Descarcă revista în format PDF - idea

færæ de ajutorul ori examenul a ceea ce îngæduie ca el sæ fie astæzi citit.
În privinfla aceasta putem de altminteri reaminti, în pofida îndepærtærii,
ceea ce consemnase, cît priveøte datoria øi cît priveøte restul, lectura
noastræ a lui Lacan, Le titre de la lettre 2 (Galilée, 1973). Dar în privinfla
solicitærilor unei problematici politice în psihanalizæ, sau pornind de la
ea (Girard, Deleuze, Lyotard, Goux, Legendre, Castoriadis, Kaufmann),
nu putem angaja în aceste note multiplele discuflii care s-ar impune.
3. Aøa cæ vom alege ca punct de pornire o perspectivæ întrucîtva diferitæ.
E vorba mai puflin de-a ne întreba ce spune Freud sau ce nu spune,
sau ce îngæduie el sæ fie spus despre politic, cît sæ se chestioneze asupra
a ce face chestiunea politicului în psihanalizæ øi în privinfla a ce-i face
acesteia. Aøadar, întîi øi-ntîi, asupra locului øi a funcfliei analizei culturii (Kultur,
civilizaflie, culturæ, instituflie øi operaflie a umanitæflii ca atare). Cu diverse
ocazii 3 a putut fi evidenfliat deja rolul determinant al motivelor
furnizate de analiza culturii pentru psihanaliza însæøi (dacæ înflelegem
prin asta analiza psiheei individuale). Dar existæ ceva mai mult. Analiza
culturii constituie, poate, chiar dinæuntrul psihanalizei, o deplasare de
o asemenea importanflæ, încît ar putea implica o debordare a acesteia.
Freud însuøi n-a putut mæsura în întregime aceastæ deplasare, iar noi nu
putem încæ decît aræta datele problemei. Acestea, cel puflin, se aflæ într-adevær
la Freud, de exemplu în postfafla din 1935 la Viafla mea øi psihanaliza
(G.W., XVI). În acest text, Freud desemneazæ grupul de scrieri
ale sale dintre 1920 øi 1923 ca pe ultimele sale lucræri importante în psihanaliza
propriu-zisæ (sæ reamintim cæ în acest grup, despre care Freud a
spus anterior cæ-n ele dædea curs liber speculafliei, Dincolo {de principiul
plæcerii – n. tr. 4 } øi Eul øi Se-ul 5 încadreazæ Psihologie colectivæ øi analiza
eului: cele douæ mari texte care decid în privinfla ultimei psihanalize
încadreazæ un text-ræscruce [texte-charnière] al analizei culturii). Dupæ
care, Freud declaræ cæ n-a mai scris nimic important pentru psihanalizæ.
Øi continuæ:
„Acest lucru corespundea în mine unei transformæri, unei porfliuni
de evoluflie regresivæ, dacæ se doreøte s-o numim aøa. Dupæ ocolul
de-o viaflæ prin øtiinflele naturii, medicinæ øi psihoterapie, interesul meu
s-a reîntors la acele probleme culturale care odinioaræ îl fascinaseræ 6
pe tînærul abia deøteptat la gîndire. Deja în toiul muncii psihanalitice,
în 1912, fæcusem în Totem øi tabu încercarea de a utiliza noile vederi
dobîndite prin analizæ la cercetarea originilor religiei øi moralitæflii.
Douæ eseuri ulterioare, Viitorul unei iluzii, în 1927, øi Nepriinflæ
în civilizaflie 7 , în 1930, urmeazæ aceastæ direcflie a muncii. N-am contenit
sæ recunosc, cu o claritate sporitæ, cæ evenimentele istoriei omeneøti,
acfliunile reciproce ale naturii umane, dezvoltærii civilizafliei øi
ale acestor contrareacflii [contre-coups] ale unor experienfle arhaice
al cæror principal reprezentant e religia nu sînt decît reflexii ale conflictelor
dinamice între ego, id øi supraego 8 pe care psihanaliza le studiazæ
la individ, repetînd aceste procese pe o scenæ mai largæ“.
La capætul unei viefli de psihanalizæ – la sfîrøitul vieflii inaugurærii psihanalitice
–, o „regresie“ îl conduce deci pe-un Freud deja aproape postum cætre
„scena mai largæ“ a culturii. Scena mai largæ n-ar fi oare øi o altæ scenæ
decît cealaltæ scenæ? o scenæ mai alta, ceea ce n-ar vrea sæ zicæ, nicidecum,
„cu totul Alta“, ci, într-un fel efectiv mai simplu øi totodatæ mult mai
complex, scena (dacæ mai e o scenæ) a lui celælalt [d’autrui]. 9 Cît priveøte
„regresia“ cætre „fascinaflia“ tînærului Freud, funcflia ei n-ar fi oare aceea
de a coborî, la urmæ, cætre ceva ca o scenæ mai primitivæ a psihanalizei
înseøi? Øi tot aici, mai primitivæ decît orice scenæ primitivæ, øi poate cæ
în afara scenei sau ob-scenæ, nu va fi fiind oare vorba de scena celuilalt?
Problema culturii nu este niciodatæ pentru Freud altceva decît problema
lui celælalt sau, ca s-o spunem într-un fel foarte banal (în registrul acestei
banalitæfli constante, în aparenflæ, în Nepriinflæ), este problema coexistenflei,
øi a coexistenflei paønice cu celælalt. Nu e deci o problemæ
politicæ, øi nici întocmai problema politicæ, fiindcæ nu-i sigur cæ politica
îøi pune aceastæ problemæ, sau nu øi-o pune doar pe aceasta. Însæ problema
politicului ea este, cu siguranflæ; aøadar, aceea privitor la care politicul
{însuøi} ajunge sæ facæ problemæ…
De ce o asemenea problemæ – celælalt – ar trimite la altul al psihanalizei,
la o altæ psihanalizæ sau øi la o psihanalizæ alteratæ? De ce, øi cum,
ar conduce-o ca spre o origine care i-ar fi ei înseøi obscuræ? Este, în fond,
ceea ce ar trebui sæ putem începe a repera.
4. Aceste întrebæri nu au nici forma, nici intenflia unei psihanalize a psihanalizei;
ele nu vizeazæ nici sæ-i confirme, nici sæ-i dezinstaleze identitatea
printr-o operaflie abisalæ care ar aduce la luminæ (dar la ce luminæ?) un
inconøtient (social, politic, filosofic) al lui Freud øi-al øtiinflei sale. Analiza
culturii tocmai cæ nu e o analizæ a psihanalizei, model cæruia i-au ræmas
supuse toate tentativele de a interpreta øi de-a interpela poziflia socialæ,
instituflionalæ, economicæ øi politicæ a psihanalizei. 10 Ea nu formeazæ un
rest neanalizat de Freud (în sensul, perfect legitim, în care Lacan n-a încetat
sæ analizeze restul læsat de Freud sau de biologismul, energetismul
øi psihologismul lui Freud în privinfla limbajului). Cæ analiza culturii trebuie,
cu toate astea, sæ aibæ incidenfle, pînæ la urmæ, asupra autoanalizei
analizei, nu mai puflin decît ar avea chestiunea despre celælalt asupra
aceleia a „discursului lui Altul“, e verosimil, însæ e prea devreme pentru
a le discuta.
5. În schimb, scena mai largæ nici nu e un simplu apendice extrinsec al
operei freudiene, pe care ne-am putea înstæpîni færæ vreun cost psihanalitic
øi în ce scopuri socio-politice sau filosofice am vrea. Ea nu e în afara analizei,
øi totuøi nu se fline întreagæ înæuntru. S-ar putea prea bine ca ea sæ
formeze locul unde departajarea exteriorului øi-a interiorului psihanalizei
se-ncurcæ. Un asemenea loc are, mereu, natura unei limite. Limita
nu are nimic negativ în ea: ea traseazæ o identitate – iar acest trasaj
se exclude el însuøi din ce înconjoaræ, antrenînd aøa cu sine identitatea
în afara sa. Limitæ nu existæ decît ca una {øi} internæ, øi externæ, deopotrivæ:
politicul se aflæ la limita psihanalizei sau îi este limita: originea ei,
capætul sæu øi linia unui pliu intim, a unei îndoituri ce-o traverseazæ. Aceastæ
linie trece, în textul pe care l-am citat, prin opoziflia sau contrarietatea
(nu este o contradicflie) foarte vizibilæ între cele douæ raporturi pe care
Freud le stabileøte, simultan, între psihanalizæ øi analiza culturii: unul e
de simplu „reflex“, celælalt – de „repetare pe o scenæ mai largæ“. Riguros
vorbind, cele douæ nu sînt conciliabile (un reflex nu poate fi „mai larg“
færæ a fi deformant). Aøa cæ Freud nici nu le-a conciliat vreodatæ.
Ca s-o spunem dintr-odatæ: din psihanaliza unui subiect, presupunînd
pluralitatea subiecflilor (imagini parentale sau instanfle ale celei de-a doua
topici), Freud nu a putut scoate, niciodatæ, analiza acestei pluralitæfli în-
222