CUPRINS

PRINCIPALII AGENTI AI SISTEMELOR DE ACTIUNI POLITICE CONTEMPORANE
Inspirându-se din aceeaşi tipologie a lui Max Weber, mai mulŃi
politilogi ai ultimelor decenii prezintă existenŃa a două tipuri: partide
electorale de masă şi partide de aparat. Primele (după Anna Oppo),
asemănătoare modelului partidelor socialiste, au rezultat după al doilea război
mondial din transformarea partidelor de cadre, prin crearea de către acestea a
unor aparate permanente cu misiunea de a desfăşura activităŃi politice, de
propagandă, de a se ocupa de imaginea partidului pentru a atrage aderenŃi şi
votanŃi. Astfel de partide au abandonat, în mare parte, clasa socială
tradiŃională pe care au reprezentat-o, pentru a cuceri încrederea celor mai
diverse straturi, categorii sociale sau socio-profesionale. În numele unui
program politic larg şi flexibil, orientarea lor principală se îndreaptă dinspre
propriii membri spre cercurile sociale dinafara partidului. Dar principalele
instrumente politice (inclusiv asigurarea financiară) sunt oferite de cercul
membrilor de partid, încât să organizeze eficient propaganda şi campaniile
electorale. În acest fel, majoritatea partidelor nemuncitoreşti au devenit, după
al doilea război mondial, partide electorale de masă care fiinŃează împreună
cu partidele de aparate.
Partidele de aparate au fost reabilitate după anii 1950 pornindu-se
de la nemulŃumirile în privinŃa eficienŃei acŃiunii mulŃimilor, a voinŃei generale
exprimate democratic, a calităŃii judecăŃii şi orientării maselor şi de la
reexaminarea teoriilor elitiste. Pe această bază au fost aduse schimbări de
strategie şi în planul construcŃiei de partid, în sensul cooptării experŃilor, a
tehnicienilor pe posturile de conducere, a promovării unui înalt profesionalism
în politică, fiind reŃinute în atenŃie eşaloanele de membri, simpatizanŃi şi
alegători ai partidului, în special din perspectiva alegerilor.
4. Tipologia lui D. Gusti. Şeful Şcolii sociologice de la Bucureşti
împărŃea partidele, în funcŃie de programele lor, în: partide de program şi
partide oportuniste. Partidul de program "urmăreşte guvernarea ca mijloc
pentru a realiza programul său, în timp ce partidul oportunist urmăreşte
guvernul cu singurul scop de a guverna" 9 . Această distincŃie de principiu este
sursa a numeroase deosebiri. După modalitatea alegerii mijloacelor de
propagandă, partidul de program se adresează judecăŃii cetăŃenilor, îşi
impune vederile prin persuasiune. El duce lupta cu arme cinstite în limitele
adevărului. Pe când partidul oportunist urmăreşte succesul cu orice preŃ şi
prin orice mjloace, folosind arta insinuării, a corupŃiei, a calomniei, intrigilor şi
terorii.
Ca profunzime sociologică, această tipologie nu o depăşeşte pe cea a
lui Tocqueville.
5. Tipologia lui G. Burdeau. Burdeau face deosebire între două
categorii de partide: partide de opinie şi partide ideologice. Partidele de
opinie, prezente în scena istoriei mai cu seamă în secolul al XIX-lea, au patru
trăsături: ele acceptă, în principiu, structura socială existentă, reunesc oameni
aparŃinând unor clase diferite, au o slăbiciune organică deoarece armătura lor
este rudimentară, iar fundamentul individualist al acestor partide explică rolul
9 D. Gusti, "Partidul politic", în "Opere", vol. IV. E.A.R.S.R., Bucureşti, 1970, p.92.
145