CUPRINS

INTRODUCERE ÎN ŞTIINłA POLITICII
număr mic de membri, o organizaŃie suplă asigurată de către parlamentari.
Calitatea de membru avea o mai mare importanŃă decât mărimea numerică a
partidului şi decât organizarea. În general, partidele de notabilităŃi au evoluat
în universul politic al centrului.
Partidele de recrutare şi organizare a maselor au apărut mai târziu şi
s-au caracterizat printr-o puternică centralizare, o disciplină severă. Stării
idilice de dominare a notabilităŃilor şi mai ales a parlamentarilor i-a succedat
organizarea modernă a partidelor (partidele de masă - cum le va numi
Duverger). Întreprinderile politice ale acestor partide sunt lansate, conduse,
controlate de către oameni politici de profesie, de către antreprenorii politici de
genul boss-ilor americani, de către grupul dirigent din interiorul partidelor.
Programul partidului este stabilit de către delegaŃii organizaŃiilor locale întruniŃi
în Congres. Întemeierea acestei „maşini” a dat fiinŃă democraŃiei plebiscitare,
puterii "charismatice" a şefului. Parlamentarii au început a fi trecuŃi în
subordinea partidului, devenind un fel de marionete ale "ceremonialului"
parlamentar.
Analizând evoluŃia partidelor de cadre şi a celor de aderenŃi, G.
Burdeau concludea că între ele s-ar produce o apropiere prin aceea că în
structura partidelor de masă se constituie o armătură de cadre, un cerc de
notabilităŃi (un fel de "stat major al partidului", nomenclatura, cercul celor
propuşi pentru a fi aleşi sau pentru a ocupa funcŃiile esenŃiale în aparatul de
stat), care din punct de vedere funcŃional seamănă cu ceea ce erau altădată
partidele de cadre sau de notabilităŃi, deosebindu-se doar prin faptul că nu ia
singură deciziile, nu elaborează singură linia politică, ci valorificând practicile
plebiscitare.
Desigur, criteriul ales de către Max Weber este real şi de o anumită
profunzime sociologică. Din felul în care el a descris cele două tipuri de
partide şi în care le-a explicat originea iese în evidenŃă caracterul
instituŃionalist şi psihologizant al concepŃiei sale. Weber a supraestimat rolul
factorilor instituŃionali, organizaŃionali şi psihologici în geneza, în determinarea
activităŃii partidelor politice, parŃial în defavoarea condiŃiilor socio-economice,
obiective. O astfel de tipologie îndeamnă la o concentrare a atenŃiei asupra
structurii interne a politicului mai curând decât asupra interacŃiunilor acestuia
cu societatea. Cu toate acestea, ea a fost preluată şi valorificată de numeroşi
politologi contemporani, cum sunt S. Neumann, M. Duverger, G. Burdeau, R.
G. Schwartzenberg etc. Aşa, de pildă, M. Duverger susŃinea că dacă partidele
de cadre, tradiŃionale, au corespuns în primul rând conflictelor dintre nobilime
şi burghezie, partidele de masă au venit în istorie pentru a reprezenta cercurile
sociale cele mai largi, fără discriminări politice, în acord cu prevederile
constituŃionale. În acest scop ele şi-au creat un aparat permanent, specializat
şi ierarhizat, rezultând două grupări de conducători: liderii interni ai partidului şi
gruparea parlamentară a partidului, între care se aprind, adesea, dispute
pentru supremaŃie. Astfel de conflicte reflectă de fapt tensiunile dintre masa
membrilor de partid care aleg liderii interni şi mulŃimea celor care şi-au dat
votul pentru candidaŃii partidului.
144