CUPRINS

PRINCIPALII AGENTI AI SISTEMELOR DE ACTIUNI POLITICE CONTEMPORANE
unor procese socio-politice istorice, coordonatori ai unor procese politice
sociale de anvergură istorică s-au format şi au activat şi în viaŃa politică (regi,
împăraŃi, preşedinŃi, principi, domnitori, miniştri, şefi de partide, etc.). În acest
context, problemele care pot fi ridicate, suscitând încă un viu interes, sunt:
Dacă în epoca noastră aceste concepte mai au acoperire în realitate? Dacă
personalităŃile politice, clasa (elita) politică şi masele populare sunt agenŃi ai
practicii politice? Care sunt funcŃiile acestora? În ce constă menirea istorică a
liderilor, a marilor personalităŃi politice? Dar a maselor populare?
1. Elitele politice şi personalităŃile
Încă în antichitate a fost sesizată şi teoretizată împărŃirea societăŃii în
clase sociale, straturi, pături, categorii, caste, etc., făcându-se observaŃia că
ar exista un segment social care-i include pe cei mai apŃi, pe cei care ar
avea astfel legitimitate deplină pentru a conduce. După Platon, de pildă, cei
cărora le-ar trebui acordată guvernarea sunt înŃelepŃii cetăŃii (filosofii), mai
târziu – gânditorii creştini susŃineau că politica ar trebui făcută de marii preoŃi,
de acele personalităŃi înzestrate cu har divin, unse de Dumnezeu pentru a
înfăptui pe Pământ un stat după chipul şi asemănarea celui divin; peste alte
câteva secole, în epoca modernă, s-a crezut că politica trebuie făcută de cei
luminaŃi, de cei care au demonstrat calităŃi naturale de conducători în
competiŃiile şi procesele vieŃii politice, etc. Aşa au proliferat concepŃiile elitare
într-un număr impresionant de versiuni. Conform acestora, istoria a fost
croită, realizată, reglată de elitele sociale care reprezintă calitatea, în timp ce
celelalte segmente sociale, în expresie generică - masele populare, sunt
cantitatea, contând pentru dezvoltarea socială doar ca număr. După Fr.
Nietzsche, mersul evenimentelor, schimbările istorice au fost hotărâte de cei
mari (aristocraŃi, nobili, eroi, etc.) şi puternici, de cei înzestraŃi cu voinŃa de
putere, ceilalŃi oameni constituie mulŃimile amorfe, difuze, incapabile de
acŃiune istorică. Masele sunt o copie difuză a oamenilor mari, pot semnifica
rezistenŃa pe care trebuie s-o înfrunte cei puternici, aptitudinea cea mai
importantă a mulŃimilor fiind aceea de a-i urma pe cei puternici, de a se
supune, de a se exprima ca instrument al celor mari. Un număr mic de
oameni supradotaŃi, cei care ştiu ce vor, afirma şi filosoful J. Dewey, duc
’’gloata’’ după ei. După V. I. Lenin, chiar clasa conducătoare are o
’’avangardă’’; I.V. Stalin a conceput şi clădit efectiv în cadrul acesteia din urmă
o ’’nomenclatură’’, un ’’aparat’’ iar înăuntrul aparatului un mic cerc dirigent al
marilor conducători. Şi aşa a luat fiinŃă unul dintre cele mai colosale imperii pe
care le-a cunoscut omenirea, teoria elitelor fiind fructificată din plin. O
concepŃie similară şi o evoluŃie asemănătoare au avut-o şi politica nazistă,
fascistă, celelalte imperii care s-au perindat în istorie.
Dar elita politică a fost nu numai obiectul reflecŃiilor filosofice, ci şi al
unor demersuri sociologice, pozitive. Aşa, de pildă, sociologul italian Vilfredo
Pareto (în lucrarea ’’Traité de sociologie générale’’, Payot, Paris, 1919), a dat
expresiei elită socială un conŃinut sociologic. După el, în orice societate
213