Descarcă revista în format PDF - idea

cel puflin douæ refuzuri corelative: acela de a rabate istoria lui Moise peste
o schemæ epicæ (aøadar, esteticæ) øi acela de a-l læsa pe Moise unei primitivitæfli
preistorice în loc de-a-l situa în momentul secund, acela al repetærii
istorice. În acelaøi timp, ceea ce contestæ Freud la Reik e schema sacrificialæ
a religiei aplicatæ lui Moise. 36
Toate aceste gesturi fac sistem: în mod foarte precis, Freud înflelege sæ sustragæ
iudaismul legii comune a religiei, cæreia Reik îl supunea. Mozaismul
freudian (øi puflin conteazæ aici, pentru moment, dacæ el e propriu-zis iudaic
sau ba) face excepflie de la religiozitatea sacrificiului, aøadar de la religia
în calitate de compensare catarticæ øi mimeticæ a uciderii originare. El
se sustrage esteticii (reprezentærii) øi descærcærii culpabilitæflii: el e, una peste
alta, repetarea nudæ a originii (ceea ce nu exclude, dimpotrivæ, ca aceastæ
nuditate sæ nu se dezvæluie decît, tocmai, în repetare – øi în istorie). Tot
de aceea, acest iudaism nu enunflæ numai adeværul religiei, el enunflæ adeværul
culturii în întregime, adeværul etic – øi nu estetic – al culpabilitæflii sociale.
Iar evreii, dupæ cum scrie Freud, asta sînt puøi sæ plæteascæ. Antisemitismul
e negarea acestui adevær nud, tægæduirea comunei culpabilitæfli sociale.
Iar „negativitatea absolutæ“ (Adorno) a nazismului este trecerea la act
politicæ a acestei tægade, voinfla de a-l extermina pe purtætorul adeværului
politicului. În aceastæ trecere la act, Politicul trece el însuøi la limita lui:
el dezvæluie la rîndul lui, prin el însuøi, adeværul pe care vrea sæ-l nimiceascæ.
Va trebui, bineînfleles, revenit îndelung asupra acestui lucru. Pentru
moment, reflinem doar cæ Freud, la capætul lui Moise, nu vrea sæ zicæ
nimic altceva. Dar asta înseamnæ atunci øi cæ – øi o vom preciza – acest
adevær nu îi e propriu evreului.
Moise produce deci, în sfîrøit, adeværul analizei culturii (el vine sæ rectifice
Totem øi tabu sau sæ-i permitæ lectura adeværatæ, aøa cum vom vedea).
Ceea ce înseamnæ øi cæ „adeværul iudaic“ al lui Moise nu e posibil decît
cu condiflia sæ fie adevær psihanalitic, care nu e el însuøi posibil decît cu
condiflia de a fi, trecînd la limita sa, adevær filosofic. Nu existæ deci o opritoare
[butée] sau nu existæ un fundament al acestui „adevær“. El este færæ
de arhé. Sau mai exact, dintr-un acelaøi gest, Freud erijeazæ psihanaliza
øi se erijeazæ el însuøi în identitatea adeværului, deconcertînd sau deconstituind
aceastæ identitate prin însuøi „adeværul“ acesta. Ræmîne deci sæ
încercæm a-l descrie.
22. Moise se plaseazæ în întregime sub semnul unei problematici
înscrise în primele pagini ale primului eseu ca o problematicæ a propriului
sau a lui a-fi-propriu. Ea face sæ comunice douæ motive:
– acela al apartenenflei lui Moise la poporul iudeu, adicæ al gestului de
deposedare sau de „depropriere“ pe care Freud îl îndeplineøte în
privinfla poporului evreu, chiar atunci cînd îøi revendicæ propria iudaitate
øi (în mod secret) identificarea cu fondatorul iudaismului;
– acela al numelui propriu 37 al lui Moise: acest nume nu dæ numai „Moise“,
echivalent pentru „egiptean“, ci, totodatæ, el nu-i dæ niciun alt nume
decît acela de „copil“ (în) egiptean(æ); acest nume se reduce la a fi un
pur indice al nonidentitæflii iudee øi al preidentitæflii, în fond, a copilului;
dar, dincolo de asta, acest nume care nu este un nume sau care formeazæ
gradul zero al numelui se va dedubla, în al doilea eseu, între cei
doi Moise care vor fi necesari pentru a asigura deplina specificitate a celei
de-a doua întemeieri monoteiste, furnizînd principiul unei dedublæri generalizate
ce afecteazæ toate nominafliunile, de la cea a lui Amenhotep/
Ikhnaton pînæ la aceea a lui Adonai/Iahve, dublu nume al zeului care nu
are nume.
Prin acest dublu motiv, Moise se deschide øi… nu se închide niciodatæ
asupra unei pierderi indefinite a proprietæflii nominale, aøadar a proprietæflii
înseøi. Moise nu defline un adevær decît cu condiflia de-nominærii eponimului
sæu (care tocmai cæ nu e un erou, ci „omul Moise“ 38 , iar acest om
e un copil).
De aceea, adeværul acesta trebuie sæ aparæ chiar ca o depropriere – am
putea zice, ca sæ anticipæm în privinfla unei formule, ca deproprierea
subiectului culturii, al societæflii øi al politicii.
23. Aceastæ problematicæ a deproprierii trebuie deci sæ ordoneze lectura
lui Moise, iar în ea relectura lui Massenpsychologie, a lui Totem øi tabu
øi a Nepriinflei. Acestei cvadruple descifræri va trebui sæ ne limitæm aici
sæ-i prezentæm numai programul general: el articuleazæ douæ interogaflii
esenfliale, dintre care una s-ar putea intitula a morflii, iar cealaltæ a mamei.
Împreunæ, ele compun, în ultimæ instanflæ, contrainterogaflia Narcisului
absolut øi a arhefiliei. Poate cæ, astfel, ele formeazæ adeværata
(ne)încheiere a problemei identificærii.
24. Moartea e afirmaflia principialæ (ar trebui spus „matricialæ“, dar sæ
nu ne miøcæm prea iute) a monoteismului lui Ikhnaton. Respingerea
gîndirii magice, care-l specificæ, comportæ înainte de toate respingerea
credinflei în nemurire. Zeul unic este tocmai cel care nu ocupæ orizontul
de dincolo al unei alte viefli. Interdicflia de a-l reprezenta, cæreia
rigoarea mozaicæ i-o va adæuga pe aceea de a-l numi, îi formeazæ corelatul.
Recunoaøterea monoteistæ a morflii, progres spiritual decisiv al umanitæflii
(operat de cætre acest faraon pe care-l putem numi „The first individual
in human history“, scrie Freud citîndu-l pe Breasted: prima conøtiinflæ
individualæ, primul care se va fi identificat…), se oferæ astfel ca repetarea
istoricæ a ceea ce Freud putuse reconstrui în 1913 în jurul tabuului morflilor
(acesta însuøi esenflialmente un tabu al numelor). Acest tabu, sintezæ a
tabuurilor duømanului øi øefului – sintezæ a tabuului politico-cultural –,
oferea singura cale de acces la o primæ explorare a totemismului, ale
cærui douæ tabuuri fundamentale nu puteau fi abordate frontal.
Tabuul morflilor comportæ douæ determinaflii fundamentale. El corespunde,
pe de o parte, recunoaøterii lui celælalt: dacæ „întotdeauna, moartea
este un om mort“, e øi fiindcæ numai un om mort este un alt om;
moartea sa îl instaleazæ, simultan, în identitate øi îl sustrage într-o absolutæ
alteritate. Experienfla morflii, la Freud, ca øi la Heidegger, face experienfla
de celælalt – de acest altul care nu este „acelaøi“ øi pe care alteritatea sa
îl sustrage înainte de toate lui însuøi; ea face astfel experienfla identificatoare
de acest alt celælalt care sînt „eu“: cu totul altceva deci decît experienfla
specularæ a unui „alter ego“ (în celælalt mort, tocmai cæ nu mæ
recunosc). Pe de altæ parte, øi solidar, tabuul morflilor desemneazæ emergenfla
unei conøtiinfle pe care Freud o desemneazæ drept conøtiinflæ moralæ
(Gewissen), subliniindu-i totodatæ proximitatea cu conøtiinfla psihologicæ
(Bewusstsein). 39
Cu identitatea (celuilalt) emerge certitudinea unui „cogito“ a cærui formulæ
nu este „eu sînt“, ci „el/tu e(øti) mort“. Certitudine a unei angoase,
indice al unei culpabilitæfli care este cea a narcisului: cæ el va fi provocat
230