Descarcă revista în format PDF - idea

+ (presences of art)
pusæ. Exista un continuum între artæ øi societate, capabil sæ mobilizeze individul
dincolo de caracteristicile lui proprii. Pentru oamenii de astæzi, autonomizarea
în creøtere a sferei estetice în raport cu restul societæflii a
fæcut practic insurmontabilæ dificultatea de a înflelege bætaia fundamentalæ
a unei arte încastrate în viafla cotidianæ. Dar acest proces de autonomizare
al artei ne-a învæflat cel puflin un lucru: muzeele nu sînt, øi nu vor fi niciodatæ,
locurile unei veritabile forme de participare øi de mobilizare globale.
Ceea ce flintea proiectul muzeal a sfîrøit prin a nu conserva dintr-o veche
participare totalæ decît versiunea sa superficialæ øi estetizantæ, un mix de
voyeurism øi de consum. Nu mai ræmîne în zilele noastre decît material
bun de „somat“ [de la matière à „arraisonner“], pentru o punere în formæ
în mod constant ameninflatæ de inerflia propriei sale reproduceri.
¬ Afli remarcat cæ istoria noastræ se împarte periodic între iconodulie øi
iconoclastie øi evocafli în aceastæ privinflæ iconoclastia originaræ a creøtinismului.
Unde ne aflæm azi din acest punct de vedere? Sæ træim oare în iconodulie,
datoritæ proliferærii imaginilor, sau în iconoclastie, în virtutea distrugerii
generalizate a formelor tradiflionale?
√ Iconoclastia creøtinismului n-a fost credinflæ contra credinflæ, ci secularizare
contra religie. Desfiinflarea cultelor pægîne øi distrugerea idolilor nu
urmæreau pur øi simplu sæ „creøtineze“, adicæ de fapt sæ uniformizeze, ci
sæ suprime însuøi fundamentul tradifliei, care nu e altul decît elementul religios.
Dar asta înseamnæ sæ uitæm cæ existæ o creaflie continuæ øi incontrolabilæ
a idolului – øi cæ idolul nu se converteøte. Idolul a supraviefluit
iconoclastiei sub forma obiectului de artæ, devenit un nou idol sincretic.
Însæ, luînd forma unei estetizæri a lumii, „pægînismul“ timpurilor moderne
nu doar cæ a uitat definitiv esenfla pægînismului, ci se rezumæ la o cæutare
înnebunitæ a unei aura færæ frontiere, un soi de „religiozitate difuzæ“ pentru
care totul este bun. Pægînismul de azi e fabula contemporanæ a acestei
aplatizæri. Actuala estetizare generalizatæ incitæ efectiv la a gîndi cæ træim
o perioadæ de iconodulie. Dar în acelaøi timp, aceastæ iconodulie pare atît
de exacerbatæ, încît ea se ræstoarnæ în contrarul ei. De îndatæ ce totul øi
orice poate fi privit ca icoanæ, înseamnæ cæ nimic nu mai este anume aøa
ceva. În fapt, ceea ce caracterizeazæ iconodulia vremii noastre e incapacitatea
noastræ de a deosebi fetiøul de idol. Pentru a fi „væzut“, eidolon-ul
reclamæ o stare extraordinaræ a percepfliei, pe care distragerea noastræ
muzeofilicæ ne-a fæcut s-o scæpæm din vedere. De unde, aceastæ profundæ
ambivalenflæ a iconoduliei moderne, atît de profundæ, încît ne putem întreba
dacæ extensia ei nu disimuleazæ un coømar, din care ne-ar fi groazæ cæ
nu ne-am putea trezi în caz cæ i-am cædea pradæ.
* * *
De zece ani încoace (de la apariflia acestui interviu, republicat aici) nu s-a
petrecut nimic altceva decît boom-uri øi supraboom-uri, în sensurile francez
øi italian ale cuvîntului: prefluri øi mai ridicate la fiecare vînzare de toamnæ,
mari festivitæfli – openings – putînd fline mai multe seri la rînd (cf. noul
MOMA, New York). La sfîrøit de sæptæmînæ, o datæ pe lunæ, de fæcut turul
galeriilor („E mai bine decît sæ treci din crîømæ în crîømæ, mæcar bei øi
mænînci pe gratis“).
Noi muzee, noi galerii. „Reciclare de bani dubioøi, dupæ turism øi modæ“
(oare n-ar trebui spus deodatæ cu ele?), remarcæ un sud-american suav,
smoking peste cæmaøæ „verdaderamente veracruzana“, despre care mi se
today, the growing autonomy of the aesthetic sphere in relation to the rest of
the society made practically insurmountable the difficulty to understand the
fundamental stake of an art encapsulated into the everyday life. But this process
of art autonomization has taught us at least one thing: the museums are
not and will never be the places for an authentic form of comprehensive participation
and mobilization. In the end and massively, the aim of the museum
project isn’t but a task of preserving a superficial and aestheticized version
of the ancient unreserved participation, which was ritualistic: a blend of
voyeurism and consumption. Almost nothing remains, but merely the stuff to
be summoned in the view of shaping it, constantly jeopardized by the apathy
of its own reproduction.
¬ You have noted that our history is being periodically split between iconodulism
and iconoclasm and in this respect you invoke the original iconoclasm
of the Reformed Christianity. How are we today? Are we living in an icoduly, due
to the proliferation of images, or in an iconoclasm, as a result of a generalized
destruction of the traditional forms?
√ Actually, the iconoclasm of Christianity was not faith vs. faith, but secularization
vs. religion. Getting rid of the pagan cults and the destruction of the idols
were not just about Christening, that is, about standardization, but about erasing
the very bottom of the tradition, which is the religious element as such.
This implies forgetting a continuous, spontaneous, incontrollable creation of
idols – and the fact that the idol cannot be converted. The idol has survived the
iconoclasm by becoming an art object, turned into a new syncretist idol. But in
taking the form of an aestheticization of the world, modern “paganism” has not
just completely forgotten its very essence, but confines itself to a mad search
of a borderless aura, a kind of “diffuse religiosity” for which everything “is
good”. The present paganism is the contemporary fable of this flattening.
Generalized aestheticization forces one to think that we are living in a time
of iconoduly. Simultaneously, this iconoduly seems so exacerbated, that it turns
into its opposite. As soon as everything may be seen as an icon, nothing is such
a thing anymore. In fact, what is characteristic to the iconoduly of our times is
our incapacity of discerning the fetish from the idol. In order to be “seen”, the
eidolon requires an unusual, extraordinary state of perception, which our museophilia
made us lose from sight.
Hence this profound ambivalence of the modern iconoduly, so deep that one
could ask whether its extinction doesn’t cover a nightmare in which we would
be terrified not to be able wake up.
* * *
For ten years (since the publication of this reissued interview) nothing has
happened with the exception of booms and super-booms, in the French and Italian
sense of the term: even higher prices at each autumn sale, grand festivities
– openings – lasting for several evenings in a row (cf. the new MOMA, New York).
In the week-end, once a month, touring the galleries (“It’s better than going
from pub to pub; at least you can eat and drink for free”).
New museums, new galleries. “Recycling dirty money, after tourism and fashion”
(should one not say along with them?), notes a South American, his tuxedo
over his shirt, “verdaderamente veracruzana”, of which I am told that is well
placed in order to know it, he who launched movida de Mexico: a cascade
of celebrations around the galleries, with young and pseudo-young altogether,
a reserved area in the middle of the phantasmagorical megalopolis, towards the
215