Descarcă revista în format PDF - idea

verso: subiectul în istoria lui
sau nu aceastæ moarte, cæ el va fi ucis sau nu, el a dorit-o, ceea ce pentru
gîndirea primitivæ e identic. Ceea ce mi-l descoperæ pe celælalt e tocmai
aspiraflia [voeu] narcisicæ absolutæ, prin suprimarea lui. Ceea ce se
descoperæ aici e ceea ce Nepriinflæ stabileøte la obîrøia culpabilitæflii: retragerea
de iubire [le retrait d’amour].
De aici, douæ consecinfle:
1º celælalt nu „este“ niciodatæ decît în primul rînd propria sa retragere,
decît propria-impropria sa retragere, retragerea iubirii sale – o iubire
care nu e, poate, ea însæøi decît forma sau scobirea acestei retrageri (nu
iubire de obiect, nici de subiect, ci retragerea pornind de la care poate
exista obiect; la origine, nu atît de-o pierdere de obiect ar trebui vorbit,
nici, de altfel, de o pierdere de iubire, ci de aceastæ retragere care
face iubirea). Celælalt nu este mai întîi un altul identic, ci retragerea acestei
identitæfli – alteraflia de origine. Narcis, într-atît cît el poate fi, nu este
niciodatæ decît ciobit [entamé] de aceastæ retragere (ceea ce, neîndoios,
angajeazæ cu totul altceva decît conceptul în mod simplu negativ øi dramatic
de „ranæ narcisicæ“).
2º dacæ naøterea societæflii nu e o alta decît a individului, øi reciproc (aøa
cum Rousseau, Hegel øi Marx au øtiut-o deja cu precizie), øi dacæ tabuul
morflilor aproximeazæ [approche] explicaflia totemismului, atunci
„uciderea tatælui“ nu este o ucidere decît în mæsura în care moartea lui
celælalt (moartea mortului, mortul ca moarte) e aceastæ retragere de
iubire: øi n-ar putea exista Tatæ decît dupæ moartea mortului (prim). Tot
în acelaøi fel, nimic nu-ncepe prin înfruntarea Narcisului absolut: totul
începe, dimpotrivæ, în ciobitura infinit originaræ a narciøilor, prin care se
pecetluieøte nonraportul lor.
Tatæl este mortul re-prezentat sau reprezentificat: este mimesis catarticæ
a retragerii de iubire (øi a urii), øi care obligæ de fapt la uciderea sacrificialæ
indefinit repetatæ. Interdictul de a reprezenta, esenflial monoteismului
lui Ikhnaton/Moise, este deci interdictul de a ucide, care revine deci el
însuøi la interdicflia de a transgresa retragerea de iubire sau iubirea în
retragerea sa: ceea ce revine la necesitatea ciobiturii (Freud o numeøte:
Ananké). Monoteismul nu abordeazæ un zeu (o figuræ a morflii) 40 , el înfruntæ
moartea, celælalt – dorinfla mea –, chip retras al tuturor figurilor.
25. Vine atunci a doua interogaflie, cæreia îi vom trasa sumarul repornind
de la ceea ce (odatæ sumarul precedent depliat) ar ræmîne încæ în enigma
totemismului. Øi care ar avea legæturæ cu mîncarea [aurait trait au
repas], øi nu cu „uciderea“. Cu mîncarea, aøadar cu ultima trimitere operatæ
de Freud în nota despre identificare sau, dacæ vrem, printr-un Witz
de aluræ trivialæ (?), cu Einfühlung ca încorporare literalæ. 41
Ceea ce e consumat în ospæfl este substanfla comunæ a lui kin øi, prin
urmare, aøa cum se noteazæ în Totem, substanfla mamei sau mama-substanflæ.
Identificarea cu tatæl nu are loc decît prin mijlocirea acestei alte
identificæri, cu totul alta cæci nesuportatæ de nicio figuræ (procesul complet
øi complex, pe care nu-l putem analiza aici, nu este cel al unei duble
identificæri: e acela al condifliei identificærii, sæ spunem figurale, într-o „identificare“
încorporantæ a substanflei – a lui „asta“ [ça] care e, deopotrivæ,
identitate comunæ tuturor – tuturor care sînt „celælalt“ – øi nicio identitate).
Mama-substanflæ e aceastæ prezenflæ-evidenflæ sensibilæ imediatæ
(întotdeauna absolut siguræ, în vreme ce tatæl, absolut nesigur, nu poate
fi stabilit decît pe cale indirectæ, intelectualæ: nu mama doar ar fi singura
care-l poate desemna pe „tatæ“ „fiului“ acestuia?) faflæ de care „progresul
spiritual“ ce culmineazæ în instituirea mozaicæ constæ în a te detaøa.
Dar mama este ea însæøi la originea acestui progres însuøi, la originea
„monoteismului“. Sugestia acestuia i-a venit lui Ikhnaton de la mama sa
sau de la aceastæ mamæ alta, ultra-mamæ [cette autre mère, outremère],
dintr-o „îndepærtatæ Asie“: Pæmîntul-Mamæ însuøi. Moise, copilul,
iese la rîndul lui din lichidul amniotic al Nilului egiptean. Dintr-o parte
într-alta, istoria iudaismului poartæ marca maternitæflii øi a raportului privilegiat
al mamei cu ultimul næscut: acela pe care dependenfla naturalæ
îl fline încæ cel mai aproape de mamæ, chiar atunci cînd el iese din ea.
Ultimul næscut, înæuntrul/în afara mamei, se raporteazæ la ea prin „cramponare“,
aøa cum o numeøte Moise. 42 Paternitatea nu face decît sæ succeadæ:
ea e mereu de succesiune. Ea succedæ cramponærii, adicæ la fel
de bine øi de-cramponærii. Cramponarea e legætura færæ legæturæ, dezataøarea
în care se origineazæ (øi originea ræmîne deci inasignabilæ øi numai
se repetæ, se detaøeazæ de ea însæøi) acela care nu este astfel nici subiect,
nici nonsubiect, nici masæ, nici individ, ci narcis ciobit: ceea ce-l
ciobeøte e mama care-l expulzeazæ øi-l refline, care-i prezintæ øi i-l retrage
pe tatæ.
Sau, mai exact, ceea ce succedæ decramponærii
(care nu ispræveøte sæ se
succeadæ ei înseøi: e latenfla øi e istoria),
mai degrabæ decît unica figuræ a Tatælui,
e tripla instituire socialæ în care Moise
adunæ datele pe care Totem nu le putea
încæ lega: dublul tabu totemic (al mamei
øi al tatælui) øi recunoaøterea drepturilor
egale între membrii lui kin. Dreptul exhibæ
natura dublului tabu: ineluctabila
decramponare øi imposibilitatea Narcisului absolut. Acest drept nu are
nimic natural în el, el, dimpotrivæ, traduce ciobitura narcisismului. Mai
exact, el este el însuøi (drept færæ alt conflinut decît forma lui de drept)
traseul acestei ciobituri, incizia care-l decupeazæ pe narcis în toate sensurile
expresiei: ea îl detaøeazæ øi-l retranøeazæ. Printr-un soi de „double
bind“, ea îi impune øi îi interzice fiinfla{rea}-subiect. Asta se-ntîmplæ
în retragerea de iubire a mamei, asta formeazæ træsætura acestei
retrageri.
Acest drept nu e un drept al omului, cæci omul nu îi preexistæ. Încæ øi
mai puflin un drept al individului, cæci el nu se traseazæ decît din retragerea
lui celælalt. Este, zice Freud, dreptul patern, cu condiflia sæ-nflelegem
de-acum cæ Tatæl nu poate decît sæ fie, inomabil, imprezentabil,
adeværul mamei. Adeværul, prin urmare, al iubirii ce se retrage – al iubirii
care este chipul 43 acesta, întotdeauna în retragere, raport al nonraportului.
26. Panica are loc în retragerea acestei naøteri. Disoluflie a Politicului,
ea dezvæluie absenfla, øi mai mult decît absenfla, Tatælui-Pan. Se poate
atunci reconstitui Politicul, simularea catarticæ øi reapropriativæ a pierderii
Narcisului. Sau øi, fiindcæ tocmai am definit aøa în primul rînd Religia: Politicul
este voinfla de integralæ reapropriere a acestei simulæri ea însæøi;
devenire profanæ a religiei, el presupune, chiar aici (øi nu în cer), Subiectul
dat: omul înzestrat cu vorbire øi simfl moral, pe care Aristotel îl
231