Descarcă revista în format PDF - idea

arhiva
– ca Schopenhauer în adîncul fotoliului sæu, în imaginea de la Frankfurt de pe la 1850 – a fæcut, tocmai de
aceea, ca øi acest spafliu vital sæ ræmînæ pe placa fotograficæ: aceastæ generaflie n-a læsat moøtenire virtuflile
sale. Aøa cæ, pentru prima datæ dupæ decenii, filmul artistic a îngæduit ruøilor sæ aducæ în fafla camerei oameni
pentru care fotografia nu era de niciun folos. Øi dintr-odatæ chipul omenesc a primit, pe placa fotograficæ,
o semnificaflie nouæ, incomensurabilæ. Dar nu mai era vorba de portret. Ce era? Unui fotograf german îi
revine meritul eminent de a fi ræspuns la aceastæ întrebare. August Sander 36 a adunat o serie de capete –
care nu sînt cu nimic mai prejos decît impunætoarea galerie fizionomicæ pe care au inaugurat-o un Eisenstein
sau un Pudovkin – øi a fæcut-o dintr-un punct de vedere øtiinflific. „Ansamblul operei sale este structurat
în øapte grupuri care corespund ordinii sociale existente øi va fi publicat în aproximativ 45 de mape, cu
cîte 12 fotografii fiecare.“ Existæ deja un volum cu o selecflie de 60 de reproduceri, care oferæ spre considerare
un material inepuizabil. „Sander porneøte de la flæran, omul legat de pæmînt, conduce apoi privitorul
prin toate pæturile sociale øi prin toate profesiile, pînæ la reprezentanflii celei mai înalte civilizaflii øi, îndæræt,
pînæ la idiot.“ Autorul øi-a asumat aceastæ sarcinæ colosalæ nu ca învæflat, nu la sfaturile unor teoreticieni ai
rasei sau ale unor sociologi, ci – ne spune editura – „plecînd de la observaflia directæ“. Iar ea a fost, cu siguranflæ,
una total lipsitæ de prejudecæfli, chiar îndræzneaflæ, dar totodatæ plinæ de delicatefle, în sensul vorbei lui Goethe:
„Existæ o empirie tandræ, care se identificæ în modul cel mai intim cu obiectul øi devine prin aceasta o veritabilæ
teorie“. 37 Nu e de mirare cæ un observator ca Döblin este frapat tocmai de momentele øtiinflifice ale
acestei opere øi remarcæ: „Aøa cum existæ o anatomie comparatæ, din care putem sæ înflelegem alcætuirea
naturii øi a istoriei organelor, acest fotograf a practicat o fotografie comparatæ, cucerind astfel un punct de
vedere øtiinflific, mai presus de cel al fotografilor de detalii“. 38 Ar fi jalnic dacæ situaflia economicæ ar împiedica
publicarea în continuare a acestui corpus excepflional. Editurii însæ i-am putea adresa, pe lîngæ încurajarea
de principiu, øi una mai precisæ. Opere ca aceea a lui Sander ar putea dobîndi peste noapte o autoritate
nebænuitæ. Schimbærile de putere, cum sînt cele care au devenit iminente la
noi 39 , fac din cultivarea øi ascuflirea percepfliei fizionomice necesitæfli vitale. Cæ
sîntem de dreapta, cæ sîntem de stînga, va trebui sæ ne-nvæflæm sæ fim væzufli în
funcflie de asta. Aøa cum, la rîndu-ne, îl vom privi pe celælalt tot aøa. Opera lui
Sander e mai mult decît un album: este un atlas de exerciflii [practice].
„Nu existæ în epoca noastræ nicio operæ de artæ care sæ fi fost privitæ cu atîta atenflie
ca portretul fotografic al propriului sine, al celor mai apropiate rude øi prieteni,
al celor dragi“ 40 – scria încæ din 1907 Lichtwark, deplasînd astfel cercetarea din
domeniul distincfliilor estetice în acela al funcfliilor sociale. Numai de aici poate
ea sæ-øi croiascæ drum mai departe. Cæci este semnificativ cæ dezbaterea s-a împotmolit
cel mai adesea într-o esteticæ a „fotografiei ca artæ“, pe cînd bunæoaræ faptului
social al „artei ca fotografie“ – deøi la fel de incontestabil – nu i se acorda
nicio atenflie. Øi totuøi, efectul reproducerii fotografice a operelor de artæ este
de o importanflæ cu mult mai mare pentru funcflia artei decît forma, mai mult
sau mai puflin artisticæ, a unei fotografii, în care træirea [Erlebnis] devine „pradæ
pentru obiectiv“. De fapt, amatorul care se întoarce acasæ cu nenumæratele
lui capturi artistice originale nu este mai îmbucurætor [erfreulicher] decît un vînætor
care se-ntoarce din stand[ul de vînætoare] cu cantitæfli imense de vînat,
ce nu au valoare decît pentru negustor. Øi se pare cæ nu-i departe ziua în care
vor exista mai multe foi ilustrate decît afaceri cu sælbæticiuni øi pæsæret. Dar destul
despre apæsatul pe „trægaci“. Accentele se schimbæ însæ total de-ndatæ ce nentoarcem
de la fotografia ca artæ la arta ca fotografie. Fiecare va fi putut observa
deja cæ o imagine, dar mai ales o sculpturæ, ca sæ nu mai vorbim de arhitecturæ,
se poate înflelege mult mai uøor din fotografie decît în realitate. E destul de
la-ndemînæ ispita sæ punem asta pur øi simplu pe seama decæderii simflului artistic,
pe seama unui eøec al contemporanilor noøtri. Ce-i stæ în cale e recunoaøterea
faptului cæ, aproximativ concomitent cu perfecflionarea tehnicilor de
reproducere, øi modul de percepflie a marilor opere s-a schimbat. Ele nu mai
pot fi privite ca produse ale unor indivizi; au devenit o creaflie colectivæ, într-atît
încît asimilarea lor este direct legatæ de condiflia micøorærii lor. Pînæ la urmæ,
Eugène Atget
„Marché des Carmes, place Maubert“
from Lichtbilder, 1931
23