CUPRINS

INTRODUCERE ÎN ŞTIINłA POLITICII
generală a naŃiunii este titulara suveranităŃii, respectiv a dreptului statului de a-
i guverna pe cetăŃeni. Comportamentul şi deciziile guvernanŃilor vor fi legitime
dacă vor concorda cu voinŃa naŃională. Statul, în esenŃa lui, este expresia
juridică a voinŃei naŃionale, este personificarea juridică a naŃiunii. În acest
sens, art.3 din DeclaraŃia franceză a drepturilor omului şi cetăŃeanului din 1789
prevede: “Principiul oricărei suveranităŃi rezidă în mod esenŃial în naŃiune. Nici
un corp, nici un individ nu poate exercita vreo autoritate care nu emană expres
din aceasta”.
Dar în perioada de după revoluŃia franceză până astăzi, cei care au
vrut să pună în aplicare această doctrină a legitimităŃii guvernământului s-au
confruntat cu diferite probleme: voinŃa naŃională este, virtualmente,
convertibilă în diferite coduri juridice, structuri de autoritate, modalităŃi de
guvernare concretă. Aceasta depinde în mare măsură de calitatea şi
competenŃa oamenilor politici, a birocraŃiei statale, a culturii politice a
electoratului dar şi a elitei guvernante, a tradiŃiilor instituŃionale etc. Puterea de
creaŃie specifică, luciditatea, competenŃa personalităŃilor politice din fruntea
statului sunt factori de care au depins nu numai fidelitatea exprimării în legi,
decizii, comenzi potrivite a voinŃei naŃionale, ci şi adoptarea la timpul potrivit a
acestora, urmărirea aplicării lor cu rigurozitate, până la capăt.
Dată fiind posibilitatea exprimării aceleiaşi voinŃe naŃionale, într-un
moment istoric dat, în diferite moduri concrete, va rezulta de aici faptul că o
dispoziŃie imperativă a puterii publice nu este legitimă prin ea însăşi; o decizie
a unui organ al puterii nu va fi legitimă doar pentru faptul că a fost adoptată
într-o şedinŃă ordinară a acelui organ, ci numai dacă acea dispoziŃie sau acea
decizie, prin conŃinutul şi forma lor, sunt conforme regulii de drept. Prin
urmare, structurile statale, dreptul lor de comandă, deciziile puterii publice
sunt legitime doar dacă sunt legale, adică dacă funcŃionează în limitele şi
conform competenŃelor stabilite prin legile adoptate anterior.
În zilele noastre fiecare tip de stat îşi asumă o doctrină politică prin
care să-i fie legitimată autoritatea. Marile edificii statal-juridice ale secolului al
XX-lea (statul liberal, statul socialist, statul comunist, statul fascist etc.) au fost
justificate ideologic, au fost legitimate de o doctrină politică-juridică specifică
fiecăruia; tuturor le-au fost construite “imagini” cât mai atrăgătoare spre a fi
oferite percepŃiei cetăŃenilor, le-au fost inoculat un “spirit”. Ceea ce a căpătat
un tot mai clar contur, după revoluŃia franceză din 1789, a fost justificarea
democraŃiei, a fiinŃei statului democratic. Argumentele în favoarea statului
democratic şi a unui drept care-i dă măsura sunt eminamente politice. În acest
sens pot fi aduse următoarele argumente:
- toate guvernele din lume, din istorie au invocat faptul că ele exprimă
interesele generale ale colectivităŃii din subordine, fie ale supuşilor, fie ale
poporului, fie ale naŃiunii etc. Acesta a fost un principiu atât pentru faraoni, regi
şi principi, cât şi pentru guvernările republicane din zilele noastre. Dincolo de
aceste fapte istorice guvernământul va fi democratic dacă poporul va fi
consultat în luarea principalelor decizii, dacă va fi stabilit un cadru instituŃional
riguros prin care acesta îşi va alege reprezentanŃii în organele puterii sau dacă
îi va inlătura de pe posturi în situaŃia când aceştia dovedesc că nu îşi exercită
194