Descarcă revista în format PDF - idea

însæ, utilizîndu-le, Benjamin le deplaseazæ cu
graflie, cînd nu le reinventeazæ), øi deci øi resursele
limbii comune – pentru a-i croi acestei gîndiri,
øi formei ei logice, „concepfliei“ ei, limbajul. Acela
apt sæ-i exprime ireductibila proprietate sau, cu
termenul lui Benjamin însuøi, „calitatea“.
Nu e decît firesc atunci ca aici – în dreptul chestiunii
„proprietæflii“ sale – sæ rezide øi punctul de
maximæ solicitare la traducerea acestui fel de text.
Cæci tocmai cu asemenea texte înscriind în ele
o meditaflie riguroasæ despre lucruri ale unei experienfle
deopotrivæ generice øi curente, deci
mereu reînnoite (una menitæ sæ le lumineze
de la propria lor luminæ, cînd nu-i angajatæ sæ le
transforme), se verificæ din plin adagiul cæ, pentru
ele, traduceri bune nu existæ, ci doar unele
cît mai puflin posibil proaste. Ceea ce principial,
øi nu mai puflin ideal, implicæ asimptota unei
nesfîrøite aproximæri (în fond, de aceea în spafliul
unei culturi mature, textele importante nu pot
avea – de drept – o singuræ traducere); una care,
în finitudinea intelecfliei desfæøurate de procedurile
unei munci concrete de traducere, nu se obfline
decît revenind asupra ei în straturi succesive.
Sau lucrînd în mai mulfli, colegial, sub eclerajul
unui deschizætor de drum (fiind tot text, în orice
traducere, chiar øi fæcutæ la mai multe mîini, ræsunæ
inevitabil o auctorialitate dominantæ, o
„voce“ a ei cu un timbru anumit). Sau, în sfîrøit,
se obfline în ambele modalitæfli deodatæ, „în cruciø“
øi-ntr-o reciprocitate complementaræ a atenfliei
fiecæruia la (micro)scæpærile privirii celuilalt,
într-o strategie de maximizare a exigenflei cu
care, sub autoritatea textului original, ceea ce
este de înfleles are a trece – a se textura – cît mai
fin, mai færæ rest în fidelitatea restituirii ca limbæ
proprie: deopotrivæ idiom exact (pe cît posibil întocmai)
al lucrurilor despre care ni se vorbeøte
øi limbæ comunæ textului traducerii øi cititorilor ei.
În acest din urmæ caz, în circulaflia internæ a versiunilor
de lucru între membrii echipei, practica
traducerii se îmbogæfleøte, explicit øi implicit,
cu o laturæ a ei de atelier sau de seminar practic
– din care se øi-nvaflæ.
Cum se poate ghici, toate acestea sînt nu atît rodul
unor judecæfli abstracte, cît încercarea de a
decanta øi-a divulga ceva de ordinul unei cunoaøteri
practice. Iar ea, se înflelege, se dobîndeøte
abia prin accesul direct la experienfla textului în
intimitatea sa, aøa cum apare ea desfæøuratæ,
dedublatæ – între original øi versiunea de fixat prin
traducere –, în fine, amænunflitæ, ca sub o lupæ.
Adicæ în lumina participærii efective la sarcina
traducerii, la finisærile ei. Într-adevær, dificultæflile
de surmontat în efectuarea acestor restituiri
Benjamin le-am putut deopotrivæ mæsura øi noi,
„redactorii de text“ (øi „îngrijitori“) ai textului acestor
traduceri. Øi anume în chiar mæsura în care,
alæturi de traducætoarea lor, sub cælæuzirea muncii
exemplare de defriøare fæcute de ea pe originale
(nu mai puflin în totalul respect al acestei
munci øi, desigur, cu acordul ei expres), ne-am
angajat øi noi priceperile øi putinflele în gestul concret
de împæmîntenire a gîndirii-Benjamin în
româneøte, la firul øi la ochiurile textului (øi nu
doar la nivelul surplombant al deciziei de a publica
texte reprezentative ale lui, cum s-a întîmplat
cu alte volume ale acestui autor într-adevær
drag nouæ). Cu toate astea, traducerile de faflæ
raportul de funcflii dintre scenæ øi public, text øi reprezentaflie, regizor øi actori. Teatrul epic – explica el –
trebuie mai degrabæ sæ înfæfliøeze situaflii, decît sæ dezvolte acfliuni. Øi obfline astfel de situaflii, dupæ cum vom
vedea de îndatæ, tocmai prin întreruperea acfliunilor. Væ atrag atenflia, aici, asupra cîntecelor, a cæror funcflie
principalæ este întreruperea acfliunii. Øi nu se poate sæ nu fi observat cæ teatrul epic adoptæ prin principiul
întreruperii un procedeu cu care v-afli familiarizat în ultimii ani, graflie filmului øi radioului, presei øi fotografiei.
Mæ refer la procedeul montajului: elementul montat întrerupe contextul în care este montat. Îngæduifli-mi
sæ indic pe scurt faptul cæ acest procedeu are o justefle specialæ, ba poate chiar desævîrøitæ în
teatrul epic.
Întreruperea acfliunii – pe baza cæreia Brecht øi-a descris teatrul ca fiind epic – contrariazæ în permanenflæ
iluzia publicului. Iar asta fiindcæ o asemenea iluzie este inutilæ pentru un teatru care îøi propune sæ trateze
elementele realului ca date ale unui experiment. Situafliile teatrului epic se aflæ însæ la sfîrøitul, øi nu la începutul
experimentului. Aceste situaflii sînt întotdeauna, într-o formæ sau alta, ale noastre. Ele nu trebuie aduse
mai aproape de spectator, dimpotrivæ, trebuie distanflate de acesta. El le recunoaøte ca situaflii reale, øi nu,
ca în teatrul naturalist, cu suficienflæ, ci cu uimire. De aceea, teatrul epic nu reproduce situaflii, ci mai degrabæ
le descoperæ. Descoperirea situafliilor are loc prin întreruperea cursului acfliunii. Întreruperea nu are însæ aici
caracterul unui excitant, ci îndeplineøte o funcflie organizatoricæ. Ea opreøte acfliunea în plinæ desfæøurare øi
obligæ astfel publicul sæ ia atitudine faflæ de ceea ce se petrece, iar pe actor sæ ia atitudine faflæ de rolul sæu.
Aø dori sæ væ aræt, printr-un exemplu, cum descoperirea øi folosirea gesticii nu înseamnæ la Brecht decît reconversia
metodei montajului, atît de importantæ în radio øi film, dintr-un procedeu doar la modæ, într-un eveniment
în viafla omului. – Sæ ne imaginæm o scenæ de familie: mama tocmai apucæ o statuetæ de bronz ca sæ
arunce cu ea dupæ fiica ei, tatæl tocmai deschide fereastra sæ strige dupæ ajutor. Iar în clipa aceasta îøi face
apariflia un stræin. Acfliunea este întreruptæ; ceea ce apare în locul ei este situaflia, væzutæ acum prin ochiul
stræinului: chipuri tulburate, fereastra deschisæ, mobilierul devastat. Existæ o privire în fafla cæreia nici scenele
cele mai banale din cotidianul zilelor noastre nu aratæ prea diferit. Aceasta este privirea dramaturgului epic.
Acesta opune operei dramatice totale laboratorul dramatic. Dramaturgul epic se agaflæ din nou de marea
øi vechea øansæ a teatrului: a expune ceea ce e prezent. În centrul experimentului sæu stæ omul. Omul din
ziua de azi; unul redus, aøadar, un om congelat într-o lume rece. Totuøi, cum nu avem altul, e interesul
nostru sæ-l cunoaøtem. El e supus unor teste, unor examinæri. Iar rezultatul e urmætorul: cursul evenimentelor
nu poate fi schimbat în punctele sale culminante, øi nu prin virtute øi hotærîre, ci numai, în desfæøurarea
sa riguros habitualæ, prin rafliune øi practicæ. Scopul teatrului epic e sæ construiascæ din elementele cele mai
mærunte ale comportamentului ceea ce în dramaturgia aristotelicæ se numeøte „acfliune“. Mijloacele sale
sînt, aøadar, mai modeste decît cele ale teatrului tradiflional; la fel øi scopurile sale. El are mai puflin intenflia
de a îmbuiba publicul cu sentimente, fie ele chiar øi de revoltæ, øi mai mult cea de a-l înstræina prin gîndire,
pe termen lung, de condifliile în care træieøte. Sæ remarcæm doar în treacæt cæ nu existæ început mai bun
pentru gîndire decît rîsul. Iar convulsiile diafragmei dau øanse mai bune gîndirii, de obicei, decît convulsiile
sufletului. Iar teatrul epic îøi permite doar luxul ocaziilor de a rîde.
Poate afli remarcat deja cæ reflecfliile de faflæ, care se apropie de sfîrøit, cer un singur lucru scriitorului: sæ
gîndeascæ, sæ reflecteze la poziflia sa în procesul de producflie. Or, de un lucru putem fi siguri: aceastæ reflecflie
îi duce, mai devreme sau mai tîrziu, pe scriitorii care conteazæ – adicæ pe cei mai buni tehnicieni în domeniul
lor – la constatæri ce oferæ fundamentul cel mai palpabil al solidaritæflii lor cu proletariatul. Aø dori sæ
închei printr-un exemplu actual, sub forma unui scurt pasaj din revista Commune, publicatæ aici, de dumneavoastræ.
Commune a lansat o anchetæ: „Pentru cine scriefli dumneavoastræ?“ Voi cita din ræspunsul lui
René Maublanc, precum øi din comentariile adæugate de Aragon. „Scriu færæ îndoialæ – spune Maublanc
– aproape numai pentru un public burghez. În primul rînd pentru cæ sînt obligat sæ o fac – øi aici Maublanc
se referæ la obligafliile sale profesionale, ca profesor de liceu –, iar în al doilea rînd pentru cæ am o origine
burghezæ, o educaflie burghezæ øi provin dintr-un mediu burghez, astfel cæ sînt în mod firesc înclinat sæ mæ
adresez clasei cæreia îi aparflin, pe care o cunosc øi pe care pot s-o înfleleg cel mai bine. Dar asta nu înseamnæ
cæ scriu ca sæ-i fiu pe plac sau sæ o sprijin. Pe de o parte sînt convins cæ revoluflia proletaræ este necesaræ
øi de dorit, pe de altæ parte cred cæ aceasta va surveni cu atît mai rapid, mai uøor, mai eficace øi mai puflin
sîngeros, cu cît rezistenfla burgheziei va fi mai slabæ... Proletariatul are nevoie astæzi de aliafli din tabæra burgheziei,
întocmai cum, în secolul al optsprezecelea, burghezia a avut nevoie de aliafli din tabæra feudalæ. Printre aceøti
aliafli aø dori sæ mæ numær.“
34