CUPRINS

PRINCIPALII AGENTI AI SISTEMELOR DE ACTIUNI POLITICE CONTEMPORANE
Principiile legitimităŃii au o evoluŃie istorică. O primă distincŃie poate fi
operată între legitimitatea divină şi cea civilă - fiecare cunoscând diferite
forme concrete. Legitimitatea divină a fost invocată în statele monarhice care
adesea îşi căutau întemeierea în dreptul divin. În cadrul guvernământului
teocratic monarhul era considerat de natură divină, faraonul era considerat în
vechiul Egipt fiu al Zeului, şeful de trib îşi legitima status-ul prin faptul că ar
avea darul supranatural de a recepta vocile strămoşilor, în sensul ocrotirii
tribului de primejdii sau prin faptul de a fi descendentul unui personaj mitic,
zeu sau erou; împăraŃii şi regii aparŃinători teocraŃiilor orientale erau
consideraŃi fii ai Cerului sau ai Soarelui etc. În amplul proces de expansiune şi
dezvoltare a creştinismului, doctrina legitimităŃii a devenit mai bine articulată şi
mai consistentă, preluând teza apostolului Pavel, conform căreia orice putere
vine de la Dumnezeu (‘’Omnis potestas a Deo’’). Concluzia practică ce rezultă
este că orice nesupunere faŃă de cerinŃele puterii înseamnă păcat, abatere de
la voinŃa divină. PrinŃii şi regii erau consideraŃi trimişii lui Iisus Hristos printre
oameni, având misiunea sacră de a realiza statul terestru după chipul şi
asemănarea statului divin. Diferitele teorii teocratice, pentru faptul că au
recurs la sentimentele religioase ale supuşilor statului şi nu la argumente
ştiinŃifice, treptat, în epoca modernă, şi-au restrâns aria de influenŃă în
favoarea teoriilor democratice privitoare la legitimarea puterii.
Legitimitatea civilă are şi ea diferite variante: statul şi legile provin
dintr-un contract social, guvernul se originează şi se întemeiază pe voinŃa
generală, acŃiunile guvernanŃilor sunt legitime pentru că urmăresc realizarea
binelui comun sau Ńin seama de normele legale în vigoare sau realizează
condiŃiile pentru respectarea drepturilor omului şi ale cetăŃeanului, sau
guvernământul este legitim pentru că a rezultat din alegeri, pentru că pune în
aplicare valorile generale sau pentru că este produsul unui consens, pentru că
se raportează la cerinŃele progresului social etc. În democraŃiile contemporane
legitimitatea, în esenŃa ei, este legală şi raŃională, întemeindu-se pe
consultarea periodică a cetăŃenilor care trebuie să-şi dea acordul majoritar
pentru orientarea şi acŃiunile guvernământului. Pentru a avea stabilitate şi
eficienŃă în acŃiunile întreprinse, guvernele trebuie să aibă acordul celor
guvernaŃi; dreptul de a guverna şi autoritatea organelor statului sunt legitime în
mod direct proporŃional cu gradul de acord al dispoziŃiilor lor cu voinŃa
colectivităŃilor umane cărora li se vor aplica respectivele dispoziŃii.
Teoria democratică a legitimităŃii a străbătut istoria dreptului pozitiv
francez, sub influenŃa lui J.J. Rousseau-autorul unei variante a teoriei
contractului social care a influenŃat spiritul dezbaterilor din Adunarea NaŃională
din anul 1789 până în 1791. Potrivit acestei concepŃii, în starea lor naturală
oamenii au libertăŃi nelimitate, de unde rezultă un cortegiu de consecinŃe
nefaste pentru viaŃa comunitară, pentru binele general. Făurirea unei societăŃi
drepte, în care oamenii să aibă sentimentul securităŃii personale garantat, să
se realizeze prosperitatea, progresul, în condiŃiile unui climat social general de
solidaritate interpersonală şi de egalitate a oamenilor în faŃa legilor, fără nici o
discriminare, presupune încheierea unui contract social, prin care indivizii
consimt să se supună voinŃei generale a comunităŃii, a naŃiunii. VoinŃa
193