CUPRINS

POLITOLOGIA ŞI OBIECTUL EI DE STUDIU
politici, obligativitatea acestora de a organiza întâlniri cu segmentul social
reprezentat şi de a prezenta rapoarte de activitate, etc).
Toate aceste limitări au lăsat în urmă cu secole organizarea
monocentrică, exercitarea puterii de către un singur pol de putere, adică
monopolizarea dreptului de a lua decizii de către un singur centru de putere,
şi au condus la afirmarea a ceea ce R. Dahl numea poliarhie, a unei societăŃi
politice în care, mecanismele de limitare a puterii, de prevenire a arbitrariului
în deciziile agenŃilor politici au atins cea mai mare eficienŃă comparativ cu
celelalte tipuri de guvernare.
6. FuncŃiile politologiei
Asumându-şi calităŃile unei ştiinŃe socioumane maturizate, politologia
a intrat în posesia unui aparat conceptual explicativ şi predictiv consistent, a
unor legi şi adevăruri oricând verificabile după criteriile unui determinism
statistic-probabilist. Aflată într-o astfel de postură, ştiinŃa politicii exercită
câteva funcŃii corelate sistemic, care, în sinteză, ar putea fi prezentate astfel:
a) FuncŃia de cunoaştere, care este, în esenŃă, teoretică şi
explicativă, având ca obiect viaŃa politică a societăŃii, respectiv funcŃionarea
puterii, a raporturilor dintre conducători şi conduşi, a pivotului acestor
raporturi, care este statul. Demersul cognitiv în politologie constă în şiruri de
operaŃii de analiză, descriere, comparare, sinteză, esenŃializare, de
descoperire a structurilor profunde ale vieŃii politice, a legilor şi cauzelor care
reglează schimbările, a funcŃiilor politicului în societate, de anticipare a
direcŃiilor de evoluŃie şi dezvoltare a sistemului politic sau a unor componente
ale acestuia etc. Procesul de cercetare ştiinŃifică în politologie nu este unul de
natură pur pozitivă, aşa cum este cel din fiziologie, genetică sau microfizică,
ci, de regulă, este orientat de anumite standarde (scopuri, valori, norme
general acceptabile, obiceiuri şi tradiŃii specifice sociogrupurilor participante la
viaŃa politică).
În mod firesc cunoaşterea faptelor politice începe cu observaŃia
directă, cu acumularea unei experienŃe de simŃ comun, dar ea va evolua
obligatoriu spre surprinderea aspectelor esenŃiale, determinante, a legilor care
reglează practica şi viaŃa politică, a conexiunilor repetabile din cadrul
sistemelor politice. În acest sens, utilizarea metodelor de cercetare logică,
istorică, sistemică, funcŃionalistă, de analiză a “cazului”, comparativă etc. au
un aport de neînlocuit în efortul politologului de a elabora o teorie consistentă,
cu valoare operaŃională în planul larg al cunoaşterii care, totodată, să-şi
demonstreze utilitatea practică.
Pentru descrierea şi explicarea structurii şi dinamicii vieŃii politice, a
mecanismelor şi sensului schimbării sistemelor politice, cercetătorii au utilizat
noŃiuni şi categorii specifice politologiei, au recurs la diferite stiluri de
prezentare a rezultatelor la care au ajuns. În orice caz, explicaŃia în
politologie, chiar atunci când vizează fapte, evenimente concrete, reprezintă o
depăşire a simŃului comun, o negare a miturilor sau a demersurilor
41