Descarcă revista în format PDF - idea

arhiva
niøte odoare de prefl, în etuiuri. Dar în mîna cîtorva pictori ele s-au transformat în resurse tehnice. Aøa
cum Utrillo îøi executa, øaptezeci de ani mai tîrziu, fascinantele vederi cu case din împrejurimile Parisului,
nu dupæ naturæ, ci dupæ cærfli poøtale ilustrate, la fel, prefluitul portretist englez David Octavius Hill øi-a construit
fresca reprezentînd Primul Sinod General al Bisericii Scofliene, în anul 1843, pornind de la o lungæ
serie de portrete fotografice. Fotografiile le fæcuse el însuøi. Or, tocmai ele, auxiliarele umile, lipsite de orice
pretenflii, destinate doar uzului intern, sînt cele care i-au asigurat numelui sæu un loc în istorie, în vreme
ce, ca pictor, a dispærut færæ urmæ. Desigur, existæ niøte studii care ne introduc chiar mai profund decît seria
acestor portrete în noua tehnicæ: ele sînt chipuri anonime, nu portrete. Astfel de capete existau de mult
ca picturæ. Cînd tablourile ræmîneau în familie, peste generaflii urmaøii întrebau din cînd în cînd pe cine reprezintæ.
Dupæ douæ-trei generaflii însæ, interesul amuflea: tablourile, dacæ mai rezistau, nu mai erau decît mærturia
artei celui care le pictase. Dar în fotografie întîlnim ceva nou øi ciudat: în vînzætoarea aceea de peøte
din New Haven care stæ cu ochii în pæmînt, cu o pudoare atît de leneøæ øi seducætoare, ræmîne ceva care
nu se transformæ în mærturie a artei fotografului Hill, ceva ce nu poate fi redus la tæcere, cerînd cu obstinaflie
numele celei care a træit acolo, care e vie încæ, realæ øi aici, øi care nu se va transforma niciodatæ total
în „artæ“. 5 „Mæ-ntreb: în ce fel, oare, odinioaræ,/ Podoaba pærului øi a privirii sale/ Împresura fæpturile?/ Cum
særuta aceastæ guræ înspre care/ Un dor nebun se-ncolæceøte øi-astæzi/ Ca fumul færæ foc?“ 6 Sau sæ luæm
poza fotografului Dauthendey 7 , tatæl poetului, din perioada logodnei cu viitoarea sa soflie, pe care apoi, într-o
zi, la puflin timp dupæ naøterea celui de-al øaselea copil, a gæsit-o zæcînd în casa lor din Moscova cu venele
tæiate. Aici însæ o putem vedea lîngæ el, iar el parcæ o susfline; dar privirea ei trece pe lîngæ el, absorbitæ
de o funestæ depærtare. Dacæ ne cufundæm îndeajuns de mult într-o imagine de acest fel,
ne dæm seama cît de mult se ating contrariile chiar øi aici: tehnica foarte exactæ poate sæ
confere o valoare magicæ producfliilor ei, valoare pe care o imagine pictatæ nu o mai poate
avea vreodatæ pentru noi. Oricît de meøter ar fi fotograful în arta sa øi oricît de cæutatæ
ar fi atitudinea modelului sæu, privitorul se simte irepresibil obligat sæ regæseascæ în aceastæ
imagine, aici øi acum, minuscula scînteie de hazard, cu care realitatea pare cæ a pîrjolit pînæ
la capæt caracterul de imagine, sæ descopere locul inaparent în care, în esenfla acelui minut
de mult trecut, viitorul se cuibæreøte încæ øi azi, atît de græitor, încît îl putem descoperi,
retrospectiv. 8 Natura care vorbeøte obiectivului este alta decît cea care i se adreseazæ ochiului
9 ; alta, în primul rînd în aceea cæ, în locul unui spafliu prelucrat de conøtiinfla omului, apare
unul prelucrat inconøtient. De multe ori i se întîmplæ cuiva, de pildæ, sæ-øi dea seama, fie øi
în linii mari, de umbletul oamenilor, dar cu siguranflæ nu øtie nimic în plus despre postura
lor în fracfliunea de secundæ a fiecærei „pæøiri“. Fotografia cu mijloacele ei – ralanti ori
procedeele de mærire 10 – i-o face accesibilæ. Despre acest inconøtient optic aflæ abia prin
fotografie, aøa cum despre inconøtientul pulsional a aflat prin psihanalizæ. Alcætuirea unor
structuri, flesuturile celulare – care intereseazæ de obicei tehnica øi medicina – i-au fost
la început mai familiare aparatului de fotografiat decît peisajul plin de atmosferæ sau portretul
expresiv. Dar fotografia dezvæluie totodatæ în acest material aspecte fizionomice,
universuri de imagini care locuiesc în lucruri din cele mai mærunte, inteligibile øi destul de
ascunse totuøi încît sæ-øi fi gæsit refugiul în reverii, iar acum, cæ sînt mærite øi pot fi formulate,
ele fac vizibilæ diferenfla dintre tehnicæ øi magie, ca o variabilæ ce e istoricæ întru totul.
Astfel Bloßfeldt 11 , cu uimitoarele sale fotografii de plante, a scos la ivealæ forme de coloane
antice în coada-calului, cîrja episcopalæ în feriga-struflului, în læstari de castan øi arflar mærifli
de zece ori – arbori totemici, în ciulini – danteluræ goticæ. Iatæ de ce nici modelele unui
Hill nu erau departe de adevær cînd încæ mai considerau „fenomenul fotografiei o mare
experienflæ plinæ de mister“; chiar dacæ pentru ele asta nu-nsemna decît conøtiinfla „cæ stæteau
în fafla unui aparat care, în cel mai scurt timp, putea produce o imagine a lumii vizibile înconjurætoare care
sæ lase o impresie la fel de vie øi adeværatæ ca natura însæøi“. 12 S-a spus despre camera lui Hill cæ pæstreazæ
o atitudine discret rezervatæ. Cît despre modelele sale, nici ele nu sînt mai puflin rezervate; ele pæstreazæ
o anumitæ sfialæ în fafla aparatului, încît principiul de mai tîrziu al fotografilor din perioada de înflorire: „Nu
privi niciodatæ înspre aparat!“ 13 s-ar putea sæ fi derivat din atitudinea lor. Dar asta n-avea legæturæ cu acel:
„Se uitæ la tine“ – referitor la animale, oameni sau bebeluøi –, formulæ menitæ sæ-l implice pe cumpærætor
în mod atît de necurat øi cæreia nu i se poate opune decît expresia bætrînului Dauthendey referitoare la
D. O. Hill and R. Adamson, “In the Cemetery“,
Edinburgh, cca 1845
19