CUPRINS

METODOLOGIA CERCETĂRII ÎN POLITOLOGIE
politice, de creare a unor noi mijloace necesare acŃiunii politice-fie ale
agenŃilor politici aflaŃi la putere, fie ale celor situaŃi în opoziŃie, la descoperirea
unor relaŃii cauzale şi funcŃionale, a unor tendinŃe de dezvoltare etc. Acestea
vin să confirme faptul că demersul pur teoretic şi doctrinar trebuie să fie
susŃinut de cercetările empirice, directe ale faptelor politice, dacă se tinde
spre a oferi guvernanŃilor informaŃii corecte, suficiente şi oportune necesare
luării marilor decizii, perfecŃionării actului de conducere politică în general, a
relaŃiilor politice dintre guvernanŃi şi guvernaŃi, corespunzătoare standardelor
societăŃilor democratice, în mod special.
Cercetările ştiinŃifice predilect inductive, legate de problemele
emanate din practica politică, sunt cele care aduc inovaŃii, ameliorări,
alternative de creştere a eficienŃei acŃiunilor politice contemporane. În acest
sens, tot mai multe guverne finanŃează cercetarea în sfera ştiinŃelor politice,
extinderea instituŃionalizării acesteia (au fost create academii de ştiinŃe
politice, asociaŃii ale politologilor, congrese de politologie, facultăŃi de ştiinŃe
politice, reviste de specialitate, programe de cercetare etc.).
În funcŃie de modul de explicare şi de interpretare a vieŃii politice s-a
făcut distincŃie între abordarea “obiectivă” şi cea “interpretativă”. Prima a
insistat pe promovarea acelor explicaŃii care se înscriu în zona exigenŃelor
specifice ştiinŃelor naturii (adevărul obiectiv al enunŃurilor şi descrierilor,
operarea cu judecăŃi, cu propoziŃii verificabile oricând din punctul de vedere al
adevărului etc.). Prin urmare, explicaŃia, teoretizările din politologie trebuie să
ia forma demonstraŃiilor, legilor, generalizărilor şi predicŃiilor din fizică, chimie
sau biologie, să se evite opŃiunile personale, judecăŃiile de valoare, astfel
încât să nu fie alterată obiectivitatea discursului. Pe această linie s-au înscris,
în ultimile decenii, abordările structuraliste, funcŃionaliste, analiza sistemică
sau cea operaŃională din politologie. Cea de-a doua a fost formulată in nuce
în cadrul curentului filosofic neokantian, apoi de către Max Weber, de
sociologia fenomenologică. În cadrul acestei orientări accentul a fost plasat
asupra specificului subiectiv al faptelor politice, pe analiza semnificaŃiilor
vehiculate de actorii politici. Deschiderile subiective, opŃiunile şi atitudinile
cercetătorilor sunt implicate inevitabil; opŃiunea politologului, formularea
judecăŃilor de valoare şi atitudinea obiectivă sunt complementare, sunt reglate
de etica savantului. Acest punct de vedere a câştigat tot mai mulŃi aderenŃi în
ultimul secol.
După criteriul complexităŃii faptelor politice studiate, cercetările
politologice pot fi mono, multi sau interdisciplinare. Întrucât realitatea politică a
devenit tot mai complexă din punct de vedere structural şi funcŃional-purtătoare
de noi virtuŃi şi subtilităŃi-obligatoriu de luat în considerare de către teoreticienii şi
practicienii care urmăresc să obŃină maximum de eficienŃă în profesiile lor, s-au
generalizat în ultimul secol cercetările multi şi interdisciplinare. Dar nu este exclus
faptul ca, în unele situaŃii concrete, cercetarea monodisciplinară să poată genera
anumite descoperiri, generalizări, interpretări sau inovaŃii care marchează
progresul acestei ramuri a cunoaşterii.
Desigur, tipurile de cercetare în politologie sunt interdependente, se
completează reciproc. Adesea s-a întâmplat ca faptele politice să fi fost
47