovarăşe! Semnează : Un grup de oameni ai muncii.
( pentru conformitate, prof. V. RENEA)
Salonul <strong>literar</strong> 66/2008
27

PE MAPAMOND
Unicul Borodino
Pentru călătorul sosit pe meleagurile Moscovei, Muzeul militaristoric
Borodino şi câmpul de luptă cu acelaşi nume înseamnă un loc
de mare atracţie turistică; un loc unde arta şi ştiinţa se pun în valoare
una pe cealaltă. Muzeul se află pe Bulevardul Kutuzov, nu departe de
Arcul de Triumf, şi a fost inaugurat în anul 1935 în cinstea victoriilor ruse asupra oştilor
franceze conduse de Napoleon. Din istorie se ştie că în anul 1812 (tragic şi pentru
integritatea Moldovei) Napoleon porneşte războiul împotriva Rusiei ţariste, prin Polonia
(aici o cunoaşte pe contesa Maria Walewska - ce film celebru va inspira idila dintre ei! -, cu
care se va căsători şi de la care va avea un fiu, contele Walewski, viitor ministru de externe
al Franţei şi susţinător al Unirii Principatelor Române din 1859).
Napoleon credea că bătălia dintre trupele sale şi cele ruseşti va avea loc la graniţa
ruso-poloneză dar generalul Kutuzov îi propune Ţarului Alexandru I strategia atragerii
inamicului către Moscova, hărţuirea şi înfometarea lui prin pustiirea traseului. Bătălia
principală ruso-franceză s-a dat în ziua de 7 septembrie 1812, între orele 6-21. Nimeni nu a
repurtat victoria, deşi raportul de forţe era net favorabil lui Napoleon (avea la dispoziţie 640
000 de ostaşi şi 1 372 de tunuri; Kutuzov – 220 000 militari şi 934 de tunuri). În luptă au
participat, efectiv, numai 135 000 de francezi şi 125 000 de ruşi. În jurul orei seara, luptele
au încetat şi trupele s-au retras pe aliniamente. Francezii au lăsat pe câmpul de luptă 60 000
de morţi, ruşii – 40 000. A doua zi, generalii ruşi au dorit să reia lupta însă Kutuzov s-a
opus, invocând sleirea puterii soldaţilor. La 13 septembrie 1812, trupele franceze pătrund în
Moscova, punând stăpânire pe oraş timp de 33 de zile. Însă ruşii pun în aplicare tactica
părăsirii locuinţelor, incendierea lor şi a proviziilor de furaje, grâne şi alte alimente.
Napoleon va cere armistiţiu, dar Kutuzov respinge propunerea, spunând: „pentru noi,
războiul de-acum începe”!
Trupele franceze pleacă în retragere pe alt drum decât cel de la venire. Eroare
strategică, pentru că ele sunt mereu hărţuite de ruşi. În urma ambuscadelor la care au fost
supuse, a ravagiilor făcute de epidemii, a foametei şi gerului năpraznic („generalul” rus
„Iarnă” şi-a făcut din plin datoria), francezii mai pierd încă
50 000 de militari. Însuşi Napoleon, ajuns la râul Berezina (graniţa ruso-polonă), scapă cu
fuga, el abia apucând să treacă un pod care s-a prăbuşit imediat în urma lui. În total,
pierderile franceze au însumat 580 000 de morţi, răniţi şi dispăruţi. Din falnica armie a
împăratului francez nu a mai rămas decât numele. Ţarul Alexandru I fusese un admirator al
lui Napoleon, însă roata istoriei s-a întors împotriva marelui strateg militar corsican. Rusia
se aliază cu Prusia, cu Anglia şi Imperiul Habsburgic, înving trupele franceze, ajung la
Paris, iar pe Napoleon îl exilează pe insula Sf. Elena. În Europa este impusă ordinea „Sfintei
Alianţe”, cea mai reacţionară alianţă politico-militară din toate timpurile.
Aflând despre grozăviile acestui război, mi-am amintit de cuvintele scrise cu vopsea
de un copil din Paris, în timpul celui de-al doilea război mondial, pe faleza de pe cheiurile
Senei: „Războiul este un măcel groaznic între oameni care nu se cunosc dar se ucid cu
sânge rece, în beneficul unor conducători care se cunosc dar nu se ucid”. Mulţi
conducători de azi nu înţeleg nimic din lecţiile istoriei.
Artistul care a reuşit să redea cele mai importante momente ale acestui război sângeros este
pictorul rus de origine franceză Franţ Andreievici Rubo (Rubaud), născut la Odessa, care a
Salonul <strong>literar</strong> 66/2008
28

PE MAPAMOND
trăit între anii 1856-1928. Rubo a studiat istoria luptelor de la Borodino din ziua de 7
septembrie 1812, amplasarea trupelor, a comandanţilor militari, o serie de hărţi militare, de
stampe, a stat de vorbă cu veterani de război şi cu istorici militari. La etajele I şi II ale
Muzeului Borodino (construcţie de formă cilindrică) sunt expuse tablouri pictate de Rubo:
portrete de generali, detalii ale celebrei pânze „Panorama bătăliei de la Borodino” (în
limba greacă, panoramă = jur împrejur). Pictura are 115 m lungime şi 15 m înălţime şi
surprinde doar ora 12,30 a bătăliei de la Borodino. Pictura a fost realizată la Munchen, între
anii 1910-1912, de Rubo împreună cu alţi 5 pictori germani, coordonaţi de el, şi a fost
expusă în anul 1812, cu ocazia împlinirii centenarului războiului de la Borodino. Rubo a
pictat de sus în jos (întâi cerul, fundalul), apoi crâmpeie de luptă: peste 1 700 de cai, sute de
tunuri aşezate pe afet, figuri de luptători.
Pe o scară interioară urcăm la ultimul nivel, pe un postament în formă de cerc din
centrul construcţiei cilindrice. Tavanul cilindrului parcă este o boltă cerească. Tot ce vezi de
la picioare până în „vârful cerului” îţi dă impresia că te afli într-un cadru natural, în chiar
mijlocul unui câmp de război. Pe pământul artificial de la podea (zici că-i natural!) sunt
răspândite mulaje de copaci, cai, case în flăcări (redate cu ajutorul fosforului), oameni,
snopi de grâu, copaci, vegetaţie, formaţii de militari în marş, soldaţi atacând la baionetă,
soldaţi căzând la datorie…De la baza „pământului” continuă pânza reală, pe o înălţime de
15 m, pictată în relief. O casă, de exemplu, este construită parţial, din lemn, în câmpul
aparent natural (poţi pipăi lemnul), apoi continuă pe pânză. La fel un copac. La baza
cilindrului este un cal din mulaj până la crupă, apoi configuraţia calului este continuată pe
pânza pictată. Îmbinarea mulajului cu pictura este perfectă. Mă sprijin de balustrada
cilindrică să văd mai bine. De acolo până la baza peretelui cilindric nu sunt mai mult de 20-
22 m, dar din cauza luminii difuzate tronconic am impresia că soldaţii care vin călare în
goana cailor spre noi (grupul aflat pe balustradă) ne vor călca în picioare şi ne vor face una
cu pământul. Magie? Nu! Artă şi tehnologie.
La plecare, spun câtorva companioni din grupul nostru de turişti că lângă statuia
uriaşă, din bronz, a generalului Kutuzov, din faţa Muzeului de la Borodino, trebuia
amplasată şi o statuie la fel de mare a pictorului Frantz Andreievici Robo.
Radu BORCEA
Salonul <strong>literar</strong> 66/2008
29

ESEU
Grafomania este un fenomen străvechi. Platon îl plasează
în momentul când cultura orală, cultura memoriei vii, a fost
concurată de apariţia scrisului. S-ar putea spune că pe măsură ce
memoria umană scade, grafomania creşte proporţional, deşi ea
pare a fi rodul unei memorii prodigioase. Invenţia lui Gutenberg în secolul al XV-lea a
sporit predispoziţia omului spre „beţia de cuvinte”, cum o va numi cu o sintagmă
devenită celebră Titu Maiorescu. S-a putut vorbi de o adevărată „Galaxie Gutenberg”
până în timpurile moderne aflată în supremaţie, până când a intrat în concurenţă cu
„Galaxia Marconi”, care, trebuie s-o spunem, a fost departe de a opri inflaţia de cuvinte.
Dimpotrivă. Internetul de azi e şi el un mediu excelent pentru palavragii de toată mâna,
vulgaritatea şi prostia proliferând irezistibil.
De-aici nu trebuie dedus că invenţia tiparului (nemaivorbind de celelalte mijloace
moderne) se face vinovată de toate relele civilizaţiei atinse de grafomanie. Tiparul a
constituit un pas uriaş pentru progresul civilizaţiei şi culturii. Dar fiecare bine se
asociază, fatalmente, şi cu antiteza lui, care, la rându-i, poate să stimuleze tocmai binele
spiritual.
Dacă beţia provocată de droguri sau băuturi poate fi întâlnită şi la animale, beţia
de cuvinte este specifică doar omului, observă Maiorescu. Cuvântul e dat omului spre
stimulare a inteligenţei. Dar cine abuzează de cuvinte se vede în situaţia de a-şi simţi
inteligenţa diluându-se şi chiar pierzându-se de-a dreptul. Omul cade în patologic:
„Simptomele patologice ale ameţelii produse de întrebuinţarea nefirească a cuvintelor –
arată Maiorescu – ni se înfăţişează treptat după intensitatea îmbolnăvirii. Primul
simptom este o cantitate nepotrivită a vorbelor în comparare cu spiritul căruia vor să-i
servească de îmbrăcăminte. În curând se arată al doilea simptom în depărtarea oricărui
spirit şi în întrebuinţarea cuvintelor seci; atunci tonul gol al vocalelor şi consoanelor a
uimit mintea scriitorului sau vorbitorului, cuvintele curg într-o confuzie naivă şi creierii
sunt turburaţi numai de necontenita vibrare a nervilor acustici. Vine apoi slăbirea
manifestă a inteligenţei: pierderea oricărui şir logic, contrazicerea gândirilor puse
lângăolaltă, violenţa nemotivată a limbajului”. (Beţia de cuvinte în „Revista
contimporană”).
Trebuie să atragem atenţia că în orice meseriaş al cuvântului se poate piti un
grafoman, că oricând beţia de cuvinte îl poate atinge dacă inteligenţa nu-şi domină
materialul. Sunt puţini scriitorii care să fi scăpat de ravagiile grafomaniei, cu atât mai
mult cu cât, bunăoară, poezia a fost decretată artă a cuvântului. Ba, poetica modernă şi
cea postmodernă şi-au făcut un titlu de mândrie din a fi beţie de cuvinte, chiar cu
simptomele descrise mai sus de către Titu Maiorescu. Asemenea poeţi n-au înţeles
niciodată de ce Eminescu arăta o extraordinară responsabilitate faţă de cuvânt,
întrebându-se unde va găsi cuvântul ce exprimă adevărul. Poeticienii moderni şi
postmoderni au crezut că fac mare ispravă izgonind adevărul din artă. Doar că marii
scriitori au ştiut dintotdeauna că fără adevăr (desigur, nu cel mincinos, erijat în
„adevăr”) arta sucombă a treia zi după… scriptureală!
Voi semnala unul dintre simptomele care trec din cel mai nobil aluat, acela al
vorbăriei „estetice”. Sunt de tot hazul acei critici care cred că se poate scrie poezie
Salonul <strong>literar</strong> 66/2008
30

ESEU
genială cu inflaţie retorică, sub pretextul nu ştiu cărei mode sau reţete (numite, în ultima
vreme, canon). Bunăoară, chiar şi un critic de talia lui Nicolae Manolescu găseşte că
marele merit al postmoderniştilor e de a fi redescoperit discursul, altfel zis, logomahia.
Faptul e cu atât mai surprinzător, cu cât autorul recentei Istorii critice a literaturii
române se declară discipol al lui Titu Maiorescu. Caragiale îşi bătea joc de tiradele
interminabile din piesele lui VictorHugo. În schimb, Nicolae Manolescu laudă „triumful
discursului” la Florin Iaru şi la Mircea Cărtărescu: „La Cărtărescu, la Iaru şi la alţii
asistăm la un triumf al discursului. Poezia lor este un imperiu al cuvintelor. E o poezie
care nu mai tace din gură”. (Istoria critică a literaturii române, Editura Paralela 45,
Piteşti, 2008, p. 1317). Într-adevăr, Levantul este un „imperiu al cuvintelor”, al unor
formidabile focuri de artificii. Dar, observa Marian Popa în Istoria literaturii române de
azi pe mâine, dincolo de noianul de cuvinte se ascunde nimicul.
Ceea ce am evocat aici însă ţine de cazul fericit al scriiturii „frumoase”, care dă aparenţa
esteticului, cel puţin, încât astfel de poeţi pot umple gusturile unei mode mai mult sau
mai puţin snobe. Partea gravă a lucrurilor începe cu veleitarii, cândva ţinuţi în frâu nu
atât de cenzura comunistă, cât de responsabilitatea editurilor de a nu primi la tipar cărţi
sub un anume standard estetic. După 1989, frâiele editurilor au slăbit cu totul, încât
puţine îşi mai îngăduie să reziste asaltului diletanţilor şi agramaţilor care fac rost de
sponsorizări spre a-şi tipări inepţiile în câteva sute de exemplare, distribuite cu
generozitate la neamuri şi la prieteni, convinşi că au intrat pe poarta nemuririi. Mai mult,
fac intense demersuri să obţină cronici <strong>literar</strong>e şi, de multe ori, le obţin, după care bat cu
insistenţă la poarta Uniunii Scriitorilor spre a deveni membri. De-aici începe un alt
fenomen: acela al corupţiei culturale. Mulţi dintre aceşti veleitari ajung membri ai
Uniunii, găsind sprijin la diverşi membri ai consiliilor de conducere ale filialelor şi, apoi,
la Centru. Există situaţii absolut aberante: în vreme ce unii grafomani sunt membri ai
U.S.R., un critic de valoarea lui Adrian Dinu Rachieru este ţinut şi azi în afara breslei
prin fel de fel de maşinaţiuni impardonabile. Cred că este una dintre cauzele care au
împins literatura la marginea culturii, îndepărtându-i pe cititori până la limita dispariţiei
lor.
Cum critica şi-a pierdut rostul său de a face igienă publică în literatură, se pare că nu i-a
mai rămas decât timpului să hotărască cine e în stare să îl înfrunte.
Theodor CODREANU
Salonul <strong>literar</strong> 66/2008
31

CRONICĂ LITERARĂ
Despre scriitorul Ionel Bandrabur aflasem câte ceva, dar sumar,
fracturat, accidental. Lecturându-i ultima carte "Eternalistul sau a nu muri "
(Editura Muzeului Literaturii Române , Bucureşti, 2007)am făcut un
exerciţiu de memorie ţi-am constatat că din cele 19 titluri consemnate pe
ultima pagină n-am citit decât cartea memorialistică "Un student de altădată"
publicată în 1979 la Editura Junimea. Mult prea puţin pentru a-mi potoli dorinţa de observator
aleatoriu la vâltorile spiritului vrâncean. ştiam, aşadar că autorul a terminat Facultatea de Litere şi
Filozofie la Universitatea din Cluj exact în vremea când regimul comunist instalat cu anasâna
începuse să experimenteze programul proletcultist de epurare a lui Blaga şi tot ceea ce reprezenta
elită intelectuală şi politică în România. A fost, prin urmare, martor inocent şi peste destinele
învăţământului românesc.
Ajuns la vârsta senectuţii, Ionel Bandrabur se arată mai interesat de problemele vieţii şi,
fireşte, ale morţii. Dacă tot n-am fost consultaţi dacă vrem sau nu să ne naştem(dacă vrem să
fiinţăm ca bărbat sau ca femeie, dacă vrem să trăim la poli sau la ecuator, în vremea lui Pericle sau a
lui Einstein), măcar s-o prelungim cât mai mult. Scadenţa nu-i prea surâde , dar nici nu-l revoltă,
mai degrabă îl cinizează şi-l derutează în imaginaţie, în fabulos.Nu pare dispus să împărtăşească
îndemnul înţeleptului Silen (însoţitorul lui Dionysos) adresat regelui Midas: "Neam netrebnic şi
muritor , fiu al hazardului şi al trudei, de ce mă sileşti să-ţi spun ceea ce nu e bine pentru tine să
auzi? Ceea ce e binele suprem îţi este inaccesibil a nu te fi născut , a nu fi , a fi nimic. Binele
imediat următor ar fi pentru tine să mori curând".
În subsidiar , probabil că admite ideea lui Cioran privind "De l'inconvenient, dar dacă ,
totuşi, "neajunsul"s-a produs trebuie văzut ce se mai poate face. Murirea şi nemurirea este o temă
bine bătătorită în literatura universală din toate timpurile. În spirit existenţialist, Simone de
Bauveire a scris un roman destul de bine apreciat de critica franceză de după război, "Tous les
hommes sont mortels" având în centru un personaj logodit cu dezvoltările nemuririi . Privită din
condiţia de om, nu-i deloc o fericire să fii nemuritor.
Ionel Bandrabur se pliază şi el pe galanteria acestei teme generoase şi-ncearcă să-i extragă
toate oportunitățile narative oferindu-ne o construcţie românească tulburătoare desfăşurată într-un
registru dinamic , captivant care înlesnesc lectura şi-l ţin în priză pe cititor. A-nţeles, desigur, că
interesul pentru lectură la generaţiile mai noi este în suferinţă, că scriitorii trebuie să-şi primească
serios reactivii despunerii narative, dacă nu vor să se lectureze în de ei.
A scris la persoana întâi, "Eternalistul" are o construcţie relativ simplă Devenit peste noapte
moştenitorul unei sume fabuloase, ca urmare a decesului mătuşii sale din Detroit, autorul şi-a
părăsit locuinţa din Panciu şi s-a instalat la unul din hotelurile luxoase ale Bucureştiului de unde a
dat un anunţ matrimonial la "România liberă": "Cinonanterar liber şi înstărit doreşte să cunoască
studentă înţelegătoare". I-a răspuns Norica, o studentă la conservator cu care încheagă o fabuloasă
poveste de " dragoste exaltată". Acesta este pretextul epic din care autorul desprinde toate
oportunităţile construcţiei româneşti . Iar pretextul este fisura, breşa din real prin care fabulosul
invadează şi legitimează acţiunea românească.
Membră a Mişcării eternaliste – o sectă desprinsă din Mişcarea pentru Integrarea Spirituală
în Absolut(MISA), Norica îl atrage şi pe autor în această grupare umbroasă şi maniacală condusă de
profesorul Nober ( de fapt , Mihai Ailincuţei) care-şi propune, printre altele , "reconstrucţia genetică
a omului."Totul era o chestiune de gene, de genom, de biotehnologie, de tehnică a extarpării"
(p.18). Toată problema este să ne acţioneze asupra genomului uman, să fie extirpate genele rele din
structura naturii umane în paralel cu protecţia genelor pozitive, a celor ce optimizează emanciparea
morală a omului lui.
Cum se-ntâmplă de obicei cu ideile utopice şi bine împănate cu savoir, şi acestea generează
nu doar discipoli şi atitudini partizanale, dar şi reacţii potrivnice, rivale, opoziţionale. Cel mai
Salonul <strong>literar</strong> 66/2008
32

CRONICĂ LITERARĂ
înverşunat adversar al mişcării eternaliste este fratele profesorului Nobel , călugărul Calist, tip
dubios care pretinde că demersul fratelui său este un păcat şi o blasfemie pentru că tulbură ordinea
divină şi actul creaiei biblice. Dumnezeu, susine Calist l-a făcut pe om imperfect special, tocmai
pentru a-i da posibilitatea mântuirii în vederea veşniciei de dincolo.
Sigur că idealul uman, aşa cum îl prefigurează Mişcarea Eternalistă cutabil . Una dintre
discipolele profesorului Nobel chiar întreagă la un moment dat:"dacă omul reconstruit nu va mai fi
bătrân şi bolnav şi nu va mai avea răutate şi ură în suflet – oare nu cumva se va plictisi? Oare nu
cumva plictiseala asta veşnică va fi mai rea decât suferinţa pe care o îndurăm acum?(p.66).
Întrebarea este pertinentă şi ne aminteşte de monotonia dezgustătoare a vieţii paradisiace descrisă
de Topârceanu în "Minunile Sfântului Sisoe".
Experienţa eternalistă nu este singura pe care o încearcă personajul principal. Un om al
locului , al locului unde era aşezată tabăra eternalistă(Poiana Zimbrului) se oferă să-l conducă întrun
loc numit "Borta Dracului ", unde creşte o ciupercă halucinogenă care permite celui ce gusta din
ea teleportarea în infernul bătătorit cândva de sandaua lui Virgiliu, sub ghidajul lui Virgiliu . Nu
rezistă ispitei de a încerca şi această experienţă , dar , spre deosebire de înaintaşul său Florentin, nu
reuşeşte să viziteze decât câteva departamente ale Hadesului; vizitează secţia îmbunătăţirilor , secţia
desfrâu, secţia Asasini celebri şi secţia Mame Ucigaşe. "Roata Dracului este un fel de gaură neagră
prin care se poate ajunge într-o altă lume, cea atât de spăimos este inocenţa în învăţăturile
religioase. Bineînţeles, lumea Hadesului este populată cu cei ce n-au trecut prin Mişcarea
Eternalistă. Lupta dintre gruparea profesorului Nobel şi fratele său Clist –reprezentat al sectei "Noul
Ierusalim" nu este lupta dintre bine şi rău, ci dintre două grupări-amândouă pretinzând că
procedează calea întronării triadei paulice-nădejdea , credinţa şi dragostea.
Aceasta e cartea , iar dilema autorului este lesne de înţeles; pendulează între o arhorescentă a
acţiunii şi deturnare spre epica eseistică. Îi înţelegem indecizia şi opţiunea pentru a finalitate
grăbită. Nu ştiu dacă autorul va mai reveni asupra pretextului pentru a-i conferi alte urmări narative,
dar un lucru e sigur. Ideea este generoasă şi poate alimenta încă multe din proiectele sal viitoare. Îl
vom urmări şi ne vom bucura de fiecare nouă apariţie în vitrină.
Nicolae Dorel Trifu este cunoscut , în mediile <strong>literar</strong>e, ca poet. Un poet sensibil, cu o
înzestrare a rostirii deosebită, capabil să vehiculeze conţinuturi, dintr-un impresionant orizont.
Poezia sa este una atent elaborată şi adesea bine impregnată de substanţiale trimiteri culturale. Dar
nu-i este deloc străină nici facultatea trăirilor efective, care generează emoţii puternice, potenţându-i
lirismul şi fecundându-i expresia.În tinereţe, cu deosebire, a frecventat cenaclurile <strong>literar</strong>e, ceea ce
l-a ajutat să asimileze, mai aplicat,procesele creaţiei, fără să fi avut un mentor anume. Poate doar
pasiunea lui pentru poezie şi lecturile lui complementare i-au fost constante, guvernându-i
evoluţia.Multă vreme, scrisul lui a stat sub semnul noii sale experienţe culturale, fiind rodul
uimirilor şi, deopotrivă, al decantărilor creative consecutive. A descoperit, apoi, magia credinţei
duhovniceşti, care i-a devenit sursă predilectă a vieţii şi, implicit, a drumului său poetic. În atelierul
lui de îndumnezeire, poetul s-a concentrat, mai ales, asupra tainelor divine, încercând să explice
anumite stări şi reacţii, sau să răspundă la anumite întrebări provocatoare. Sigur că n-a rămas aici,
dar bolţile fuseseră, mai larg, deschise.
La anii săi, zestrea de iscusit mânuitor al condeiului nu este prea bogată. Au contribuit la
aceasta scrupulozitatea şi respectul său pentru cuvântul scris, dar a cântărit suficient şi munca sa de
fiecare zi, desfăşurată într-un domeniu colateral. Şi, totuşi, cele 5 volume de pozie, tipărite până în
anul 2005, reprezintă o carte de vizită autentică pentru statutul său de scriitor. Niciunul dintre ele n-
a rămas fără ecouri, semn că poetul a avut ce spune şi a ştiut cum să o facă. De curând, ne-a surprins
cu o nouă apariţie, de dinafara cadrului strict al poeziei, dar nu fără legătură cu aceasta. Ea adună, în
paginile sale, cca 30 de exprimări publicistice, de întindere medie, articole, eseuri şi comentarii
critice, aplicate asupra unor volume de poezie şi proză. Sunt toate înscrisuri notabile, care-i
Salonul <strong>literar</strong> 66/2008
33

CRONICĂ LITERARĂ
completează universul preocupărilor, cu câteva trăsături de ordin stilistic şi conceptual, care se
conturaseră elocvent încă din perioada colaborării sale, în calitate de redactor, la Revista Axioma.
Dar respectivele „confesiuni şi evaluări <strong>literar</strong>e” , cum se subintitulează volumul, au fost risipite, în
ultimii 7 – 8 ani, şi în diverse publicaţii de profil, din Bucureşti ori din ţară, acolo unde poetul se
„introdusese” anterior cu succesive grupaje de versuri.
A venit, iată, momentul potrivit, pentru a le selecta şi a face din ele o carte. Ordonarea
materialului compozit al acesteia are în vedere tipul de abordare formală folosit. Drept urmare, după
necesarele puneri în temă asupra intenţiilor sale, exprimate într-un Prolog, de factură poetică,
autorul aşează un amplu material introductiv, referitor la starea actuală a României, făcând aprecieri
inechivoce, chiar dure, cu privire la noul ei parcurs, manieră care nu se îndepărtează însă prea mult
de tipicul reţetelor gazetăreşti dâmboviţene (Post- scriptumul, care se subsumează, este ceva mai
analitic, dar el a fost redactat la aproape 7 ani de la apariţia în Revista Cronica a acestui articol!).
Acestuia îi urmează apoi o suită de câteva piese „de greutate”, consacrate aniversării –
comemorării lui Eminescu, Caragiale, Blaga, Vasile Voiculescu, Labiş., Ţuţea, Stratan, aflate la
graniţa eseului editorialistic, dominat de atititudine polemică, precum şi de râvna autorului de a
puncta aspectele definitorii ale operei acestora. Sunt, se vede bine, rezultatul unor lecturi atente,
deopotrivă a operei acestora, dar şi a referinţelor critice care s-au succedat în timp, pe care autorul
nostru le-a filtrat cu aplicaţie şi le-a valorificat în beneficiul unui plus de înţelegere. De aici,
fermitatea şi directeţea unor enunţuri, cu valoare fundamentală: „Originalitatea lui Caragiale rezidă
în aceea că el creează o „comedie umană, în subtext, prin mijlocirea unei savuroase „comedii a
cuvântului”, nu a unui comic ieftin, de situaţii, în care umorul dulce – amar şi ironia, iscă o gamă de
reacţii – de la surâsuri gingaşe până la râsul homeric”; „Opera blagiană conţine simboluri şi
metafore mitice nemaiîntâlnite la niciun alt poet român, clasic sau romantic, ele însele fiind
purtătoare de fioruri existenţiale şi metafizice”; „Strofele poeziilor religioase ale lui Vasile
Voiculescu sunt tot atâtea clopote de taină şi mister, al căror dangăt germinează în tăcere, precum
lumina neînserată a divinităţii, pregătind rodul cel sfânt al primăverilor, de duhovnicie şi credinţă
ale viitorului românesc” etc., etc.
O notă aparte, în acest segment al volumului, face eseul intitulat: „Rostirea poetică între
rugăciune şi jertfă mântuitoare”, în care poetul N. D. Trifu îşi exersează subtilităţile de gândire,
apreciind coerent, cu exemple, zonele de înrâurire şi simbolurile comune ale celor două forme de
comunicare cu Dumnezeu, considerându-le, fericit, drept căi ale întrupării harice. Interesant
de observat este că o seamă din ipotezele şi consideraţiile enunţate în acest eseu se află, parţial, şi la
baza altor articole din volum, ajutându-se de ele în identificarea unor exprimări care răspund ideii
potrivit căreia creaţia poetică de valoare se manifestă sau cunoaşte două ipostaze privilegiate –
aceea de rugăciune şi de jertfă mântuitoare.Observaţii pertinente şi redactări inspirate conţin, în
continuare, cronicile la volumele „Paharul însângerat”, semnat de poetul vrâncean Dumitru Pricop,
şi „Fragmente despre infinit”, aparţinând poetului buzoian Gheorghe Istrate. O „evaluare <strong>literar</strong>ă”,
demnă de menţionat, este şi aceea referitoare la poezia sătmăreanului George Vulturescu, căreia ii
evidenţiază, cu pregnanţă, elementele particularizante, decurgând din „antilirismul conceptualizării
poetice”. În acelaşi plan de situează, cu o afinitate în plus, şi comentariul asupra poeziei
târgovişteanului Grigore Grigore, prilejuit de apariţia antologiei „Meseria de prieten”, pe care îl
califică drept „un poet al melancoliei contemplative” şi, totodată, al exultanţei crepusculare”. Deloc
nesemnificativ este şi spaţiul acordat poetului şi publicistului gălăţean Corneliu Antoniu a cărui
operă face obiectul unei rodnice analize, îndreptăţindu-l pe comentator să conchidă că scriitorul în
cauză poate fi, fără ezitare, încadrat „în galeria poeţilor autentici”.
În spaţiul acesta expresiv îşi fac loc, mai apoi, însemnările apreciative privind volumele de
versuri ale preotului Constantin Dogaru şi inginerului – poet şi epigramist Geo Olteanu, ambii din
Ploieşti, precum şi publicistului şi omului de cultură gălăţean Sterian Vicol. Toţi trei au parte de
consideraţii critice pătrunzătoare, întreprinse cu o afectivitate frăţească şi îndatoritor spirit
colegial.Un scurt palier este rezervat, în carte, volumelor de proză, beneficiarii fiind romancierii
Apostol Gurău, Emanoil Toma şi Culiţă Ioan Uşurelu, acestuia din urmă comentându-i- se şi un
volum de eseuri. Având evident o restrânsă aplecare către genul epic şi dorind, pe cât posibil, să
Salonul <strong>literar</strong> 66/2008
34

CRONICĂ LITERARĂ
evite platitudinile, Nicolae Dorin Trifu îşi limitează aici observaţiile, la strictul necesar, eliminând
digresiunile, dar furnizând, totodată, cititorului elementele de caracterizare necesare punerii în temă
şi schiţării cadrului apreciativ de percepţie.În finalul ei, cartea are parte de o încheiere specială,
autorul revenind la poezie şi aşezând aici, ca pe un veritabil corolar, poate şi pentru plăcerea
demonstraţiei, un adevărat studiu critic, excelent croit, consacrat operei poetului Dumitru Pricop, -
identificat ca fiind la origine prefaţa pe care Dorel Trifu a scris-o special pentru antologia „Muntele
patimii” (Ed. Premier. 2003).
Frumuseţea redacţională şi acurateţea judecăţilor ne obligă, aproape, să cităm măcar două
fraze: „Dumitru Pricop risipeşte Poezie, prin toate ungherele universului, de la tâmplele munţilor,
încărcând mireasma înălţimilor celeste, până la aripile îngerului său păzitor ori gâtul subţire al
lebedelor de zăpadă ale Empierului, pentru că o scrie cu lacrima zvântată a vântului albastru,
pribegind între stele, sau cu propriile – i lacrimi, uitate cândva într-un colţ de cer. El trimite poezia
mereu de unde i-a venit, ca o taină a rostirii, nespusă, pe care i-o lăsaseră părinţii, din părinţi,
pierdută de un mileniu între basmele şi miturile prunciei între pâraie de balade, izvoritoare din
piscuri mioritice, în nopţi descântate de magi, când îi sărută umbra de „prinţ vrâncean” aplecată
asupra hrisoavelor străbune”.Consecutiv acestora este ataşat, logic, un articol – omagiu, invocând
personalitatea complexă a „prinţului vrâncean” (în fapt un apel la memoria clipei!), prilejuit de
trecerea sa prematură în eternitate. Textul respectiv este însoţit de o poezie tulburătoare, scrisă la
aproape un an de la nefericitul eveniment, pe care i-o dedică, aluziv, poetului – prieten Gh. Istrate,
fratele întru spirit al fostului mare rapsod. Pe un ton elegiac, ea deplânge condiţia pasageră a
poeţilor, închinători ai slovei, care „sub cerul înăsprit de vreme – trec prin lume – cu tălpile înfipten
brazde (...)”, purtând icoane / de iarbă pe piept şi doruri / ca focurile albastre în vânt / pe care le
aprind cu palmele / şi trupurile lor de pământ”.Ce se poate constata din această parcurgere a cărţii,
şi, fatalmente, sumară înşiruire a componentelor sale? Mai întâi, amplitudinea şi pertinenţa
demersului, ilustrând, fără dubiu, o înzestrare, care-i face cinste poetului Nicolae Dorel Trifu. Chiar
dacă uşor impresionistă şi uneori polemică, dar predilect analitică, critica sa ori efortul său
evaluator, cum îi place sa spună, uzează de un instrumentar primar, bine însuşit, pe care, cu intuiţie
sigură, poetul se pricepe a-l folosi. Pe alocuri, în exces, cel puţin în privinţa excesului de
neologisme. Fapt îmbucurător este că aplicaţiile sale au parte de o bună susţinere, apelând prea
adesea, în aprecieri, la surse verificate şi credibile. Tehnic vorbind, criticul – poet, deşi fără
experienţă efectivă în domeniu, ştie să navigheze prudent pe apele mişcătoare ale hermeneuticii. El
pleacă de la consideraţii cvasigenerale, se opreşte apoi la citate şi idei de suport, pe care le
consideră utile, şi abia după aceea intră în subiect. Niciodată atacul nu este abrupt, ci din aproape în
aproape se insinuează înlăuntrul operei studiate.Nu formulează verdicte, iar susţinerile sale sunt
bazate, preponderent, pe conexiuni logice şi pe instinctul său de poet. Câteodată, însă, construcţia
frazei trădează preferinţa pentru prea multe artificii lexicale dezavantajându-i mesajul şi făcând mai
evidente discrepanţele de tratare şi fragilitatea argumentelor. Dar bagajul său de informaţii şi, mai
ales, buna stăpânire a limbii poeticeşti îi permit să străbată o gamă largă de interpretări, dominante
fiind cele care vizează conţinutul. În judecarea cărţilor de poezie, mai cu seamă, este chiar
admirabil, punând atâta sârg prietenesc încât te cucereşte, fără a exceda, totuşi.
Divers în gama apreciativă şi la obiect, subtil când trebuie şi explicit la nevoie, N. D. Trifu
dovedeşte că între expresia lirică, suplă şi fragilă, şi angrenajul complicat al exerciţiului critic pot
exista căi de comunicare. S-a dovedit de atâtea ori de-a lungul timpului. Sub aura cuvintelor sale,
bine alese şi strunite, în egală măsură, se adună o sumă de gânduri şi se desfăşoară un mic spectacol
pe care N. D. Trifu, în polivalenţa preocupărilor sale, îl joacă fără aroganţă, cu modestie şi tragere
de inimă, cu intenţia că astfel, graţie calităţilor sale de poet, în primul rând, poate să dea la iveală,
mai elocvent şi mai bine, prin harul expresivităţii creative a rostirii, guvernată de pronia divină, o
parte din frumuseţea şi împlinirea confraţilor săi întru condei. Nu e puţin lucru şi nici nefolositor.
Nicolae Dorel Trifu – Sub aura cuvintelor (confesiuni şi evaluări <strong>literar</strong>e), Fundaţia culturală
Antares, Galaţi, 2008, 227 p.
Nicolae DUMITRESCU
Salonul <strong>literar</strong> 66/2008
35

CRONICĂ LITERARĂ
Pe 2 noiembrie 2006 am fost invitat la Casa Mureşenilor din Braşov, la lansarea cărţii
“Dansul Dorului-The Dance of Longing” de Adela-Adriana Moscu, carte apărută la Editura Ion
Creangă în colecţia Ambasadori ai culturii. Distanţa Ploscuţeni (Vrancea)- Braşov mi s-a părut a fi
atât de mică, încât cei de faţă mi se păreau cunoscuţi de o viaţă.
Într-adevăr, pe Ioan Suciu îl cunoşteam de la alte manifestări <strong>literar</strong>e din ţară, dar plin de har şi
căldură prietenească s-a dovedit a fi şi amfitrionul activităţii, Adrian Munteanu.
Şi Valeria Petriu a încântat auditoriul cu expunerile dumneaei despre trecutul şi prezentul
iconografiei şi mai ales prin frumoasele exponate supuse spre analiză ochilor cunoscătorilor. La fel
de profundă mi s-a părut a fi şi fermecătoarea Felicia Stelea. Momentul fierbinte a fost cel ce de
obicei uneşte om cu om, carte cu carte şi prietenie cu prietenie.
Şi cum altfel aş putea să fiu decât un prieten ce vă prezintă şi dumneavoastră, modest, din realizările
poetice ale celor doi braşoveni:
Ioan Suciu
Cu “Privire spre timp”, Editura Lux Libris, 2005, autorul, la al unsprezecelea volum de
poezie, după “Poeme despre”, “Miresme de lumină”, “Lumină-întrebare”, “Imparis”,”Lacrima
departelui”, “Spusul Nespus”,”Vămile tăcerii, cuvintele”, “Grădina cu altfel”,”Bastion între
raze”,”Privirea cântătoare” şi cu un plus de dăinuire şi dăruire poetică “Ştiinţele suave”, la
revederea din 2 noiembrie 2006, m-a fermecat cu “un destin”, căutând “o inimă acestui
adevăr!...”(p.9). Poetul, îmbolnăvit ca “o pasăre de zbor” umblă prin “rădăcinile nopţii” “de după
alte culori” pentru “o foame de cleştar”. Este foamea poetului Ioan Suciu pentru perfecţiune, pentru
Poezia care-i umple sufletul şi conştiinţa pe “rândul cuminte” acolo unde-i “ideea de rând”, unde
“smerit” este cântecul său.
Cuvintele lui fierbinţi sunt înainte de patimă , tăcerea de sud. Poetul are starea Poeziei în sânge,
după atâtea premii naţionale, se simte şi-n “Starea Râului”:
“De ce-aş mai veni
Să te-ncumet
Cu doruri, cu daruri?” (p.18)
Doineşte “fără de cântec” “toate zodiile”, îşi imaginează “clipa către sinea firii noastre”, arderea
poetică rămâne în extaz până la “arderea în mugurii de aripă”.Îndemnul este: “vino şi vezi” (p.24)
Şi cum totu-nfloreşte în tăceri, poetul vede “lumina mută”, “cântecul rar”, “păcile râului” “între
maluri duioase” şi mai mult:
“ceruri prin noi ating înţelesuri, de flore
Albastre, şi tot ning peste clipa ce dor e” (p.25)
Poetul este cuprins de viaţă şi dragoste, de “ fluturi enormi stinşi zorilor ce vin”, retoric se întreabă
“De ce să sângeri Clipă , tu, la ce bun?”
Ioan Suciu îşi imaginează trecutul ca fiind
“al pietrelor şi al zborului
neîncovoiat de nici o stea
necunoscut de nici o frunză
nevăzut nici unui vitraliu” (p.33)
Dorinţele poetului sunt imense, dar palpabile: îşi doreşte o casă, o pajişte, o iubită etc. Dar, din toate
acestea iţeşte
“Poezia
Se face seară pe pleoapele
Gândului pădurii
De sunete se aşează
Salonul <strong>literar</strong> 66/2008
36

Statornic întunericul
Mă priveşte
Cu ochii Poeziei
Care-i o hienă
Flamândă…” (p.72)
În aceeaşi verticalitate poetică sunt şi “Ştiinţele suave” ale autorului, carte apărută la
“Societatea scriitorilor militari” în 2005, unde
“Luminile-nfloratelor aflări
Mereu,cu alb, pe ochii mei să
Ningă” (p.18)
Salut, cu sângele cuvântului meu, trăinicia poeziei lui Ioan Suciu, împlinită prin “rădăcină a
somnului, lumină”
Adrian Munteanu
“Sonete 1”, 2005 şi “Sonete 2”, 2006 apărute la Arania, împlinesc fără de “amăgire” pe cel
de-al doilea braşovean de-acum bine cunoscut, Adrian Munteanu, poet care pulsează în versuri
memorabile:
“Când verbe-n cuget tainic mă sfinţesc,
Nu-mi amintesc de mine niciodată” (p.9)
Poetul iese la “liman” odată cu “căderea unui înger pe alee”. Pentru el “trecerea clipei a-mpietrit
câmpia”, unde
“O istovire dulce ne inundă
Şi aţipim la umbra unui vis”
Finalul sonetelor este sublim:
“Au sângerat amiezile pustii.
Răscoala clipei timpul ritmic bate
Până în miezul orelor târzii” (p.15)
Plin de viaţă şi speranţă, Adrian Munteanu, e un îndrăgostit şi un vizionar ce trece “dincolo
de timpul cel flămând” unde “iubirea…de linişte profundă/ Mai crede totul şi îndură tot” (p.20)
Poetul se lasă “condus de visuri şi plăcere”, până “la umbra unui vers”. Importantă este năzuinţa
lui, credinţa că poate fi “stăpân pe univers”. Universul lui este un echilibru între da şi nu,
“echilibru” ce “clipa ne-o alintă”.
Ca orice trăitor de rând, face umbră ţărânelor, zidind în trup zădărnicii, în aceeaşi clipă, în sacrul lui
“chivot ” pleacă din timp, se-mprăştie în spaţii, este în toate şi devine tot.
Adrian Munteanu cântă “gândul blând”, frânturile de cer”, “razele frânte-n clipe lungi”,
“fântânile curgând prin veac nefolosite”, cămaşa tainei ce-a-mbrăcat stejarul…”
Psalmic, religios”frământă semnele divine” “sărutând mâna care ştie /s-aşeze-n noi un sâmbure
etern” (p.71) Eternitatea lui Adrian Munteanu rămâne , ca un ecou, prin sublimele lui sonete, aşa
cum este:
“În piatra visătoare scrie luna”
Şi-o stea absentă-şi caută surata.
În piatra visătoare scrie luna
Sfiala pleoapei asmuţind săgeata.
Pe duhul serii s-a închis lăcata,
Un greier trist îşi pierde-n iarbă struna.
Cu grâul tainei s-a umplut covata
Şi seva umbrei pârguieşte pruna.
Din brazi uitarea picură întruna
CRONICĂ LITERARĂ
În plasa beznei s-a-ncurcat albina,
Dar prin păduri de crengi mai poţi să vezi
Şi-o rază-n piept a devenit vecina
Tăcerilor sub care te aşezi.
Îngemănarea nopţii cu lumina
Tresare-n noi, înduioşind zăpezi”.
Deci doi poeţi braşoveni care merită citiţi, cinstiţi şi preţuiţi deopotrivă pentru poezia lor dar si
pentru gestul de prietenie de care dau dovadă.
Marin MOSCU
Salonul <strong>literar</strong> 66/2008
37

CRONICĂ LITERARĂ
“Astăzi am hotărât
să mai împrumut din cer
(sfântă rugăciune)
fărâmă de har divin
pentru a scrie
câteva poeme
pentru mai târziu…”
Ţi-e aproape teamă să scrii despre o poezie atât de silfică, de aponderală ca a lui Constantin
Duşcă. Ai putea s-o împrăştii, s-o spulberi, s-o diluezi sau… s-o deochi! Şi n-ai mai avea acces la
vinişoarele ei de ocru şi de aur, la unda-i lirică, iar esenţa microparticulelor sale ţi-ar scăpa de tot.
Rămâne desigur posibilitatea s-o guşti, s-o savurezi în dozele (homeopatice) în care îţi este oferită şi
să taci. Însă atunci ţi-ai pierde capacitatea de a explica altora de ce îţi place şi cum te-a făcut mai
sănătos, mai bogat sufleteşte.
Dar haideţi s-o luăm şi altfel, pornind de la natura şi făptura poemului în general. Sunt poeţi
care îşi caută poezia prin lungi hăituiri în spaţii imense, ale realităţii şi ale virtualului, şi se întâmplă
să n-o găsească niciodată. Şi există dimpotrivă, nu mulţi, poeţi ce după un timp de ezitare sau
scufundare în cenuşiul vieţii merg drept la vizuina ori la scorbura sălbăticiunii întrezărite şi o
surprind în stare aproape pură, pe când se naşte, se nutreşte şi capătă trăsături particulare.
Constantin Duşcă face parte dintre aceştia. El se rânduieşte în această dispoziţie a exprimării alături
de străvechiul născocitor de cimilitură, de vraciul descântător, de cântăreţul din frunză, de olar,
de… autorii de formule gen haiku etc., de miniaturiştii medievali şi chiar de caligrafii… chinezi
(care la origine trebuie să fi fost egipteano-amerindieni!).
Pe de altă parte, poeţii de aşa-zisa „largă respiraţie” vânează, pescuiesc, sapă de regulă în
trecut sau viitor – cu cât mai îndepărtate, cu atât mai înverşunat. Ei nu trăiesc clipa. Când hălăduiesc
prin prezent, reinventează în cel mai bun caz proza şi o iau drept poezie. În schimb, cei de tipul lui
Constantin Duşcă, aparent apneici, dacă sunt şi norocoşi, se pliază pe „acum şi aici” şi în mod
surprinzător dobândesc portanţa zborului în dincolo şi dintotdeauna. Este ca în domeniul
microfizicii, unde relativismul şi indeterminarea au deschis o nouă perspectivă metafizică. Se
bănuia demult că ceea ce se află în mic sălăşluieşte şi în mare, dar nu se ştia cu un dram de precizie
cum vine asta, deoarece se confunda „josul” cu teluricul şi biologul şi „susul” cu cerescul şi
spiritualul. Astăzi se impune convingerea că adevărata realitate – singurul „obiect” pe care merită
să-l descopere poetul – cuprinde laolaltă infinitezimalul fizic miracolul psihic şi misterul divin.
Voi lăsa cititorului privilegiul de a se adânci în poezia discretă din acest volum – şi dacă se
poate din celelalte cărţi ale autorului, publicate (Poezia citează poeţii pe ordin de front, 2000;
Lacrima labirintului, 2001; Poeme, 2004; Sărutul umbrei, 2006) sau viitoare – şi a-i căuta
consistenţa, parfumul, inteligenţa izvorâtă în special dintr-o mentalitate nesofisticată, ancestrală. În
eventualitatea că va da sau va avea impresia că dă peste piese nu prea reuşite, trebuie, cred, să nu
uite impulsul sentimental al demersului său, baza artizanală a unei asemenea arte şi mai ales
delicateţea, modestia poetului. Deşi nu-i lipseşte o filozofie de viaţă explicită (amară, uşor
moromeţiană) şi nu îi este străină tăietura seacă a poeziei moderne, el preferă să se arate în firea sa
bonom-solară, credincioasă, mereu în aşteptarea harului şi a revelaţiei. De altfel acesta e şi sensul
veghei sale.
Să-i fie umplut potirul! Împlinească-i-se destinul!
Ioan Dumitru DENCIU
Salonul <strong>literar</strong> 66/2008
38

RELIGIE
Omul modern este pregătit, să treacă peste orice obstacol. A supus
natura, datorită progresului, a cucerit spaţiul cosmic şi acum este pregătit
să facă pasul spre o alta eră a civilizaţiei. Atotputernicul om l-a înlocuit pe
Atotputernicul Dumnezeu. Ştiinţa şi tehnica au depăşit praguri, care până
mai ieri păreau de neatins. Din coşul de gunoi al istoriei privesc
neputincioşi spre noi, un Hristos Răstignit, o Maică îndurerată şi cete de
sfinţi ce împodobeau odinioară pereţii bisericilor. Cu greu, chiar foarte greu, omul s-a eliberat de
conceptele şi preceptele unei religii moarte, care nu mai satisfăcea pe nimeni. E acum liber să-şi
satisfacă poftele şi pornirile, să-şi creeze o altă ordine morală în care singura regulă este: “nici o
regulă”.
Dărâmat de pe acel piedestal al măreţiei, Dumnezeu este repede înlocuit de „Regina Ştiinţă”.
Gata cu toate acele închinăciuni anacronice. Mitul divinităţii a apărut din ignoranţă, din lipsa
răspunsurilor la întrebările fundamentale ale omenirii. Ştiinţa deţine acum tot adevărul. Şi nu cere
nimic în schimb. Nici să faci bine, nici să fii bun, nici să iubeşti, pentru o răsplată ipotetică. Totul
este aici, în simţurile tale. Lasă-te condus de ele, iar ştiinţa n-o să-ţi pună niciodată interdicţii. Gata
cu păcatele, sunt noţiuni demodate, ştiinţa nu îţi cere socotelă, nici acum şi cu atât mai puţin, într-o
ipotetică viaţă viitoare. Ştiinţa are supuşi credincioşi, oameni aproape robotizaţi, care sacrifică totul
pe altarul progresului, iar în schimb primesc tot ceea ce le doreşte inima, mai bine zis trupul şi
pântecele. Ştiinţa întocmeşte statistici, persoana aceea, unică şi irepetabilă, dispare, e înlocuită de
cifre, iar în funcţie de rezultate se aplică preponderent acelaşi tratament. Chiar şi pentru acea parte a
omului, rămasă atâta vreme o enigmă, sufletul, ştiinţa a găsit soluţia: „psihologia”. Trăieşte liber,
omule, eliberează-te de prejudecăţi, de ruşine, de concepţii străine firii tale, totul are acum o
explicaţie, bineînţeles, ştiinţifică.
Dar ce se aude? E oare vocea „Ştiinţei”? Se vorbeşte de încălzirea globală, care ameninţă
viitorul omenirii, de dispariţia multor specii de vieţuitoare, de boli noi apărute, care seceră milioane
de vieţi. Jurnalele de ştiri sunt sumbre. Familii distruse prin divorţuri rapide, copii abandonaţi prin
scări de bloc sau la containere, delicvenţă juvenilă, violuri, crime, sinucideri, violenţă, violenţă şi iar
violenţă....
Cum, „Ştiinţa” n-a prevăzut toate acestea? Cum, nu are soluţii? Se mulţumeşte să constate şi
atât? Începe să pună interdicţii? „Nu este bine să ne satisfacem toate poftele, deoarece există riscul
unor îmbolnăviri, ar trebui să reducem poluarea, mai sunt încă boli incurabile, fenomene ale
naturii catastrofale ce nu pot fi oprite, enigme ce nu pot fi dezlegate.”
Omul Atotputernic este din nou atât de neputincios! Şi la câte riscuri ne-am supus! Riscuri
neasumate. Am crezut în ştiinţă şi ne-a dezamăgit cu totul. Parcă era mai frumoasă povestea cu un
Dumnezeu iubitor, care ne-a creat din iubire. Şi mult mai credibilă. Parcă începe din nou să ne
doară suferinţa celuilalt, când ştim că Hristos a suferit pentru noi. Şi nici nu mai găsim plăcere
atunci când ne satisfacem toate poftele. De altfel, am constat că erau aşa de trecătoare… Gândul la
o altă viaţă, una veşnică, care începe după moarte, ne face să privim fiecare faptă a noastră
proiectată pe ecranul veşniciei. Şi nici nu mai suntem aşa de singuri ca până acum. Avem alături pe
cei care răspund iubirii lui Dumnezeu cu iubirea faţă de semeni. Credinţa în acest Dumnezeu iubitor
regăsită în sufletul sfinţilor, ne face din nou puternici. Şi culmea, devenim şi mai liberi. Încercaţi,
toti cei care n-ati crezut, să vă eliberaţi şi voi.
Preot Daniel PĂTRĂŞCANU
Salonul <strong>literar</strong> 66/2008
39

AFORISME
Nu se poate trăi în armonie perfectă. Aceasta este doar un vis. Şi două vaze de cristal, dacă
stau alături, se întâmplă să se ciocnească.
Femeia are oroare de nebuni, dar înţelege un gest nebunesc atunci când ea însăşi l-a
pricinuit. Eva este încântată de a şti că Adam şi-a pierdut minţile de dragul ei.
Bărbatul care forţează ocazia este dinainte iertat.
Adesea, lângă o femeie numai sex simţi un fel de gol. Infinitul dragostei aparţine inimii.
Eva are pasiunea reproşurilor. Nu numai faptul că ea recunoaşte binele pe care i l-ai făcut,
dar te socoteşte răspunzător pentru tot răul din viaţa ei. Dacă te-ai lua după ceea ce îi rostesc buzele,
dezlănţuindu-se fără nici un simţ al măsurii şi al dreptăţii, cu o patimă care nu cunoaşte odihna, ar
însemna că eşti cel mai ticălos ins de pe faţa pământului!
Când nu ne plac defectele fiinţei iubite, din două una: ori dragostea noastră nu-i destul de
puternică, ori ea este ţinută în frâu de raţiune; şi într-un caz şi în altul, sentimentul nu are viaţă
lungă.
Pentru bărbatul care e capabil să suporte umilinţe, să se vadă respins şi bruscat, nu există
limite în îndrăzneală. El ştie că dispreţul femeii, adesa iraţional, capricios, absurd, se poate
transforma în ceva care să semene cu contrariul lui; şi după ani de împotrivire, o femeie se poate
răzgândi.
Rareori o fată se mărită cu cel la care a visat îndelung. Unul face rana iubirii şi altul o
vindecă.
Iubim un om atunci când îi dorim prezenţa. Câteodată e doar obişnuinţa de a-l avea alături.
În dragoste, obişnuinţa este mai puternică decât sentimentul.
Când buzele femeii sărută ceea ce inima ei nu vrea, e o prostituată.
E greu să te opui unei dragoste vechi: lanţurile ruginesc, dar nu se rup
Moliciunea în dragoste nu mai este dragoste. N-am întâlnit nici o femeie care să se
grăbească a satisface dorinţele indolente.
Mai bine o fată modestă care-ţi face pe plac, decât o alta cu ifose de nobleţe. Când o
dezbraci, cenuşăreasa este la fel de încântătoare ca şi prinţesa.
Femeia se dă în vânt după haine. Este una din eternele ei preocupări. Îmbrăcată luxos, ea se
simte mai veselă, mai seducătoare, mai puternică, mai influentă, ba chiar şi mai deşteaptă,
înfruntând viaţa cu mai mult curaj.
Ionel BANDRABUR
Salonul <strong>literar</strong> 66/2008
40

VRANCEA CULTURALĂ
Octombrie-Decembrie
• 02 oct .1973-se naşte, la Floreşti, Republica Moldova,ALA MURAFA(numele real fiind
ALA BURUŞCIUC), profesor de limba şi literatură română,titulară la
Şc.Nr.2,Mărăşeşti,poetă,laureată ,în 2003 şi 2004, la trei concursuri de poezie.
• 05 oct.1944-s-a născut, la Moviliţa, UŞURELU IOAN CULIŢĂ , profesor de limbă şi
literatură română. Redactor şef al revistelor ,,Salonul <strong>literar</strong>’’şi ,,Pururi tânăr’’. Autorul a
numeroase articole, interviuri, cronici <strong>literar</strong>e, romane, cărţi de eseuri şi povestiri.
• 06 oct .1943-anul de naştere a lui COROIU CONSTANTIN, în comuna Ţifeşti. Critic
<strong>literar</strong>, eseist, publicist, autor de reportaje, dar mai ales de interviuri de substanţă.
• 10 oct.1934, la Hăulişca-Păuleşti, se naşte BĂLĂNUŢĂ LEOPOLDINA, actriţă de mare
valoare, ,,de o răscolitare forţă tragică’’(m.14.lo.1998). De reţinut că data naşterii e alta,după
Anghel şi Deşliu:21 nov.1934,conform volumului,,Vocaţie şi destin”.
• 10 nov. 1946-se naşte la Clipiceşti (azi com. Ţifeşti),CHINIŢĂ CONSTANTIN, poet şi
publicist, redactor la ,,Milcovul liber’’din 1990, director al Casei de Cultură ,,Emanoil
Petruţ’’ din Mărăşeşti. Mort la 29 decembrie 2008.
• 12 oct. 1952-anul de naştere, la Herăstrău (Nistoreşti ), a lui FROSIN CONSTANTIN, poet,
traducător de expresie franceză, doctor în Filologie,astăzi profesor la Universitatea ,,
Dunărea de Jos’’, Galaţi. Ultimul volum,lansat în 2006, la Adjud, prilejuieşte acordarea
titlului de ,,Cetăţean de Onoare’’ al acestui oraş.
• 12/26 oct. 1901-se naşte la Focşani, GIURESCU G. CONSTANTIN, Doctor docent în
Istoria românilor (1925), ,,membru al Şcolii Române din Paris’’ (1923-1924), membru al
Academiei Române, decorat cu ordine şi medalii, om de ştiinţă emerit, de valoare naţională
şi europeană.
• 16 oct. 1868-vede lumina zilei, la Soveja, MEHEDINŢI SIMION, savant de talie mondială,
geograf, etnograf, pedagog, filozof al culturii, om politic, prozator, considerat unanim ,,un
spirit tutelar al Vrancei’’.
• 17 oct. 1946-se naşte la Crucea de Sus- Panciu, PARAGINĂ ANTON, profesor de istorie,
arheolog, muzeograf, publicist, (mort 1998,la Focşani).
• 18 oct. 1953-s-a născut la Filipeşti (Bacău), MUNTEANU VIOREL, poet, care, de peste
două decenii, publică în mai toate revistele vrâncene, inclus şi în Antologia <strong>literar</strong>ă a
,,Jurnalului de Vrancea’’ , participant şi premiant la ,,Salonul <strong>literar</strong>’’
• 02 oct. 1872, în comuna Milcovul, s-a născut PAVELESCU CINCINAT, magistrat, poet,
epigramist celebru. (moare 30.11.1934, la Braşov).
• 24 oct. 1949-se naşte, la Urecheşti de Vrancea, CORNILĂ CONSTANŢA, farmacistă, poetă
(debut în revista « Ateneu » –Bacău), prezentă în mai toate revistele <strong>literar</strong>e ale Vrancei.
Salonul <strong>literar</strong> 66/2008
41

VRANCEA CULTURALĂ
• 24 oct. 1894 -moare pictorul TATTARESCU CHEORGHE. La Focşani, unul dintre liceele
de prestigiu îi poartă numele.
• 30 oct. 1858-se naşte, la Plaineşti ( azi Dumbrăveni), ZAMFIRESCU DUILIU, poet,
prozator, dramaturg, publicist, om politic, diplomat (m.30.06.1922, la Agapia-Neamţ).
Scriitor şi personalitate de valoare internaţională, un simbol <strong>literar</strong> pentru Vrancea.
• 05 nov.1943 , la Câmpulung – Argeş, s-a născut PARASCHIV FLORIN profesor, eseist,
traducator, publicist vrâncean, cu o apreciată vocaţie de critic <strong>literar</strong>.
• 10 nov.1955-se naşte , la Gura-Humorului (Suceava), BOTEZ ADRIAN, poet, critic <strong>literar</strong> ,
eseist , doctor în Filologie din 1997, cu teza ,,Spirit şi logos în poezia
eminesciană.’’Coordonator al unei reviste de excepţie : ,,CONTRAATAC’’.
• 11 nov.1941-s-a născut , la Focşani, GHERCIU CEZAR, profesor de istorie , publicist.
• 12 nov.1912, la Adjud, s-a născut, BOTTA EMIL, poet ,prozator ,actor de teatru şi film
(frate cu poetul şi dramaturgul Dan Botta). Un liceu din oraşul natal îi poartă astăzi numele
(m.24.07.1977) ;
• 16 nov.1948-se naşte, la Găgeşti (azi com. Boloteşti), CRISTOIU ION, publicist, prozator,
editor, eseist, istoric <strong>literar</strong>, coordonator, din studenţie şi până astăzi, al mai multor ziare şi
reviste.
• 18 nov.1916, la Rastoaca (Milcovul), s-a născut, POSTOLACHE ION LARIAN ,poet ,
traducător, publicist ;
• 22 nov.1953- moare la Focsani, ARBORE P. ALEXANDRU , profesor de istorie, etnograf
si publicist (n. la 20. 06.1890, lângă Iaşi). A fost profesor şi director la Liceul ,, Unirea’’.
,,Toponimie putneană’’ îl face celebru , astfel că Mehedinţi , Densuşeanu, Iorga şi alţii vor
lăuda opera sa .
• Decembrie1888-moare PRUNCU NICOLAE,primar de Focşani între 1881-1884 (născut
1845). Poet, colaborează la ,,Convorbiri <strong>literar</strong>e’’ încă de la apariţie,1867, dar şi la alte
reviste.
• 01 dec.1942-se naşte, în comuna Luizi –Călugara , lângă Bacău, MICHECI ION, profesor
(la Caiata-Sihlea), poet , eseist.
• 01 dec.1892,s-a născut, PETRESCU CEZAR, prozator si ziarist . El este legat de Vrancea
nu numai prin conferinţele pe care le ţinea la Focşani, la invitaţia lui Ion Diaconu şi a altor
prieteni literaţi, cât, mai ales, prin tragedia familiei , provocată de fiul său, student de 23 de
ani, care-şi împuscă logodnica, după care se sinucide ,fiind înmormântaţi amândoi în acelaşi
sicriu (!), având pe mormânt o singură cruce , în cimitirul din Tâmboiesti.
• 02 dec.1968, la Râmnicul-Sărat,s-a născut RENEA OANA-DIANA, poetă de talent pentru
copii , laureată ,în 1983,cu premiul ,,Revistei Noastre’’pentru poezie în cadrul ,,Salonului
<strong>literar</strong> Dragosloveni’’. In 1998, se impune difinitiv cu volumul ,, Eu eram o floare ,tu erai o
gâză…’’.
Salonul <strong>literar</strong> 66/2008
42

VRANCEA CULTURALĂ
• 06 dec.1971-moare , la Bucureşti RAŞCU I.M. poet , critic şi istoric <strong>literar</strong>, traducător ,
editor(n.31.03.1890,la Iaşi). Intre 1919-1923, este profesor la Liceul ,,Unirea’’,unde
conduce Societatea <strong>literar</strong>ă ,,Gr. Alexandrescu’’ , editând ,,Almanahul’’ acesteia , în care
publică viitoarele valori <strong>literar</strong>e M.Steriade,V.Huzum,I.Diaconu.
• 08 dec.1933-se naşte , în satul Bogza , com. Sihlea, CROITORU ALECU., regizor de teatru
şi film , scenarist, actor, poet şi prozator .
• 09 dec.1984-moare DIACONU ION , profesor, folclorist , entograf, dialectolog si publicist
(n.Spinesti, Vrancioaia). In 1930 a publicat ,, Ţinutul Vrancei’’.
• 10 dec.1927-se naşte la Mărăşeşti , NOVAC MIRCEA , scriitor (aproape 30 de volume) şi
publicist.
• 12 dec.1905 s-a născut,la Ianca-Brăila, HUZUM VIRGIL,venit în Focşani înca din 1916.
Publică versuri în Anuarul Socetăţii Literare ,,Gândul Vrancei’’. Colaborează şi la
,,Zburătorul’’ în care Lovinescu îi acceptă proză, poezie, critică <strong>literar</strong>ă, traduceri (m.în
1991).
• 16 dec.1886-se naşte, la Putna –Odobeşti (astăzi , com.Boloteşti), BĂRBULESCU ION,
desenator- grafician şi caricaturist, care va publica sub pseodonimul B’ARG,caricatură
politică , punând bazele acestui gen de grafică.
• 25 dec. 1952,la Focşani, s-a născut CEAMBURU DĂNUŢ, medic pediatru, poet, grafician.
Laureat al Premiului Internaţional ,,Fidelio’’al Universităţii din Bruxelles, la al treilea
Congres despre Copilul Alungat şi Neglijat (1991). Prezent cu poezie şi grafică în revistele
<strong>literar</strong>-artistice din judeţ.
• 25 dec.1994-moare, la Focşani, DIMA PETRACHE, profesor, ziarist, editor (n. la Obileşti –
Tătăranu ). In 1972, a reînviat valoroasa ,,REVISTA NOASTRĂ’’, serie nouă, de o mare
valoare documentară, publicând autori tineri şi consacraţi, interviuri deja celebre fie prin
numele personalităţilor, fie prin curajul de a spune lucruri mai puţin admise în vechiul
regim . Ridicarea bustului lui Eminescu, în Piaţa Teatrului, este un merit al său. Stins
fulgerator , lasă un uriaş tezaur documentar de istorie <strong>literar</strong>ă. A pregătit, sprijinit şi
încurajat elevii talentaţi, dar şi pe maturii care i-au fost, o vreme , alături. Redactorul şef al
,,Salonului <strong>literar</strong>’’se mândreşte că a avut marele noroc de a-i fi fost prieten şi colaborator.
Salonul <strong>literar</strong> 66/2008
43

CRONICĂ LITERARĂ
După o mai lungă pauză autoimpusă, Marin Moscu revine în scena liricii vrâncene cu
volumul “Foşnetul eternităţii“ (Editura Rafet, Rm. Sărat, 2006) care consolidează poziţia poetului
în galeria poeţilor descinşi din toposul binecuvântat de legendara Vrâncioaiei. Este, dacă fişele mele
sunt exacte, al şaselea volum al autorului şi beneficiază de o succintă prefaţă semnată de delicatul
poet şi redactor de revistă Gheorghe Istrati – ceea ce poate însemna că prefaţatorul a găsit un filon
magmatic din care autorul îşi alimentează poezia.
Profesor pe undeva prin satele patriei, Marin Moscu trăieşte sub semnul mirării şi al ebuliţiei
poetice. Ştie că lumea are un început şi sfârşit şi aruncă o privire indiscretă dincolo de marginile ei,
unde nu mai întâlneşte decât eternitatea şi neantul. Nu-i de mirare că din spaţiul său mundan
adulmecă eternitatea ca pe-o foşnire astrală şi ca pe un mesaj al destinului răsfirat şi el pe un fundal
cosmic dizmărginit.
Noaptea timpul se spânzură
De steaua mea
Tu aduci greierii de smoală
Din cuvinte
Şi rezemi scara curajului
De securea stelei
Ce cade pe pământ.
Salonul <strong>literar</strong> 66/2008
44
Un fir de iarbă
Se ofileşte
Înainte ca bobul de rouă
Să închege
Coapsele timpului
Spânzurat
În cuvinte de smoală.
(“Timp spânzurat)
Lumea e mare, darn u atât cât să cuprindă necuprinsul, rămân în afara ei încă multe din
tainele existării imponderabile. A rămas, bunăoară, divinul, despre care poetul a luat cunoştinţă
prin creaţiile sale genezice.
Înţelege taine, se împărtăşeşte din misterul divin , dar nu se drenează în canoanele liricii psalmice,
preferă să rămână fixat în cerinţele poeziei moderne. Ştie calea la Emaus, dar n-o parcurge-n
genunchi, după noimele umilinţei creştine, ci preferă fuga de timp şi de cronofagia vremuirii,
lunecarea într-un alt orizont de semnificaţii, mai ferit de însanităţile curgerii ontice. Plonjează într-o
diormă erotică în care timpul se condensează în clipe iar aceasta capătă valoare supremă. Timpul
zboară
Şi eu încep
Să te descopăr
La capătul clipei
Umilinţa perversă
A agoniei tale
Vinde zâmbete şi iluzii
De unde începe, Doamne,
Căsuţa zilei de mâine?
(“Capătul iluziei”)
În felul său, prefaţatorul Gh. Istrati are dreptate. Moscu Marin descinde din albia generoasă
a romantismului vechi, foloseşte întreaga recuzită cu care acesta a înfiorat lumea de altă dată, dar
nu lipsesc nici alte motive din galanteria romantică – muzica si vinul cu care se asociază în mod
fericit. Este un romantic, dar unul încercat de frisoane epicureice. Idealizarea femeia, dar nu refuză
nici ispitele cărnii, voluptatea îmbrăţişării , patima euforică turnată în ritmica trapului de cai.
Dans năbădăios în golul
Chefului plin de centauri
Roind vise pentru suflet
În parfum de zbor de grauri
Este toamnă peste rima
Ce s-a scris pe-o stea căzută
În zăpada care tună
Doruri de femeie muta
-----------------
Tună-n corzile vocale
Gust de vin şi de femeie
Peste chefuri de centaur
Tu eşti focul din scânteie
(“Focul din scânteie”)

CRONICĂ LITERARĂ
Astăzi,când se poartă poezia obscenă, poezia în dezabie, Marin Moscu se fereşte de obscenităţi şi
indecenţe . Poezia sa poate fi citită de oricine, fără să se folosească pătrăţelul roşu. În viziunea sa,
eternul feminin nu pavează drumul spre iad, ci spre mister şi spre mântuire.
Gest măreţ lăsat-a Domnul
Dinspre iad spre paradis
Binecuvântând femeia
Viaţa-i viaţă, viaţa-i vis!
Se poate spune că Marin Moscu, după o lungă experienţă lirică, a ajuns la o maturitate care-i
conferă un loc distinct printre scriitorii vrânceni şi o voce care tinde spre o identitate aparte.
Ionel NECULA
Salonul <strong>literar</strong> 66/2008
45

DIN PRESĂ ADUNATE…
AXIOMA-An X-nr.1-ianuarie -2009
- Ianuarie fiind luna lui Eminescu (conform naşterii oficiale), Nicolae Breb Popescu,
prin titlul „La Steaua”, aduce omagiul poetului naţional . Îi închină şi o poezie din care
punctăm câteva versuri: „Nu e canonizat şi n-a trăit ca sfântul;/L-au răvăşit adesea, femeia,
vinul, vântul / Dar crucea lui a fost din zori în zori, cuvântul…”-Ieronim Tătaru comentează
în detaliu (până la Epoca Eminescu) „Istoria critică a literaturii române”, scrisă de Nicolae
Manolescu. În privinţa lui Eminescu, N. M. respinge teza lui I. Negoiţescu în legătură cu
inferioritatea textelor antume (neptunice) faţă de cele din manuscris (plutonice). Benefică
încercarea criticului de a tempera tinerii care nu recunosc nimic genial în opera
eminesciană…/- Rubrica de poezie aduce nume sonore ca Nichita Stănescu (în franceză),
Ion Dumitru şi, prin articolul scris de Lucian Gruia, crâmpeie din viaţa şi din poezia „unui
sfânt: Grigore Vieru”. Marian Ruscu este, ca de obicei, prezent cu discreţie în revista pe
care o conduce.Poemul „Tăcerea şi călătorul”este plin de semnificaţii, iar metafora sa ne
surprinde mereu.
CONTRAATAC – Anul IX – nr: 21 – 2008
- Adrian Botez, redactorul şef, începe cu editorialul „Sunteţi nişte nesimţiţi,
domnilor!”Se adresează unor „aşi” ai televizorului: Mugur Ciuvică, Ilie Şerbănescu şi
eternul Ion Cristoiu.-Interviul „Vreau şi, posibil, voi reuşi să aflu cine sunt, cine mai sunt”
luat Raisei Boiangiu, scriitoare basarabeano-hunedoreană, ne avertizează că scriitorii vor
deveni „vizibili” doar dacă vor fi traduşi.Un alt dialog de excepţie, luat de A. Botez, este şi
cel cu Arhimandritul Arsenie Papacioc. Tineretul, ca şi maturii, au multe de învăţat, mai
ales despre libertate şi despre relaţia dintre bărbaţi şi femei…/-Sub genericul „Porni
Luceafărul..” debutează mulţi adolescenţi: Valerian Călin, Alexandra Niculescu, Ovidiu
Alex. Molea, Corina Maftei…/ Sigur că această revistă-carte (150 pagini) ar trebui
comentată pe larg, dar spaţiul nu ne permite. Aş adăuga doar ceva la afirmaţia lui A. Botez
că redactorul şef adjunct de la „Prosaeculum” este vinovat de toate relele.. Nu cred că
respectivul are vreun cuvânt de spus la revistă. Răul vine din altă parte..
CONFLUENŢE – Anul II – nr. 1 (2) – 2009
- Publicaţia Liceului Teoretic „Emil Racoviţă”, Galaţi, este condusă de
profesorul de matematică Viorel Dinescu, poet de mare profunzime şi dascăl apropiat de
copiii pe care-i educă. Considerăm că elevii din şcoala respectivă au o şansă rară, având ca
îndrumător într-ale poeziei şi ale prozei un om cu experienţă şi talent. Prin domnia sa,
adolescenţii sunt puşi în legătură cu mari personalităţi ale ştiinţei şi literaturii. Concludent în
acest sens este interviul luat de Viorel Dinescu academicianului Mihai Cimpoi, din care
copiii află despre conflictul dintre generaţii, despre respectul datorat celor din trecut dar şi
celor din prezent etc. Ştiind strânsele relaţii culturale ale redactorului sef, mai ales cu
românii din Moldova şi Ucraina, iată că acesta a adus de acolo cărţi pentru elevi şi astfel
Oana Panţîru (a XI-a E) şi Oana Popa (a XII-a A) ni-i prezintă pe Nicolae Dabija („Maraton
printre gloanţe”) şi peVasile Tărâţeanu („Cimitirul ambulant”)…
CONVORBIRI LITERARE – nr. 11 – 2008
- Deşi n-am primit niciodată la redacţie revista, am reuşit, prin metode specific
româneşti,s-o găsim şi să ne delectăm cu un conţinut divers şi atractiv. / -Cassian Maria
Spiridon, la rubrica „Atitudini”, ne propune „O alternativă necesară”. Porneşte comentariul
de la doi mari eseişti: Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon, care lucrează acum în SUA. Prin
eseurile lor (“Renaşterea conştiinţei critice şi a speranţei”–Ov.H., “Ce-a mai rămas de
apărat? – M.P.) au lansat manifestul „A treia forţă”. Concluzia lor? Trăim într-un climat
Salonul <strong>literar</strong> 66/2008
46

DIN PRESĂ ADUNATE…
intelectual sufocant, într-o postmodernitate în care prezentul etern face legea.. Personaliştii,
româneş„lupii singuratici”ai lui Ovidiu Hurduzeu, „valorizează tradiţia personalistă a
ortodoxiei ti”.. Pentru aceştia, Revoluţia industrială a stricat echilibrul omenirii..
Conservatorismul lui Mircea Platon doreşte să apere omul şi să alcătuiască o societate după
chipul şi asemănarea sa, fără o robotizare exagerată, Binele să fie distinct de Rău, să se
păstreze Familia, care, prin armonia ei, poate da omul adevărat…/-Dăm câteva titluri care
ne-au atras încă de la prima vedere:„Mic discurs despre miracol”, al cărui autor este o
focşăneancă foarte dragă vrâncenilor, Irina Mavrodin; „Atracţia pentru imposibil” (Gh.
Grigurcu); „O pledoarie pentru elite şi performanţă (în care Al. Zub comentează cartea
profesorului Petre T. Frangopol, „Mediocritate şi excelenţă”), „Romanul de evocare istorică.
Perfecţiunea stilului”(C.Dram).
DACIA LITERARĂ – nr. 81(6) – Anul XVIII – 2008
- Alexandru Zub scrie, sub un titlu atât de simplu (Paul Miron – la despărţire)
despre mare tristeţe că un scriitor de talent şi de prestigiu internaţional, Paul Miron , s-a
ridicat la ceruri. Cu regretul că nu putem reda măcar o scrisoare de-a „dibaciului mânuitor al
şarjei”, numit Paul Miron, de a nu putea reda părerile lui Florin Faifer, Emanuelei Ilie,
Grigore Elisei, Ioan Răducea şi alţii, îndemnăm să citiţi despre „inteligenţa acidă şi umorul
adânc, de mătase scumpă, prin replica vie, mustind de sensuri”, a celui comemorat.
- Călin Ciobotari are un dialog inteligent cu actorul Petru Ciobotaru. Aflăm astfel
multe despre viaţa unor personalităţi ca profesorul Grămadă, fost director al Teatrului
ieşean, Sorana Coroamă, al cărui frate, dr. Plăcinţeanu, fusese ginerele lui Ghiorghiu Dej,
despre Ion Onescu, Th. Mazilu, Miluţă Ghiorghiu etc.
In paginile de poezie întâlnim pe George Popa, Nicolae Matcaş, Bianca Marcovici, Corina
Irimiţa...
FAMILIA-nr.11-12-2008
- Este benefic pentru scriitori şi cititori că revista se deschide cu binecuvântarea
episcopilor de Oradea ai bisericilor ortodoxe şi greco-catolice cu ocazia Crăciunului.Prelaţii
respectivi îndeamnă la armonie, pace în suflet şi la bucurie.../ -Gheorghe Grigurcu îşi
continuă –şi bine face –“Fişele unui memorialist”.Cunoscutul critic redă printre altele un
panseu celebru al Monicăi Lovinescu:“Am fost o turmă şi am acceptat să paştem. Din
nefericire, acest lucru nu ne-a salvat: mieii nu sunt numai tunşi, ci mai sunt şi înjunghiaţi”/-
La rubrica “Explorări” ne atrage titlul “A trăi pentru a citi”.Aşa se numeşte cartea lui Codruţ
Constantinescu, comentată de Mircea Moraru. Autorul scrie cu plăcere, rigoare şi răbdare...,
iar opiniile sale sunt născute dintr-un” plural de lectură”./ - Ioan Moldovan acordă atenţia
cuvenită cărţilor “Album duminical”(Alexandru Muşina), “Oameni obosiţi”( Andrei Bodiu),
“Poveşti cu mine”(Lavinia Branişte) dar şi “Poeţilor şi pictorilor români contemporani..” Cu
obiectivitatea-i recunoscută, I.Moldovan analizează poezia celor trei poeţi sensibili şi
talentaţi. Aştept ca redactorul şef al “Familiei“ să se aplece şi asupra unor volume din
Vrancea, pe care le are la sediu../- ZRF-18-iată iniţialele care ne spun atât de multe despre o
iniţiativă de exceptie a revistei “Familia”, iniţiativă care a adus comentarii şi idei
excepţionale. La manifestarea desfăşurată între 24-26 octombrie 2008, cu subtitlul ”Istoriile
<strong>literar</strong>e şi revizitarea literaturii române contemporane”, s-a discutat despre “La ce bun
poezie în vremuri de criză?”, ”Morfologia eseului”, ”Jurnalul contra literaturii”, ”O nouă
direcţie în literatura română”etc.
Salonul <strong>literar</strong> 66/2008
47

DIN PRESĂ ADUNATE…
POESIS-nr.215-216-217-Anul XX
- George Vulturescu ni-l prezintă pe D-tru Păcuraru în “Salutator sub soare cu
dinţi”. Cartea cu cele cinci cicluri “lasă impresia unei construcţii, a unei variaţii tematice”. /-
În cronica Angelei Nache Mamier la cartea “Pasteluri de la Ocna Sibiului” a lui Nicolae
Stoie, se afirmă , pe drept, că fiind din Ocna... poetul are o poezie imprevizibilă, ca şi sarea,
un simbol al vieţii şi al morţii..”/- Ion Zubaşcu comentează volumul “Atenţie se închid
uşile” a Marietei Rădoi-Mihăiţă, iar Emanuela Ilie, sub titlul “Erosul şi Sophia”, se referă la
“Elegiile de la Dorweiler”, scris de Gellu Dorian./ - Prin “Jocurile minţii”, cunoaştem un
poet,Gheorghe Izbăşescu, “sobru, lucid, esenţial”. Dacă adaug că “duce în spate” o revistă,
care nu este oarecare, ci “Zburatorul”, atunci pricepem şi mai bine portretul creionat de
Gheorghe Mocuţa./ - Un scriitor remarcabil, Ion Cristofor, scrie studiul “Francofonie şi
dialog”. Personalitatea centrală a primei secţiuni a cărţii este un român, Cătănoiu, devenit în
străinătate Nicholas Catanoy. Acesta este un poliglot care scrie nu numai în franceză,
germană, engleză, ci şi în limba tribului de indieni haida. Studiul mai cuprinde şi alţi
scriitori, figuri marcante nu numai în ţările lor./- Cum e şi normal, “Poesis” cuprinde şi
multă poezie foarte bună. Iată câţiva autori recunoscuţi: Dan Mircea Cipariu (profil <strong>literar</strong>),
Ioan Nistor, Cassian Maria Spiridon, Viorica Raduţă, Eugen Evu, Carmelia Leonte, A.L.
Romos, Sonia Nogueira şi alţii./ -Nu pot finaliza această minimă prezentare a “Poesis”-ului
fără a menţiona două interviuri de excepţie: ”Spaţiul acesta transcarpatic e un soi de triunghi
al bermudelor (...) înghiţitor şi distrugător de suflete...”, luat de Călin Chire lui Alexandru
Buican şi cel luat de Mircea Popa cunoscutului poet Marcel Mureşeanu.
SPAŢII CULTURALE – nr.1, Anul I
- Am primit recent această nouă revistă, care apare la Râmnicu Sărat. Printre
„părinţi”,observăm persoane recunoscute pentru talentul şi seriozitatea lor: Radu Cârneci,
Valeria Tăicuţu, Petrache Plopeanu şi Valeriu Sofronie./-Editorialul ne dezvălue intenţiile
publicaţiei: să înlăture pseudocultura, sexismul, obscenităţile, gustul îndoielnic,veleitarismul
din literatură. /Petrache Plopeanu, cunoştinţă veche de-a noastră, scrie un articol
interesant:”Criticismul maiorescian mesianism catastrofic-acţional”? Gândeşte logic: titlul
este interogativ până în momentul când informaţiile vor fi destule pentru „a conchide
indubitabil” că, prin criticismul său, Maiorescu a ajuns la un mesianism catastrofic
naţional./ -Neobosita Valeria Tăicuţu (redactor şef), cu rafinamentul pe care i-l cunoaştem ,
intră într-un dialog cu scriitorul Cornel Ungureanu. Întrebările nine plasate îl duc pe
intervievat la destăinuiri. Printre altele, preocuparea de a apărea la Timişoara „Istoria
literaturii române de la origini şi până în prezent”,ca dovadă că, până acum, s-a „judecat
greşit raportul Centru-Margine”./-Prozele Magdei Ursache şi Carmeliei Leonte ne surprind
şi ne încântă. Ca şi poezia Mihaelei Malea Stroe, Gheorghe Neagu, Ştefania Pavelescu,
Virgil Diaconu etc. Urăm revistei „Spaţii culturale” colaboratori cât mai mulţi , resurse
financiare sigure şi viaţă lungă!
ERATĂ
Salonul <strong>literar</strong> 66/2008
48
C. I. UŞURELU
Dintr-o eroare pe care o regretăm, la rubrica „CHESTIONARUL LUI ŢIC”, din
revista noastră, a fost adăugată, la cele zece întrebări propuse, încă una venită de la un
cititor. Cerem scuze colaboratorului nostru şi sperăm ca astfel de situaţii să nu se mai
întâmple.
REDACŢIA

1. În raza zilelor de mâini
Vedem o viaţă nouă
Scăldată-n sute de lumini
Necunoscute nouă.
2. Privind luminile cereşti
În nopţile senine
Zburăm din grijile lumeşti
În sferele divine.
3. Şi admirăm tăcerea lor
Adîncă, trecătoare
Ce-nalţă tot ce-i muritor
Spre lumi nemuritoare.
4. Dar ce putem cuprinde noi
Din tot ce n-are margini
Cînd mintea noastră de noroi
E-o carte fără pagini.
5. Ce poate să-nţeleagă ea,
Materia greoaie,
Cînd forţa din atom, din stea
E suflet de văpaie.
6. Dar toate nu-s închipuiri
Iluzii dulci, deşarte,
Ce ne hrănesc cu amăgiri
Purtîndu-se spre moarte.
7. Ne credem faţă de ceilalţi
Mai mari în trup, cuvinte,
Nu ne vedem că înşelaţi
Suntem de-a noastră minte.
spiritul:
8. Sărmane om ce crezi că eşti
Sau reprezinţi alce,
Ai încercat să te priveşti
În Eul tău novice ?
9. Nu mlaştinile ce te-au prins
Sunt locurile tale,
Deşi în ele te-ai deprins
Ca orice animale.
10. Şi animalul de-ai fi, la fel,
N-ar fi prea mare gîndul,
Dar vezi, tu eşti mai rău ca el,
Căci prea iubeşti pământul.
11. Prea eşti robit de griji, nevoi
Şi toate cele false,
Ţinîndu-ţi trupul în gunoi
Şi sufletul în faşe.
12. Apoi tu singur eşti surprins
Că soarta ţi-e amară.
Te zbaţi şi-apei te dai învins
Sătul de-a ei povară.
13. Dar să te-ntrebi vreodată, tu
De cauza pieririi,
Nici gînd. Ba chiar pretinzi că nu
Există Tatăl Firii.
omul:
14. Nu-i nimeni mai presus ca eu
În lumea asta mare.
Nu-i soartă şi nici Dumnezeu.
Ci totu-i întâmplare.
15. Minciuna-i cine m-a făcut,
Ruşinea mi-a dat corpul
Şi mi-am făcut din prima scut
Şi din secundă scopul.
16. Nu cred decît ce simt şi văd
Cu simţurile mele.
Încolo-i moarte şi prăpăd,
Pustii numite stele.
17. Ce-mi pasă mie ce-oi mai fi
Cînd voi intra-n ţărînă.
Căci tot ce mă-nconjoară aici
Spre dulci plăceri mă mînă.
18. Ce să pricep eu din ce e
Divinitate, spirit,
Cînd trupu-mi are tot ce vrea
La ce bun să-l mai irit.
19. Şi ce folos să-l umilesc
Cu rugăciuni, iluzii,
Cu care adesea se hrănesc
Schilozii, orbii, surzii.
20. Eu, slava cerului-s întreg
Nu-mi pasă ce fac alţii.
Eu ştiu din viaţă ce s-aleg
Şi fără inspiraţii.
prezentatorul:
21. Cam astfel îşi cuvîntă el
Miţindu-se pe sine
Sărmanul om fără de ţel,
Pierdut printre ruine.
22. Dar toate au şi un sfîrşit
Cu rostul lor integru
Ce vine-adesea negîndit
Cu tot cortegiu-i negru.
23. Din omul nostru aşa semeţ
N-a mai rămas nimica,
Din contra, nu-i nici îndrăzneţ
Să-şi stăpînească frica.
24. Căderea-i bruscă-l zdruncină
În simţuri aşa tare
Că-ntîia dată se-ntreabă:
Sunt viu, mai sunt eu oare?
LUCEAFĂRUL VIEŢII este o poezie transmisă de Mihai Eminescu pe cale mediumică,
între anii 1941-1950, în următoarele condiţii:
Primele 88 de strofe au fost transmise unui cetăţean din Bucureşti, căruia i-a venit ideea să le
publice ca fiind el autorul; atunci s-a încetat transmisia. Restul strofelor ne-au fost transmise
odataăcu motivul pentru care nu ni se transmit şi primele 88 de strofe. Informaţiile obţinute de la
entitatea spirituală care s-a dat drept Mihai Eminescu ne-au permis identificarea respectivului , care
ne-a pus la dispoziţie şi prinele 88 de strofe, cu regretul sincer pentru intenţia care l-a stăpînit pentru
un moment. Eminescu ne dăruieşte această poezie ca semn de nemărginită afecţiune şi sprijin
pentru noi, în continuarea misiunii ce a avut-o atunci cînd a trăit aici. Ea cuprinde un dialog între
Om, al cărui Spirit se reîncarnează mereu în vederea evoluţiei, şi Ghidul său din planurile invizibile.
Discuţiile purtate scot in evidenţa nedumerirea şi neînţelegerea omului pe parcursul vieţilor, pîna
ce, prin suferinţa şi multiple reîncarnari , ajunge la cunoaşterea Scopului şi a Înţelepciunii care a
orînduit totul.”
Mircea Munteanu,1 sept. 1969, Braşov