Descarcă revista în format PDF - idea

ezumatæ succint de Georg Lukács în felul urmætor: „realitatea obiectivæ
a existenflei sociale e în nemijocirea ei «aceeaøi» pentru proletariat øi
burghezie“. 46
Clasa muncitoare nu e în afara capitalismului. Ea incarneazæ capitalismul
tot atît cît o face øi burghezia. Într-un anume sens, poate chiar mai mult:
reificarea o atinge într-o manieræ radicalæ. Cu toate astea, Lukács subliniazæ
corelaflia inextricabilæ dintre „raflionalizare“ øi iraflionalitate produsæ
de crizele capitalismului. 47 Izbævirea de „ræul social“ e posibilæ numai în
cazul în care „ræul“ este separat de træsætura izbævitoare; dar asta e imposibil.
De vreme ce nu doar clase, i.e. grupuri umane, sînt separate unele
de altele, ci sfere sociale întregi øi, mai ales øi decisiv, „economia“, pe
care capitalismul o separæ de alte domenii ale vieflii sociale: economia
e cvasieliberatæ de jugul viflei (naøterii), precum øi de fuziunea stræveche
dintre politicæ, religie øi obiceiuri. 48 Dar separaflia economiei de tot
restul, datoratæ metodei specific capitaliste de extracflie a surplusului în
cadrul unei piefle, pe cæi „paønice“, øi nu prin coerciflie directæ, cum se
întîmpla înainte, creeazæ o comunitate între clasele fundamentale din
capitalism, unde simpla cucerire a puterii de cætre clasele de jos nu poate
depæøi separaflia øi, prin urmare, nu va reuøi sæ stabileascæ o societate
færæ clase – cum, de fapt, s-a øi întîmplat.
Presiunile care au condus la una dintre abandonærile specifice ale viziunii
marxiene despre clasæ sînt descrise în mod impecabil într-o altæ carte
strælucitæ a lui Ellen Meiksins Wood. 49 Într-o serie de atacuri virulente
la adresa unor postmarxiøti semiconvertifli, ea a selectat autori (a cæror
carieræ ulterioaræ ea a prezis-o, în general, cu acuratefle) care au încercat
– avînd în fafla ochilor înfrîngerile repetate ale miøcærii socialiste øi acel
cul-de-sac în care era cu totul limpede pentru toatæ lumea cæ au dat partidele
comuniste, la putere sau nu – sæ gæseascæ, mai întîi, un substitut
pentru clasa muncitoare ca avangardæ pentru revoluflie; spre deosebire
de Noua Stîngæ, ei gæsiseræ acest substitut nu în „persoana“ flæranilor Lumii
a Treia, negri din ghetourile situate în centrele marilor metropole sau
tinerii intelectuali, ci în noua coaliflie, dincolo de clase, a unui „popor“
rebel dorind un nou tip de democraflie. The Retreat from Class [Pæræsirea
clasei] aratæ cum conceptul transformat de „democraflie“ (de la înflelesul
sæu în Grecia anticæ, unde el însemnase domnia særacilor næscufli liberi,
la ideea pluralismului øi a diviziunii puterii, acceptabilæ pentru clasa dominantæ,
iar asta într-o asemenea mæsuræ încît ideea democratæ originalæ
a început sæ fie væzutæ ca „antidemocraticæ“) contribuise la transformarea
telos-ului socialist din a pune punct exploatærii øi dominafliei (ergo, societatea
færæ clase) într-o simplæ speranflæ de „hegemonie“ culturalæ. O
hegemonie, adicæ, a forflelor egalitare care øi-au pus în cap abolirea discriminærii,
a privilegiilor, a excluderii sociale: însæ pînæ øi în cadrul discursului
egalitar, aceøti autori (pe care Wood îi numeøte „noii adeværafli
socialiøti“) subliniaseræ recunoaøterea mai curînd decît redistribuirea
(pentru a folosi expresia lui Nancy Fraser) øi pluralismul mai curînd decît
socialismul. 50 Problema, aici, e de fapt aceeaøi ca pe timpul polemicii
despre „revizionism“ în jurul cærflii lui Eduard Bernstein ori aceeaøi cu
cea dezbætutæ în cadrul discufliilor contemporane despre „reformism“. 51
Aceastæ moøtenire care atîrnæ greu inspiræ socialismul rousseauist. Este
lupta de ariergardæ a „poporului“, care e øi nu e identic cu societatea
burghezæ. Cu siguranflæ cæ asta i-a fæcut pe Marat, Robespierre, Saint-
Just, Desmoulins, Hébert øi Gracchus Babeuf atît de aroganfli øi de necruflætori:
umilirea, øi nu alienarea. În societæflile flæræneøti semifeudale,
cum furæ cele din flærile Europei de Est øi de Sud în prima parte a secolului
al XX-lea, asta – spiritul jacqueriei amestecat cu ameninflarea unei
revoluflii sansculotte – a dat o vigoare øi o sælbæticie aparte ideilor de „clasæ“
øi „socialism“, de vreme ce ambele au fost combinate cu reziduuri puternice
ale „castei“ øi „egalitæflii“. Nici Marat øi Saint-Just, nici levellerii englezi
øi urmaøii lor, despre care au scris E. P. Thompson, Raymond
Williams, Christopher Hill, Raphael Samuel øi complicii lor, nu vor fi visat
la o schimbare egalitaræ care sæ ducæ la o societate a pieflei, contractului
øi a banului. Însæ în timp ce ræsturnarea castei schimbæ nenumærate
lucruri – ierarhia (statutul, dacæ vrefli), nomenclatura moralæ, relaflii de
supunere øi deferenflæ, biografiile prescrise, conjugalitatea øi eticheta la
masæ, spaflialitatea øi religia –, ea nu poate atinge în niciun fel economia,
care tocmai øi-a intrat în drepturi ca o sferæ autonomæ a condifliei umane.
În orice caz, ea nu înlocuieøte ierarhia cu egalitate, ci doar casta (sau
starea) cu clasa.
Asta li s-a întîmplat social-democrafliei occidental-europene øi „eurocomunismului“
52 (øi radicalismului britanic, de la Lloyd George øi Keir
Hardie la Attlee, Bevan, Laski øi Beveridge), respectiv „comunismului“
est-european, chinez øi vietnamez: færæ sæ øtie øi færæ sæ vrea, toate aceste
miøcæri n-au fæcut decît fie sæ creeze, fie sæ întæreascæ øi sæ modernizeze
societatea capitalistæ în flærile lor. Nu e deloc sigur cæ miøcærile
antimondialiste de azi, cu chemærile lor sincere la egalitate planetaræ (dintr-un
motiv sau altul, cuvîntul „internaflional“ e evitat astæzi), nu vor contribui,
la rîndul lor, la încæ o renaøtere a unui capitalism mai atrægætor, mai
suplu, mai just øi mai deøtept, dupæ ce vor fi distrus perimatele instituflii
financiare mondiale øi guvernele neoconservatoare mai lipsite de
scrupule decît primele – iar asta chiar dacæ antimondialiøtii vor øi ei, desigur,
mult mai mult decît atît.
Epilog
Demonstraflia pe care am desfæøurat-o aici pe larg a stabilit cæ mobilizarea
revoluflionaræ din trecut s-a îndreptat aproape invariabil împotriva
umilirii economice, sociale, culturale, rasiale, juridice, religioase, sexuale
øi intelectuale inerente „castei“; ea a fost o mobilizare egalitaræ
împotriva ordinilor aristocratice de toate felurile. E adeværat cæ, în practicæ,
„democraflia“ n-a însemnat niciodatæ domnia efectivæ a ordinilor mai
de jos, deøi influenfla lor crescuse din cînd în cînd (totuøi, niciodatæ pentru
multæ vreme), chiar dacæ a uøurat o povaræ pe o care neglijæm mult
prea uøor. Egalitatea demnitæflii, principiul drepturilor øi libertæflilor civile
(onorat cel mai adesea prin încælcarea sa), a adus lupta pentru emancipare
la un nou nivel, deopotrivæ mai profund øi mai intratabil.
Sæ nu uitæm cæ libertatea burghezæ, i.e. societatea de clasæ modernæ (liberalæ)
øi capitalistæ, nu s-a putut simfli prea în siguranflæ pînæ foarte recent.
Nu trebuie uitat nici cæ acest element a jucat un rol important în lupta
antifascistæ (un rol pe care radicaliøti ai proletariatului, puri øi færæ compromisuri,
cum ar fi un Amadeo Bordiga øi cîfliva, nici într-un caz tofli,
comuniøti de stînga, nu l-au înfleles). Se cere aici o explicaflie. Fascismul
øi naflional-socialismul se interpreteazæ mereu, øi nu færæ dreptate, ca momente
de „modernism reacflionar“, ca subspecii ale revoluflionarismului
secolului al XX-lea etc., mai întîi pentru a sublinia paralelismele øi
asemænærile lor deloc neglijabile cu „comunismul“, mai ales cu stalinis-
248