Descarcă revista în format PDF - idea

Aici, ne vom mulflumi sæ punem în evidenflæ originea comunæ, la filosofi,
la psihologi øi la Freud, a nofliunii de Einfühlung. Ea vine din estetica posthegelianæ
a secolului XIX øi a primit o elaborare particularæ în opera
lui Theodor Lipps, estetician favorit al lui Freud (øi prin urmare invidiat
de el). 28 Aceastæ elaborare, pe care n-o vom expune aici, vizeazæ
producerea, sub numele de Einfühlung, a conceptului de identificare
(cuvîntul se aflæ øi la Lipps) ca „trecere în“ altul, ca un „a se simfli în pielea
lui…“ (sich einfühlen in) caracteristicæ experienflei estetice, dar pînæ la
urmæ caracteristicæ unei experienfle cu totul primitive øi generale. Anterioaræ
imitafliei, Einfühlung constituie o identitate prin trecerea în celælalt.
Dar la adresa ei trebuie repetatæ critica heideggerianæ: aceastæ Einfühlung
presupune mereu, orice ar fi, raportul cu celælalt ca unul deja constituit.
Or, e de aceea îngæduit a presupune cæ dacæ Freud nu revine el însuøi
pînæ la o analizæ a lui Einfühlung 29 , asta se întîmplæ dintr-un motiv ambivalent:
pe de o parte, nofliunea funcflioneazæ pentru el ca un dat, un bun
dobîndit al psihologiei, care-l scuteøte de o explorare dificilæ; pe de altæ
parte, acest bun dobîndit nu conteazæ pentru el mai mult decît oricare
altul din psihologie øi îi adreseazæ silenflios un reproø analog aceluia al
lui Heidegger: orice ar zice nota citatæ, Einfühlung nu face sæ se „înfleleagæ“
„luarea de poziflie“ (Stellungsnahme) vizavi de-o altæ viaflæ psihicæ; cæci
dacæ acest alt psihism e dat, poziflia mea este øi ea; întrebarea este, dimpotrivæ,
aceea a partajului dintre altul øi mine. Proximitatea îndepærtatæ a
lui Freud øi Heidegger se stabileøte astfel în jurul unicei chestiuni constituind
limita oricærei egologii metafizice. Insurmontabilul solipsism, sau
poate ar trebui zis ipseismul gîndirii Subiectului, e ceea ce au øi unul, øi
celælalt în vedere. Însæ dificultatea, atunci, e de asemenea proporflii, încît
ea explicæ, færæ îndoialæ, øi exluziunea reciprocæ, în punctul acesta chiar,
a psihanalizei øi filosofiei, øi întreruperea, într-una cît øi în cealaltæ, a chestionærii
acestei dificultæfli, cel puflin în mod direct.
17. (Totul, dupæ Freud øi dupæ Heidegger, se joacæ neîndoielnic în dreptul
acestei dificultæfli. Toatæ munca lui Lacan, în mod special, va fi constat
pînæ-n prezent în a o remarca øi-a o articula într-un discurs flesut din Freud,
din Heidegger øi dintr-un Hegel la care, inevitabil, trebuie atunci (re)venit.
Cæci începînd cu Hegel identitatea nu se constituie decît pe calea unui
a-fi-în-raport-negativ-faflæ-de-celælalt. Dar ceea ce face atunci cu adeværat
dificultate nu este cæutarea de nume pentru acest subiect de
dinainte de subiect [nonsubiect, subiect subvertit, subiect rescindat,
subiect al analizei, subiect care nu vine la locul sæu]. Ceea cu adeværat
constituie dificultatea este cæ, dacæ e vorba pe drept cuvînt de-o limitæ,
discursul ce poate fi flinut despre ea n-ar trebui flinut decît la limita
discursului: atunci retragerea, de-o parte øi de alta a acestei limite,
{atît} a lui Freud, {cît} øi a lui Heidegger, nu e de luat doar ca o lipsæ
de acoperit [manque à gagner 30 ]. N-avem de ocupat cu un discurs mai
puternic spafliul unei øtiinfle mai radicale, cæ se cheamæ ea analizæ ori filosofie.
Nu avem a identifica limita identificærii. Cu toate cæ nu avem nici
a renunfla la discurs. O øtiinflæ mai puternicæ e inevitabil arhefilicæ. Spafliul
acesta este deci chiar al unei alte politici, al unei alte politici de discurs
ca øi-n privinfla a tot restul.)
18. (Înainte de-a trece mai departe, sæ mai punem la pæstrare øi urmætoarele:
analizei sale a lui Einfühlung, în fruntea Esteticii sale (1903), Lipps
îi adaugæ un supliment destul de remarcabil. Acesta se referæ la identificarea
bærbatului cu femeia. Refuzînd energic sexualizarea esteticii,
Lipps analizeazæ Einfühlung în percepflia sînilor femeii de cætre bærbat drept
cazul tipic al unei identificæri færæ imitaflie posibilæ øi færæ percepflie de miøcare.
E identificarea „cea mai læuntricæ“, cea prin care încerc în mine însumi
un sentiment care nu-mi poate fi propriu, acela al unei viefli
generoase øi exuberante. Sentimentul provine din aceea cæ forma
pieptului feminin îmi comunicæ o ritmicæ particularæ, generatoare de impulsuri
trezind acest sentiment. E de altminteri cu putinflæ ca femeia sæ
nu resimtæ ea însæøi aceastæ ritmicæ. Dupæ øtiinfla noastræ, Freud nu face
nicio aluzie directæ la acest model singular de Einfühlung.)
19. fiintind la Einfühlung, øi orice ar fi-n privinfla raportului ei cu Lipps
(øi, de asemenea, cu critica implicitæ a ipotezelor instinctuale forjate de
Lipps pentru a-øi susfline conceptul), Freud ne lasæ totuøi o indicaflie decisivæ:
identificarea nu va putea fi niciodatæ satisfæcutæ de o descriere sexualæ;
miza ei e anterioaræ raportului obiectal, anterioaræ scenei edipiene.
Scena mai largæ nu poate fi deci cea a Politicului, a Tatælui. Øi asta din douæ
motive:
– primul e cæ, de-acum, e vorba de ceea ce se întîmplæ înainte de Tatæ,
în regressus in infinitum al copilæriei, care a fost acela al tuturor taflilor (în
ordinea mitului, vom spune: înaintea istoriei lui Edip, e vorba de cea a
lui Laios, de greøeala sa homosexualæ pedepsitæ de Hera în numele cæsætoriei
øi de procrearea lui Edip, în pofida ameninflærii, sub efectul de beflie
øi/sau de senzualitate al Iocastei). E vorba deci tocmai de ceea ce Freud
nu înceteazæ sæ caute în ordinea culturii: întîia societate, de exemplu clanul
(the kin), pe care Totem øi tabu îl desemneazæ ca anterior familiei;
– al doilea îi face dreptate primului: trebuie trecut înaintea Tatælui, deoarece
Tatæl, ca Narcis absolut (aøa îl calificæ Massenpsychologie), e pur
øi simplu, dacæ se poate zice, imposibil. Sau mai exact: dacæ începem
cu un pur Narcis, nu vom avea vreodatæ niciun motiv ca sæ ieøim
de-aici. Nicio obiectalitate nu se poate instaura. Arhefilia implicæ autarhia
integralæ a lui arhé. Teoretic, e ipseitatea de nedepæøit. Politic, e una sau
cealaltæ formæ a sacrificiului total fæcut Suveranului. Narcisul absolut nu
poate fi nici un subiect (ori altminteri el este tocmai Subiectul, doar cæ
Subiectul e imposibil), nici o psihee, nici un discurs, fie acesta øi acela
al lui Altul. Iar tribul sæu nu poate fi un organism social.
Scena mai largæ e deci no man’s land-ul mai multor narciøi. Ceea ce înseamnæ
cæ aceøti narciøi nu sînt absolufli øi cæ ei se aflæ în raport prin nonraportul
lor. E scena panicii, într-atît cît ea nu este deci scena unui unic
Pan totalitar (tautologie mito-politicæ), ci aceea a unei violente dezordini
de identitæfli, dintre care niciuna nu este Identitatea øi fiecare, cu toate
astea, nu se pune decît prin excluderea celorlalte, fiecare gæsindu-se,
prin chiar asta, de asemenea depusæ… Nici la obîrøie, ori pe culme,
nici la bazæ, în fiecare dintre narciøi, nu existæ Pan, Arheu, Putere iniflialæ.
Anarhia e la-nceput, ceea ce vrea sæ-nsemne tocmai cæ nu existæ arhie,
nici „anarhicæ“, nici „monarhicæ“. Nu existæ nici mæcar arhia unui Discurs,
Logos sau Vorbire, care ar guverna deja mulflimea narciøilor. Cæci
raportul nonraportului nu este nici acela al limbajului: formula lui de nesusflinut,
care e aceea a „urii“, desemneazæ dimpotrivæ ceva pornind de
228