CUPRINS

241
CULTURA POLITICĂ
imnuri, uniforme, mituri, lozinci, formule de salut, forme distincte de comunicare,
menite să întărească sentimentele de identitate şi să protejeze această
comunicare de persoanele din afara organizaŃiei şi comunităŃii politice
respective).
În acelaşi timp, pe lângă subculturile politice, pot fiinŃa contraculturi
care au drept conŃinut contestarea făŃişă, uneori vehementă a practicii politice
oficiale, a valorilor dominante în societate, propunând adesea schimbări
instituŃionale radicale. Aşa sunt culturile politice extremiste (ultranaŃionalismul,
extrema dreaptă, mişcarea neonazistă din Germania, Ku Klux Klan-ul în
Statele Unite ale Americii, FrăŃia Musulmană în Egipt etc.). Toate aceste
formaŃiuni şi-au dezvoltat propriile lor tipare culturale, exprimate prin idei,
valori, norme şi stiluri de acŃiune, care le pun în opoziŃie cu culturile propriilor
lor societăŃi. Desigur, manifestarea contraculturilor politice în largul lor are
limitări care sunt oficiale şi foarte puternice în regimurile totalitare (în astfel de
sisteme politice contraculturile sunt scoase în afara legii, purtătorii şi agenŃii
lor intră frecvent în raporturi cu organele represive ale statului, contraculturile
sunt reduse la tăcere sau se manifestă în forme latente). În regimurile
democratice contraculturile politice au un larg spaŃiu de exprimare, ştiut fiind
faptul că statul de drept îşi face datoria şi că, totodată, există forme de
toleranŃă şi chiar de respect faŃă de stilurile culturale care pot părea nefireşti,
deplasate.
Mozaicul creat de existenŃa şi competiŃia culturilor politice poate fi
considerat un factor de progres al societăŃii politice. O parte a forŃelor politice
conştientizează şi stimulează prin mijloace practice această realitate. Statele
Unite, FranŃa etc., deseori, au considerat că diversitatea culturii lor politice
vine să le îmbunătăŃească imaginea în lume, să le sporească puterea (dar nu
toŃi cetăŃenii acestor state sunt de această părere). Pe de altă parte, unele
state (nici un stat dictatorial nu face excepŃie) cred că diversitatea
subculturilor politice vine să slăbească cultura politică oficială, să inhibe
realizarea funcŃiilor acesteia. De aceea nu le încurajează sau, deseori, sunt
interzise oficial.
ConvieŃuirea în aceeaşi societate a mai multor culturi politice (fie
subculturi, contraculturi) sugerează existenŃa unor mari dificultăŃi pentru cei
care doresc să le ierarhizeze sau să opteze pentru “cea mai bună”, să decidă
care este “rea”. Aşadar, există un relativism al culturilor politice (valoarea
practică supremă a oportuniştilor), conform căruia oricare dintre culturi
exercită un rol distinct, are funcŃii în configuraŃia de ansamblu a culturii
societăŃii, îşi absoarbe seva din cultura ansamblului social. Ideea de
relativitate nu trebuie dusă până la cinism sau să se considere că în
societatea politică orice este permis, că nu există câteva standarde absolute
(de pildă, respectarea dreptului la viaŃă, combaterea rasismului etc.).
Adoptarea poziŃiei relativismului cultural îi încurajează pe cetăŃeni să
privească mai obiectiv societatea în care trăiesc, stilurile culturale existente,
prin raportare la propriul lor potenŃial.
Cultura politică se exprimă prin acŃiunile agenŃilor politici. Seriile de
acŃiuni politice istorice valorifică în mod coerent întreaga cultură stăpânită de