CUPRINS

INTRODUCERE ÎN ŞTIINłA POLITICII
ale altor state, de a iniŃia şi desfăşura relaŃii cu diferiŃi subiecŃi ai dreptului
internaŃional (de a încheia tratate, convenŃii, acorduri internaŃionale, de a primi
şi a trimite reprezentanŃi diplomatici etc.), fără amestec din afară în treburile
sale interne.
Abordarea suveranităŃii în plan conceptual s-a afirmat începând cu
epoca feudală în procesul centralizării vieŃii de stat. După Jean Bodin,
suveranitatea este întruchipată de monarhia absolută, adică de supremaŃia de
voinŃă şi decizie a unei persoane. Nu pot fi concepute alte limitări ale
suveranităŃii în afară de cele care vin din partea legilor divinităŃii şi naturii,
cărora trebuie să li se supună toŃi monarhii de pe pământ. De aceea, în
perioada ascensiunii burgheziei şi a revoluŃiei burghezo - democratice, J.J.
Rousseau a introdus conceptul de suveranitate a poporului, de suveranitate
naŃională care sunt mai presus de voinŃa unui rege sau a unei clase politice. În
România, N. Bălcescu înŃelegea suveranitatea ca o sinteză între libertatea
naŃională şi "domnia democraŃiei, a poporului prin popor", iar M. Kogălniceanu
accentua asupra exercitării ei depline într-un stat naŃional unitar şi
independent. Într-un astfel de spirit, statul reprezintă naŃiunea organizată
juridic, fiind compus dintr-o reŃea de instituŃii menite să aducă servicii
colectivităŃii. Statul constituie astfel un instrument al cetăŃenilor, un ansamblu
de prestări de servicii publice destinate satisfacerii nevoilor reale ale
cetăŃenilor vizând bunăstarea, justiŃia şi securitatea. În exercitarea puterii
publice, statul simbolizează suveranitatea.
Puterea de stat suverană este unică în graniŃele sale, neputând fi
împărŃită cu nici o altă putere din exterior sau interior. Dacă puterea de stat
este suverană, rezultă că este şi indivizibilă. Diviziunea puterii de stat nu
înseamnă altceva decât o suveranitate ştirbită. Suveranitatea statului poate fi
exercitată pe cele mai diferite căi, în cadrul unor tipuri de forme de stat: de la
dictatură şi tiranie la republică şi democraŃie, folosindu-se în acest scop
violenŃa, teroarea, represiunea sau, respectiv, educaŃia, informaŃia,
persuasiunea. În acelaşi timp, suveranitatea este inalienabilă şi
imprescriptibilă; este inalienabilă în sensul că nici o naŃiune nu poate, prin
intermediul vreunui pact sau contract, să-şi înstrăineze definitiv suveranitatea
în profitul altei naŃiuni sau organizaŃii. Este imprescriptibilă în sensul că un
posibil uzurpator nu poate deveni titularul suveranităŃii printr-o atestare juridică
(de pildă, prin uzucapiune). Toate aceste caracteristici ale suveranităŃii
emană, în principal, din teoria clasică a statului-naŃiune, care consideră că
statul este expresia juridică a voinŃei naŃionale. Deja în “DeclaraŃia
franceză a drepturilor omului şi cetăŃeanului” de la 1789 se prevăzuse în art.3
că “Principiul oricărei suvertanităŃi rezidă în mod esenŃial în naŃiune. Nici un
corp, nici un individ nu poate exercita vreo autoritate care nu emană expres
din aceasta.” Din secolul lui Rousseau şi până astăzi doctrinele politice privind
suveranitatea s-au multiplicat şi diversificat, astfel încât spectrul lor se întinde
până la varianta contradictorie doctrinei suveranităŃii naŃionale. RealităŃile
socio-politice de azi scot în evidenŃă procesul de revitalizare a naŃiunilor;
acestea s-au dovedit a fi un cadru optim atât pentru formarea personalităŃii şi
pentru socializarea individului, cât şi pentru evoluŃia colectivităŃilor umane.
180