Descarcă revista în format PDF - idea

22
laurii pe care i-a cules un Paganini, nu va exercita vreodatæ farmecul aproape legendar pe care l-a exercitat
acesta.“ Existæ însæ, ca sæ ræmînem la aceeaøi imagine, un Busoni 30 al fotografiei, iar acesta este Atget. 31
Amîndoi au fost øi virtuozi øi, de asemenea, precursori. Amîndoi s-au consacrat total, færæ egal, misiunii lor,
fæcînd-o cu precizia cea mai înaltæ. Chiar øi în træsæturi au ceva asemænætor. Atget era un actor care, scîrbit
de ocupaflia sa, øi-a øters masca de pe faflæ, iar apoi s-a apucat sæ demaøte øi realitatea. Træia la Paris særac
øi anonim, vînzîndu-øi pe un prefl de nimic marfa iubitorilor de fotografie – care nu puteau fi mai puflin excentrici
ca el –, iar de curînd a murit, læsînd în urma lui o operæ de peste patru mii de imagini. Berenice Abbot
din New York a adunat aceste foi, din care tocmai a apærut o selecflie într-un volum de o frumusefle exepflionalæ
32 , editat de Camille Recht. Publicistica vremii „nu øtia nimic despre omul care obiønuia sæ-øi petreacæ timpul
în atelier cu pozele sale, irosindu-le apoi pe un prefl de nimic, de multe ori pentru preflul unei cærfli poøtale
ilustrate, din acelea care, pe la 1900, ne arætau oraøe frumoase scældate în lumina albastræ a nopflii, cu o
lunæ retuøatæ. Atget a atins polul mæiestriei supreme; dar, cu modestia încæpæflînatæ a unui mare cunoscætor
care træieøte de-a pururi în umbræ, a læsat urmaøilor misiunea de a-i înfige steagul aici. Aøa se face cæ unii
dintre urmaøi cred, poate, cæ ei au descoperit polul, pe care Atget pæøise însæ înaintea lor“. 33 E cît se poate
de adeværat: fotografiile pariziene ale lui Atget sînt precursoarele fotografiei suprarealiste; avangarda primei
coloane într-adevær largi pe care suprarealismul a putut s-o punæ în miøcare. El este primul care dezinfecteazæ
atmosfera sufocantæ pe care o ræspîndise convenflionalul portret fotografic al epocii declinului. El purificæ
aceastæ atmosferæ, o curæflæ: øi inifliazæ eliberarea obiectului de auræ, care e meritul indubitabil al celei mai
recente øcoli de fotografie. De cîte ori revistele de avangardæ Bifur sau Variété oferæ, sub titulaturi ca „Westminster“,
„Lille“, „Anvers“ sau „Breslau“, numai detalii – o datæ un fragment de balustradæ, mai apoi vîrful
unui pom golaø ale cærui ramuri întretaie din loc în loc un felinar, altædatæ un calcan [de clædire] sau un candelabru
cu un colac de salvare cu numele oraøului înscris pe el –, toate acestea nu sînt decît sublinieri literare
ale unor motive descoperite de Atget. El cæuta ceea ce se pierde øi e evaziv, øi de aceea asemenea imagini
se întorceau øi ele împotriva ecoului exotic, pompos, romantic al numelui oraøului; ele aspiræ aura din realitate,
ca apa dintr-un vapor care se scufundæ. – Ce-i aura, de fapt? O curioasæ întreflesere de spafliu øi timp:
apariflia unicæ a unei depærtæri, cît mai aproape cu putinflæ. Sæ urmæreøti în tihnæ, într-o amiazæ de varæ, un
lanfl muntos la orizont sau un ram care-øi aruncæ umbra deasupra celui care îl contemplæ, pînæ ce clipa sau
ceasul este parte din viziune: iatæ ce-nseamnæ sæ respiri aura acestor munfli, a acestui ram. Or, înclinaflia
de a-fli aduce lucrurile „mai aproape“ ori mai curînd mai aproape de mase este la fel de pætimaøæ astæzi ca
øi depæøirea în orice împrejurare a unicitæflii prin reproducerea [Reproduzierung] lor. Zi de zi, nu putem rezista
nevoii de a poseda obiectul din cea mai apropiatæ proximitate într-o imagine [Bild] ori mai degrabæ într-o
copie [Abbild]. Iar copiile – precum cele avute la îndemînæ de ziarele øi hebdomadarele ilustrate – se deosebesc
negreøit de imagine. Unicitatea øi permanenfla sînt atît de strîns îmbucate în aceasta, ca vremelnicia øi repetabilitatea
în celelalte. Dezghiocarea obiectului din coaja sa, sfærîmarea aurei, este semnætura unei percepflii care
recunoaøte atît de bine tot ce este asemenea pe lume, încît, cu ajutorul reproducerii [Reproduktion], triumfæ
øi asupra unicului. Atget a trecut aproape întotdeauna nepæsætor pe lîngæ „perspectivele mærefle øi aøanumitele
însemne de marcæ“ 34 ; dar nu øi pe lîngæ lungile øiruri de stative pentru ghete; nu pe lîngæ curflile
pariziene unde, din searæ pînæ în zori, sînt aliniate ca la paradæ cærucioarele; pe lîngæ mesele la care s-a mîncat
deja øi de pe care vesela n-a fost încæ strînsæ, aøa cum sînt la acea oræ alte sute de mii; pe lîngæ bordelul
de pe strada ..., la nr. 5, al cærui 5 apare uriaø în patru locuri diferite ale fafladei. Dar în mod ciudat, aproape
toate aceste imagini sînt pustii. Pustie Porte d’Arcueil lîngæ fortifs, pustii treptele luxoase, pustii curflile, pustii
terasele cafenelelor, pustie, cum se cuvine, Place du Tertre. Nu sînt solitare, ci færæ atmosferæ; oraøul din
aceste imagini e gol ca o locuinflæ care nu øi-a gæsit, încæ, un nou chiriaø. Sînt prestaflii prin care fotografia
suprarealistæ pregæteøte o înstræinare salutaræ între om øi lumea înconjurætoare. Elibereazæ pentru privirea
øcolitæ politic un cîmp vizual în care orice intimitæfli cad în favoarea iluminærii detaliului.
Evident cæ acest mod nou de a privi avea sæ aparæ cu cea mai micæ frecvenflæ acolo unde lucrurile se petreceau
cel mai comod: în portretul fotografic reprezentativ, contra cost. Pe de altæ parte, renunflarea la figura
umanæ este pentru fotografie obiectivul cel mai irealizabil. Øi cine n-a øtiut a învæflat, desigur, de la cele
mai bune filme ruseøti cæ nici mediul [Milieu 35 ], nici peisajul nu se deschid decît în fafla acelui fotograf care
øtie sæ le prindæ în manifestarea anonimæ pe care ele o au pe un chip. Totuøi, posibilitatea de a izbuti atîrnæ
în mare mæsuræ de ceea ce e fotografiat. Generaflia care nu mai era obsedatæ de dorinfla de a intra prin
fotografie în posteritate, ci se retrægea mai degrabæ cu sfialæ, pentru astfel de-ndeletniciri, în spafliul ei vital