Descarcă revista în format PDF - idea

verso: subiectul în istoria lui
n-o lungim aici, cæ nici unul, nici celælalt, ci, în 1911, Preøedintele Schreber:
analiza paranoiei; vasæzicæ, aøa cum o indicæ Freud, a patologiei sociale
prin excelenflæ 19 ). Massenpsychologie reprezintæ mai întîi, aøa cum Ferenczi,
printr-un paradox voluntar, îøi intitula recenzia la aceasta, un „progres al
psihologiei individuale“. Cu precizarea însæ cæ acest progres constituie
în realitate o înaintare spre un prag critic, pragul limitei narcisismului ca
limitæ internæ, deopotrivæ a „eului“ øi a „psihanalizei“.
Aceastæ înaintare se produce, schematic, în doi timpi, iar ei formeazæ
împreunæ o veritabilæ re-introducere, de data aceasta socialæ, a narcisismului.
Primul timp: narcisismul e recunoscut ca limita formafliunii sociale sau
a lui Masse (ea însæøi concept-limitæ al socialului). Freud mai întîi îndepærteazæ
pseudoconceptele forjate de „psihologii colectivi“ pentru a explica
legætura socialæ printr-o realitate deja socialæ, care, la urma urmei,
se reduce la prea misterioasa „sugestie“ (întreaga carte trebuie cititæ, foarte
limpede, øi ca o reluare a chestiunii despre puterea sugestiei, a hipnozei
– øi-a analizei). Socialitatea va consta deci în legætura libidinalæ de elemente
în ele însele nonsociale: narciøii individuali. De aceea, panica e
cel mai bun revelator paradoxal al esenflei lui Masse: e momentul critic
în care, legætura afectivæ tocmai pierzîndu-se, {die} Masse se dezagregæ
în ceea ce o compune cu adeværat, în narciøi stræini øi opuøi unii
altora. Din momentul acesta, se aflæ aøezatæ prima axiomæ pe care „sociologia“
freudianæ nu numai cæ n-o va dezminfli nicicînd, dar nu va conteni
s-o întæreascæ: nu existæ raport decît pe fondul unui nonraport, iar
ura narciøilor este de neocolit, de nu cumva insurmontabilæ. Pentru Narcis,
un bun celælalt e-un celælalt mort sau unul exclus. Prima formæ a alteritæflii
înscrisæ în psihologia individualæ este suprimarea lui celælalt. În drept
– un drept al panicii, dacæ-ndræznim –, narcisul reinvesteøte pe datæ întregul
cîmp al acestei psihologii. Adeværul social nu poate apærea decît pe
acest fond øi în acesta. Narcisul øi moartea lui „celælalt“ sînt adeværul panic
al politicului (Freud numeøte în aceastæ carte, øi anume-n greacæ, pe zoon
politikon), care nu reuneøte niciodatæ decît ceea ce, de la sine, se dezbinæ
øi se exclude. O anume lecturæ, canonicæ de altminteri, a lui Hobbes
øi a lui Hegel se face aici în cîteva pagini – via Schopenhauer, care nici
el nu intervine întîmplætor la Freud, aici nu mai puflin ca-n alte dæfli. Miza
proprie acestei repetæri, øi a repetærii freudiene a filosofiei politice, va
reieøi în cele ce urmeazæ.
Al doilea timp: el nu constæ, împotriva a ce totul ne-ar face sæ ne aøteptæm,
în explicarea socialitæflii, øi deci a limitærii narcisismului, prin libido.
Cel puflin nu prin purul øi simplul libido al lui Eros. În pofida impresionantei
cantitæfli de argumente pe care o acumuleazæ Freud – iar asta
pînæ la sfîrøitul cærflii – asupra eroticii sociale, adicæ esenflialmente
asupra legæturii de iubire faflæ de øef (în raport cu care identificarea „orizontalæ“
ce se opereazæ între supuøii [les sujets] acestui Suveran apare
ca derivatæ), un episod decisiv se produce (la sfîrøitul capitolului VI): færæ
a preveni defel, Freud introduce un alt tip de „legæturi afective“: identificærile.
Øi, se øtie, capitolul VII constituie expozeul asupra identificærii
cel mai dezvoltat de cætre Freud. Astfel se gæseøte datæ cea de-a doua
axiomæ a „sociologiei“ freudiene, øi ea menflinutæ pînæ la capæt – dar a
cærei formæ nu e la fel de netæ ca a primeia: socialitatea se bazeazæ pe
identificare, tot atît cît pe libido sau anterior acestuia. Oricum ar sta
lucrurile (dar vom vedea cæ o decizie se ia, mai mult sau mai puflin deschis,
în favoarea celei de-a doua ipoteze), la temelia socialului stæ
identificarea.
Articularea celor douæ axiome va fi menflinutæ, de-a lungul tuturor textelor
despre culturæ, pînæ la capæt: identificarea opereazæ limitarea nonraportului
narcisic øi face o legæturæ (chiar legætura) socio-politicæ
fundamentalæ.
12. Asta nu se petrece færæ dificultæfli. Existæ cel puflin douæ:
– Cum poate fi limitat narcisismul, dacæ e într-adevær un narcisism? Adicæ
nu captat øi sublimat prin iubire în ceea ce n-ar fi în fond decît o redublare
a lui însuøi (speculaflia sa), ci, aøa cum pare sæ implice însæøi ideea identificærii,
în mod real øi „læuntric“ limitat de cætre o altæ identitate? Chestiunea-limitæ
e chestiunea acestei limitæri.
– Dacæ identificarea nu fline de modelul erotic, øi nici mæcar de modelul
sexualitæflii sublimate (ba dimpotrivæ, sublimarea, de esenflæ socialæ,
nu va fi posibilæ decît dupæ ea), de ce naturæ este ea atunci?
Vom începe cu a doua întrebare, întrucît pe aceasta o pune Freud sau
încearcæ sæ o punæ. (Dacæ prima nu se pune decît în tæcere, øi ca în umbra
celei de-a doua, se întîmplæ aøa tocmai
fiindcæ aceasta, aøa cum vom
vedea, nu capætæ un ræspuns.)
13. Dar înainte chiar de-a aborda identificarea,
ar trebui sæ ne punem o altæ
întrebare, prejudicialæ: de ce, aøadar,
erotica sublimatæ (întrucît „pentru mulflime
nu poate fi vorba de fleluri sexuale“)
trebuie sæ cedeze locul identificærii
sau cel puflin sæ-l vadæ ocupat øi de
aceasta? Freud nu se explicæ în niciun fel. Identificarea survine într-un
fel în aparenflæ empiric øi eterogen: ea face parte din „mecanismele“ pe
care psihanaliza le cunoaøte, øi asta-i tot. (Sau mai curînd identificærile
sînt cunoscute de psihanalizæ, spune finalul capitolului VI; dar trecînd de
îndatæ [cap. VII] la singularul conceptului, „identificarea“, Freud mai
mult deschide o întrebare decît sæ dea curs unui rapel…)
Doar analiza identificærii ar trebui sæ-ngæduie ræspunsul la aceastæ întrebare.
Dar din motive de economie, øi chiar øi anticipînd, vom schifla
încæ de pe acum acest ræspuns, al cærui principiu este în fapt oferit de
la primele pagini ale capitolului despre identificare; aceasta, „primæ manifestare
a unui raport afectiv faflæ de celælalt“, e de ordinul lui a fi, øi nu
de-al lui a avea. Sexualitatea, ea este de ordinul lui a avea, adicæ, în termenii
clasici ai lui Freud, relaflie obiectalæ. Iubirea este iubire de obiect.
Ea presupune prin urmare, færæ niciun joc de cuvinte øi-n felul cel mai
simplu de pe lume, un subiect, cæ e vorba de eu [moi] ori de un altulsubiect
care trebuie, luîndu-mæ ca obiect de iubire, sæ mæ agrege societæflii.
Iubirea presupune ceea ce este de explicat: raportul subiecflilor, aøadar
raportul obiectal. Øi, de altfel, cum nu l-ar presupune, dacæ nimic din
narciøii puri, în excluziune reciprocæ, nu oferæ amorsa unui asemenea
raport? Pentru ca iubirea sæ se iøte ca legæturæ, e nevoie de un subiect.
Trebuie chiar, vom spune, Subiectul, care în Massenpsychologie ia o dublæ
figuræ:
225