Descarcă revista în format PDF - idea

Pîrîøii sînt afaræ, domnii înæuntru; primii vocifereazæ pentru a intra, ceilalfli
protesteazæ împotriva nevoiaøilor, i.e. a celor care n-au niciun interes
în prosperitatea [weal] comunæ; nimeni nu contestæ cæ e bine sæ fii
înæuntru. 54
În capitalismul modern nu existæ înæuntru, la fel cum nu existæ nici direcflii
ascendente. Nu e cale de plecare øi nici vreun loc care sæ fie în
mod fundamental diferit de al nostru, la fel cum nu existæ nimeni care
sæ nu fie, într-un fel sau altul, noi. Træsætura principalæ a muncii – aceea
care trebuie emancipatæ prin acfliunea socialistæ – nu e nedreptatea. E
un divorfl generalizat øi iremediabil între forflele, dorinflele øi capacitæflile
inerente persoanelor, pe de o parte, iar pe de alta, scopurile în slujba
cærora ei trebuie sæ dezvolte øi sæ exercite aceste forfle. Descrierea cea
mai bunæ pe care o cunosc în acest sens e aceea a lui Moishe Postone:
„Munca alienatæ […] constituie o structuræ socialæ a dominafliei
abstracte, dar o asemenea muncæ nu trebuie echivalatæ în mod necesar
cu speteala, opresiunea øi exploatarea. Munca unui iobag, cu
partea din ea care îi «aparfline» moøierului, nu e, în sine øi de la sine,
alienatæ: dominaflia øi exploatarea muncii nu sînt intrinsece muncii
ca atare. Tocmai din acest motiv, exproprierea într-o asemenea situaflie
a fost øi a trebuit sæ fie bazatæ pe constrîngerea nemijlocitæ. În societæflile
în care un surplus existæ øi este expropriat de clasele care nu
muncesc [«caste» în sensul avut în vedere de mine – G. M. T.], munca
nealienatæ e legatæ în mod necesar de dominaflia socialæ directæ.
Spre deosebire de asta, exploatarea øi dominaflia sînt momente
integrate muncii determinate de marfæ“. 55
Din cîte øtim, doar dominaflia socialæ directæ (coercitivæ) a fost ræsturnatæ
pînæ acum de revolte populare. Cum aratæ peste mæsuræ de limpede
experienfla aøa-numitului „socialism real“, o trecere a dreptului de proprietate
(asupra mijloacelor de producflie) de la cetæflenii privafli ori de
la asociafliile pe care aceøtia le formeazæ la stat ori la guvern înseamnæ
la fel de puflin (pentru muncitor) ca trecerea unei firme din proprietatea
unei familii în aceea a unui fond de pensii. „Exproprierea expropriatorilor“
n-a pus capæt alienærii. Iluzia cæ am fi participat cîndva la înfrîngerea
capitalismului e legatæ de ideea nonmarxistæ a unei cotituri antropologice,
care ne-ar fi îndepærtat de societatea „artificialæ“ (anarhia, risipa øi ineficienfla
pieflei, individualismul autodistrugætor, læcomia øi patologiile
sociale care le însoflesc etc.) øi ne-ar fi apropiat de adeværata naturæ
umanæ, adicæ de o condiflie în care oamenii vor acfliona creativ (øi nu:
„vor munci“) dupæ pofta inimii. Asta e iaræøi Rousseau, øi nu Marx – cel
puflin nu Marx la maturitate – analistul savant al societæflii burgheze. 56 Istoricismul
lui Marx e complet øi radical. Cînd a descris capitalismul, el nu
vorbea de condiflia umanæ; de fapt, descrierea sa e menitæ sæ fie o respingere
a unei asemenea idei, o respingere de la care opera sa nu se abate
nicio clipæ. Cum spune Postone: „«Esenfla» surprinsæ de analiza lui Marx
e nu aceea a societæflii omeneøti, ci aceea a capitalismului; ea trebuie
abolitæ, øi nu realizatæ, în depæøirea acelei societæfli“. 57
Nici valoarea, nici munca nu sînt træsæturi perene ale existenflei omeneøti,
la fel cum nici clasa nu e. Clasa, spre deosebire de „castæ“, nu e cadrul
unei viefli întregi sau o Lebenswelt. Iatæ de ce dispariflia identitæflii culturale
a vechii clase muncitoare nu schimbæ nimic în ce priveøte caracterul
de bazæ al capitalismului. Clasa, nefiind un grup uman cu interese, valori
culturale øi morale comune, cum ar fi solidaritatea øi disidenfla, ci o
træsæturæ structuralæ a societæflii, nu e un actor. Contra E. P. Thompson,
e chiar un „lucru“. 58
Clasa e acea træsæturæ a societæflii capitaliste care divizeazæ de-a lungul
ei pozifliile sociale ale persoanelor în funcflie de reificare/alienare, i.e. de
gradul lor de autonomie în raport cu subordonarea la marfæ øi valoare.
Diferenflele în ce priveøte bogæflia, accesul etc. care o însoflesc ar putea
fi, în principiu, remediate de redistribuire øi „recunoaøtere“ reciprocæ.
Însæ o egalitate mai mare, de acest tip (care poate apærea ca o utopie
în momentul de faflæ, dar existæ forfle extrem de puternice care lucreazæ
de partea utopiei înscrise în domeniul posibilitæflilor), poate obfline o sporire
a consumului, dar nu o „producflie“ mai bunæ – adicæ, muncæ nealienatæ.
Egalitatea la care se ajunge pe calea redistribuirii nu exclude øi
nu poate exclude dominaflia øi ierarhia – o ierarhie, în plus, care, spre
deosebire de sistemele aristocratice, nu se bazeazæ pe o cosmologie
øi o metafizicæ oferind o reconciliere cu realitatea (øi ce altceva e realitatea
dacæ nu servitute øi atîrnare?).
Færæ îndoialæ, cruzimea, viclenia, øiretenia cea mai de jos øi logistica cea
mai avansatæ în exproprierea surplusurilor continuæ ca pînæ acum, dar
duømanul e tot mai puflin o burghezie circumscrisæ cultural, precum aceea
descrisæ de Benjamin în Proiectul arcadelor 59 , ci un capitalism færæ un proletariat
– øi færæ o burghezie –, cel puflin un proletariat øi o burghezie
aøa cum le øtim din istorie, ca douæ grupuri culturale, ideologice øi sociale
diferite, care nu doar incarneazæ, ci øi reprezintæ „socialismul“ øi „capitalismul“.
60 Aceastæ reprezentare s-a perimat øi poate cæ a fost dintotdeauna
secundaræ, iar asta în pofida forflei sale mobilizatoare care face
sîngele sæ curgæ mai repede în vine cînd se ascultæ Marseilleza ori Internaflionala
(în mod curios, ambele au fost cîntate în cadrul demonstrafliilor
din Europa de Est la începutul secolului al XX-lea).
Adeværul despre clasæ nu e o mîndræ reprezentare de sine printr-o eticæ
legitimizatoare: asta fline de era conflictului dintre universalismul rebel
(a se citi: egalitarismul) øi particularism (a se citi: aristocratismul øi un esprit
de corps al elitelor trufaøe de la duci øi pînæ la starefli). Ideologia dominantæ
a capitalismului nou, purificat, e, în mod firesc, libertatea. Libertatea,
cum subliniaseræ conservatorii încæ din secolul al XVIII-lea, înseamnæ
dezrædæcinarea identitæflilor corporative, standesgemäß [în conformitate
cu stærile], øi înlocuirea lor cu mobilitate, flexibilitate, elasticitate, uøurinflæ,
predilecflie øi preferinflæ pentru schimbare. Ea este, în aparenflæ,
„în afara claselor“. Dar nu e aøa. Ea nu „preferæ“ burghezia ca grup social
închis, identificabil cultural (o „stare“), ci sprijinæ, în schimb, capitalismul
ca sistem.
Unii confundæ absenfla grupurilor sociale øi culturale identificabile de orice
parte a diviziunii de clasæ cu absenfla dominafliei de clasæ. Dar asta e fals.
Clasa capitalistæ domneøte, dar e anonimæ øi deschisæ, iar prin urmare
e imposibil s-o uræøti, s-o iei cu asalt sau s-o goneøti. Acelaøi lucru e valabil
øi pentru proletariat. Egalitatea juridicæ, politicæ øi culturalæ (egalitate
înseamnæ aici o distribuflie accidentalæ a unor avantaje øi privilegii chiar
foarte reale) a transformat conflictul de clasæ în lucrul despre care vorbeøte
Capitalul. Conflictul de clasæ depinde de extracflia surplusului øi nu
e o luptæ între douæ tabere pentru recunoaøtere superioaræ ori o poziflie
mai bunæ în schema (re)distribuirii. Aceastæ luptæ continuæ încæ, færæ
îndoialæ, dar e, în mod esenflial, o luptæ a zilei de ieri. Burghezia e azi
incapabilæ de o reprezentare de sine autonomæ; reprezentarea intere-
250