Descarcă revista în format PDF - idea

arhiva
tei literaturi. Folosind exemplul lui Erich Kästner, un critic inteligent a explicat în felul urmætor acest lucru:
„Aceastæ intelighenflie radicalæ de stînga nu are nimic de a face cu miøcarea muncitoreascæ. Dimpotrivæ,
ca fenomen burghez decadent, ea este mai degrabæ pandantul mimetismului feudal prin care era admirat
Imperiul în figura ofiflerului rezervist. Publiciøtii radicali de stînga de tipul lui Kästner, Mehring sau
Tucholsky constituie mimetismul proletar al unor straturi burgheze în declin. Funcflia lor este aceea de a
produce, din punct de vedere politic, nu partide, ci clici; din punct de vedere literar, nu øcoli, ci mode; din
punct de vedere economic, nu producætori, ci agenfli. Agenfli sau experfli, care fac mare paradæ cu særæcia
lor øi fac banchet din hæul care se cascæ. Nici cæ s-ar putea instala cineva mai confortabil într-o situaflie
dezagreabilæ!“
Aceastæ øcoalæ, spuneam, face paradæ de særæcia sa. Øi se eschiveazæ astfel de la cea mai imperioasæ sarcinæ
a scriitorului zilelor noastre: sæ îøi dea seama cît este de særac øi cît de særac trebuie sæ fie ca sæ o poatæ lua
iar de la început. Cæci despre asta este vorba. Statul sovietic nu-l va alunga pe poet din cetate, precum fæcea
Platon în Republica, dar îi va trasa – øi tocmai acesta e motivul pentru care am menflionat la început
statul platonician – sarcini care nu-l vor mai læsa sæ etaleze falsa bogæflie a personalitæflii sale creatoare, în
noi capodopere. A aøtepta o reînnoire de la asemenea personalitæfli øi de la asemenea opere este un privilegiu
al fascismului, care, tocmai de aceea, dæ naøtere unor vorbe atît de prosteøti precum cele cu care
conclude Günther Gründel capitolul despre literaturæ din Misiunea tinerei generaflii: „N-am putea încheia
mai bine aceastæ trecere în revistæ øi aceastæ prognozæ decît prin observaflia cæ, pînæ în ziua de astæzi, nu
s-au scris încæ Wilhelm Meister-ul øi Grüne Heinrich-ul generafliei noastre“. Nimic nu-i va fi mai stræin autorului
care a înfleles pe deplin condifliile producfliei literare de astæzi decît sæ aøtepte sau fie øi doar sæ doreascæ
astfel de opere. Munca sa nu va mai fi niciodatæ doar lucrul în vederea produselor, ci în permanenflæ øi
lucrul asupra mijloacelor de producflie. Cu alte cuvinte: produsele muncii autorului trebuie sæ posede, pe
lîngæ caracterul lor de operæ øi chiar înaintea acestuia, o funcflie organizatoricæ, iar utilitatea lor organizaflionalæ
nu trebuie în niciun caz limitatæ la funcflia propagandisticæ. Singuræ, tendinfla nu e de ajuns. Strælucitul
Lichtenberg spunea: nu opiniile cuiva conteazæ, ci ce fac acestea din el. – E adeværat totuøi cæ multe depind
de opinii, dar pînæ øi cele mai bune sînt inutile dacæ nu fac ceva folositor din cel care le împærtæøeøte. Cea
mai bunæ tendinflæ e falsæ dacæ nu ne aratæ atitudinea prin care poate fi urmatæ. Iar scriitorul nu ne poate
aræta aceastæ atitudine decît în activitatea sa realæ: adicæ în scris. Tendinfla este întotdeauna condiflia necesaræ,
dar niciodatæ øi suficientæ a funcfliei organizaflionale pe care o poate avea o operæ. Tendinfla are nevoie
în plus de o îndrumare, un ghidaj din partea scriitorului. Iatæ ce trebuie sæ cerem astæzi mai mult ca oricînd!
Un autor care nu-i învaflæ nimic pe scriitori nu învaflæ pe nimeni. Ceea ce conteazæ, aøadar, pentru caracterul
exemplar al unei producflii este, în primul rînd, sæ îi facæ pe alfli producætori sæ producæ, iar în al doilea
rînd, sæ reuøeascæ sæ le punæ la dispoziflie un aparat de producflie îmbunætæflit. Iar acest aparat este cu atît
mai bun cu cît aduce mai mulfli consumatori în procesul de producflie, pe scurt, cu cît e în stare sæ îi transforme
pe cititori sau spectatori în coproducætori. Existæ deja un exemplu în sensul acesta, dar aici nu-l pot
discuta decît în treacæt. E vorba de teatrul epic al lui Brecht.
Se scriu întruna tragedii øi opere care par sæ dispunæ de un aparat dramatic reputat, dar care, în realitate,
nu fac nimic altceva decît sæ fie combustibilul unuia perimat. „Confuzia ce domneøte printre muzicieni, scriitori
øi artiøti în privinfla propriei situaflii – spune Brecht – are consecinfle uriaøe, cærora li se acordæ însæ prea
puflinæ atenflie. Cæci crezînd cæ se aflæ în posesia unui aparat care în realitate îi posedæ pe ei, ei apæræ un
aparat asupra cæruia nu mai au niciun control, care nu mai este, aøa cum cred ei încæ, un mijloc pentru
producætori, ci un mijloc împotriva acestora.“ Acest teatru, cu maøinæriile sale complicate, cu giganticele
lui contingente de figuranfli, cu efectele sale rafinate, a devenit un mijloc împotriva producætorilor øi prin
faptul cæ încearcæ sæ-i atragæ pe aceøtia în concurenfla færæ speranflæ în mrejele cæreia l-au prins radioul øi
filmul. Acest teatru – atît cel cultivat, cît øi cel de divertisment, cæci cele douæ sînt complementare øi se întregesc
reciproc – aparfline unei pæturi sociale îmbuibate, care face din orice lucru de care se atinge un excitant.
Mesajul sæu este unul pierdut. Acesta nu este însæ øi cazul unui teatru care, în loc sæ concureze cu noile
instrumente de publicare, cautæ sæ le foloseascæ øi sæ învefle de la ele, pe scurt: sæ poarte un dialog polemic
cu ele. Acest dialog polemic øi l-a asumat teatrul epic. În raport cu nivelul prezent de dezvoltare a filmului
øi radioului, el este cu adeværat contemporan.
Pentru nevoile acestui dialog polemic, Brecht s-a întors la elementele cele mai originare ale teatrului. Aproape
cæ s-a mulflumit cu un podium. A renunflat la acfliunile de amploare. În felul acesta, a reuøit sæ schimbe
În chip de post-scriptum:
Nota redacfliei privitoare la traduceri
Textele lui Walter Benjamin au reputaflia de a fi
dificile deja în sine; cu atît mai mult atunci sînt ele
pretenflioase ca exercifliu de traducere (øi în
mod special cu ocazia uneia princeps pentru cele
în cauzæ). Motivul, foarte pe scurt – dar nu e defel
sigur cæ asta poate spune totul dintr-odatæ –,
ar fi nu atît „germana“ lor ca atare, lexicul ei ori
ceea ce se cheamæ în mod curent stilul unei retorici,
cît, pur øi simplu, chiar gîndirea-Benjamin,
desfæøurîndu-se caleidoscopic, într-un fel nu de
pufline ori insolit în raport cu freiajele structurînd
orizontul de aøteptare al cuiva versat întrucîtva
în chestiunile abordate.
Ca øi cum aceastæ gîndire, apucîndu-se sæ-øi
exprime intuifliile, gæsind pentru asta faptele relevante,
unghiurile de atac øi, totodatæ, argumentele
obiective susceptibile sæ-i expunæ forfla
vederilor, nu atît ea, cît viziunea astfel purificatæ
øi armatæ în care ea se miøcæ ar continua totuøi
sæ reziste domesticirii prin discursul care o
comunicæ; iar asta oricît de ireproøabil ar satisface
cel din urmæ exigenflele formale ale claritæflii.
Este, pesemne, tocmai ceea ce face ca, în anumite
puncte de condensare (øi totodatæ de
cristalizare) expresivæ ale ei, ale viziunii, ea sæ-i
aparæ cititorului ca intens, însæ promiflætor, enigmaticæ.
Într-un cuvînt, fascinantæ. (A nu se înflelege
totuøi cæ ar fi la mijloc ceva mistic, nicidecum;
e mai curînd vorba de-o fericitæ perplexitate dinaintea
posibilitæflilor de descifrare.) Atunci cu atît
mai mult îi apare ea aøa cititorului solicitat de lectura
textului benjaminian ca traducætor al lui; cu
alte cuvinte, acelui cititor, virtual privilegiat, care
e însæ nu mai puflin „împoværat“ cu responsabilitatea
fixærii cu acuratefle, într-o altæ limbæ decît cea
nativæ pentru gîndirea aflatæ-n cauzæ, a lecturii lui
„virgine“. Mai precis, a pariurilor acesteia.
De pe un asemenea sol al întîlnirii cu Benjamin
(sol care e, de fapt, doar puntea îngustæ, mobilæ
øi fragilæ, mereu revocabilæ, a unui du-te-vino între
douæ idiomuri: cel al înflelegerii øi-acela al restituirii
materiale, în expresie lingvisticæ, a acestei
înflelegeri, ambele de cucerit simultan… – „traducerea
e stræbatere de continuumuri de transformæri“,
spune el însuøi în eseul despre limbaj),
experienfla gîndirii-Benjamin-în-textul-sæu s-ar
mai læsa exprimatæ øi astfel. Benjamin (cel puflin
în textele de faflæ) ar fi nu atît un auteur (sau
semnætura proprie a unei „écriture“ neapærat
„originale“), cît o minte (un „cogito“ al ei) profund
inclasabilæ; una preocupatæ de o diversitate de
chestiuni, însæ atentæ la detalii; o minte deopotrivæ
delicatæ øi puternicæ, vastæ øi precisæ, sælbaticæ
øi cultivatæ øi, de aceea, indiferent de subiectul
asupra cæruia se exercitæ, de-o prospeflime a
privirii (dacæ am califica-o din capul locului de teoreticæ
am comite un pleonasm...) care, trecutæ
în fecunditatea puterii de concepere a unor problematici
proprii, sfideazæ într-adevær, prin bogæflia
lor, øi timpul, în genere, øi uzura produsæ de
lecturile succesive ori de uzajul textelor lui Benjamin.
Acestea toate ar fi caracteristici ce, împreunæ,
îøi pun pecetea dinæuntru pe felul singular
în care sînt mobilizate-n texte atît multilateralitatea
unei percepflii fenomenologice, cît øi sedimentærile
ori schematizærile deja disponibile (pe care
33