CUPRINS

METODOLOGIA CERCETĂRII ÎN POLITOLOGIE
nivelul tratării exhaustive a aspectelor la care cercetătorul are acces în etapa
dată. Această metodă a fost preluată din sociologie.
În cercetarea politologică au avut o mare utilitate monografiile unor
personalităŃi politice celebre, ale unor partide politice, instituŃii politice
internaŃionale, regimuri politice etc. Prin astfel de studii este posibilă
aprofundarea culturii politice la nivel microsocial, cunoaşterea până la cele
mai mici detalii a unor “cazuri” concrete. Cei care vor studia monografiile îşi
vor forma anumite modele şi standarde în funcŃie de care vor putea elabora
generalizări şi extrapolări asupra ansamblului sau la nivel macropolitic.
Elaborarea unei monografii (de pildă: a unui regim politic) necesită o
temeinică documentare prin studierea materialelor de arhivă, a evoluŃiei
istorice a instituŃiilor, a mecanismelor de conducere şi de funcŃionare, a
rezultatelor obŃinute în timp. Aprofundarea analizei ştiinŃifice va putea fi
întregită prin evidenŃierea corelaŃiilor cu viaŃa socială, economică, culturalştiinŃifică,
religioasă, cu mentalităŃiile locale, obiceiurile, tradiŃiile etc. În acest
fel monografiile politice pot servi extragerii unor învăŃăminte utile oamenilor
politici de carieră dar şi cu caracter practic vizând, în principal, planificarea şi
dezvoltarea practicii politice. De aceea, interesul pentru abordările
monografice a fost recâştigat în ultimul sfert de veac, sugerându-se faptul că
studiul singularului şi al particularului localizat răspunde unor necesităŃi
profunde de cunoaştere, care pot sta la originea analizei unor probleme
generale, teoretice ale politologiei.
Metoda monografică a fost concepută şi aplicată de sociologul
Dimitrie Gusti-creatorul Şcolii Monografice de la Bucureşti. Începând cu anul
1924, el, împreună cu echipa sa, a întreprins ample investigaŃii de teren în
mai multe sate româneşti, urmând să le cunoască în întregimea lor prin
recurgerea implicit la chestionare. D. Gusti îşi propunea să obŃină o imagine
veridică, integralistă despre obiectul cercetat urmărind să reflecte atât cadrele
(cel cosmogonic, cel biologic, cel istoric şi cel psihic), cât şi activităŃile,
manifestările existente: cele economice (averile, producŃia, diviziunea
socială a muncii, bugetul, băncile, târgurile etc.), cele juridice şi statale
(delictele şi infracŃiunile, judecătoria, primăria, jandarmeria, atitudinile
cetăŃenilor referitoare la legi şi instituŃiile statale etc.), cele politice
(aderenŃele politice ale cetăŃenilor, campania electorală, conflictele politice,
simŃul civic, starea de spirit în perioada alegerilor etc.) şi cele spirituale
(activitatea bisericii, obiceiurile şi tradiŃiile morale, ideile şi simŃul estetic,
factorii culturali şi produsele lor etc.).
În ultimele decenii s-a dezvoltat, în paralel cu metoda monografică,
analiza de caz (sau metoda studiului de caz) care, în esenŃa lor, sunt
identice. Studiul de caz este o metodă de explorare, de cercetare exhaustivă
a unui fapt politic, a unei instituŃii sau a unui proces politic prin intermediul
cercetărilor de teren de tip neexperimental. Unii metodologi o deosebesc de
metoda monografică-aceasta rămânând eminamente descriptivă, prin faptul
că analiza de caz evoluează spre identificarea cauzelor, a mecanismelor de
funcŃionare, a efectelor, oferind posibilităŃi nu numai de diagnoză, ci şi de
prognoză.
55