Descarcă revista în format PDF - idea

dintr-o voinflæ de a considera producerea „artisticæ“ drept una despærflitæ
de ciclul productiv in toto, sub pretextul unei autonomii garantate tocmai
prin uzajul generalizat al cuvîntului „artæ“. Numai cæ aceastæ autonomie
nu-i decît o amægire. Sensul cel mai profund al estetizærii generalizate nu
poate fi, aøadar, elucidat decît în lumina raportului care uneøte centralitatea
esteticii în modernitate cu centralitatea cealaltæ, aceea pe care a dobîndit-o
economicul. Generalizîndu-se, procesul de estetizare pretinde sæ
atribuie un „sens“ lucrurilor, fæcînd din gust o nevoie øi din valoarea comercialæ
preflul estetic al lucrului estetizat. Aceastæ complicitate între estetic
øi economic funcflioneazæ precum reversul øi aversul unei aceleiaøi
lumi, în care sublimul capætæ un prefl, dar unde, indisociabil, preflul devine
pentru lucru chiar aura sa. Vedem prin asta cæ estetica nu e decît o falsæ
alternativæ la raflionalizarea scopurilor øi a mijloacelor pe care o revendicæ
economicul.
Mai adaug cæ aceastæ raflionalizare nu mai corespunde cu ceea ce noi aøezæm
sub acest cuvînt (care ræmîne un cuvînt de ordine). E de ajuns sæ priveøti
starea economicæ a lumii actuale, faptul cæ orice cercetare serioasæ,
nesupusæ la propaganda puterilor, nu mai este nici mæcar aceastæ „øtiinflæ
tristæ“ de care vorbeau economiøtii postmarxiøti, ci un fel de astrologie
scientistæ care se dezminte singuræ cu neruøinare de la un titlu la altul al
jurnalelor care vorbesc despre ea. Ar trebui poate gîndit la un divorfl între
gîndire economicæ øi tehnicæ, aøa cum existæ unul între interes øi libertate,
între communitas øi societas. Raflionalizarea tehnicii e cît se poate de realæ.
Dar ea se desfæøoaræ în mare mæsuræ într-o manieræ autonomæ, cvasispontanæ
– dacæ o îngæduie condifliile –, în afara acelei gîndiri holiste care,
din secolul al XIX-lea øi pînæ dupæ ræzboi, s-a voit un fel de gîndire crudæ
a rafliunii. În Vest, ca øi în Est, acest divorfl se ilustreazæ prin dezordinea
socialæ øi politicæ, replicæ planetaræ a dezordinii monetare care începe odatæ
cu abrogarea Tratatului de la Bretton Woods. Economicul lui Marx øi al
lui Keynes era încæ un „mind“ capabil sæ înglobeze, în pofida dezavuærilor
ræsunætoare numite crize øi ræzboaie, o cartæ a prezentului øi a perspectivelor,
în care tehnica juca rolul unui fel de intendenflæ din ce în ce mai sofisticatæ
în slujba unei ratio œconomica, infamæ prin egoism ori feroce prin
utopie. Anumite lucræri ale grupului „Socialism sau Barbarie“, cu Castoriadis
în frunte, o întrevæzuseræ înainte de 1960. „Hipereconomismul“ acelor
ani pare sæ fi devenit ceva precum corurile hollywoodiene care
servesc drept fundal pentru evolufliile starurilor în pantofi de step: e umpluturæ,
decor, necesar, însæ subaltern faflæ de isprævile din avanscenæ.
¬ Afli criticat deriva muzealæ a artei moderne øi afli descris muzeul ca pe
scena idealæ unde se opereazæ „alchimia fetiøizærii“, adicæ procesul alienærii
øi reificærii prin intermediul lucrurilor pe care l-a descris Marx în privinfla mærfii.
Care este astæzi statutul muzeului? Øi care e întrebuinflarea conferitæ
lucrurilor care se aflæ acolo? Sæ fie vorba, poate, de transformarea lor în relicve?
De lupta împotriva efemerului øi a uitærii? În ce mæsuræ, în sfîrøit, proliferarea
muzealæ trimite la o organizare generalæ a producfliei øi a consumului
de obiecte în lumea actualæ? Sæ fie oare muzeul simbolul paradigmatic al
timpului nostru, legat de exemplu de estetizarea pieflei?
√ Astæzi, la modæ este compilarea. În domeniul artistic vedem, la intervale
regulate, cum sînt montate mari retrospective menite sæ facæ înconjurul
lumii. Expoziflia devine un soi de antologie, cu variante, dar în ansamblu
se întîmplæ mereu acelaøi lucru. Ar fi absurd, bineînfleles, sæ spui cæ toate
aceste retrospective ar fi lipsite de interes: unele sînt mai interesante decît
word “art”. Such autonomy is an illusion. The deepest meaning of the generalized
aestheticization can only be therefore elucidated in the light of the relationship
which merges the centrality of aesthetics in our modernity with another
centrality acquired by the prevailing economical inclination. Through such
generalization, the process of aestheticization claims to be capable of giving
a “meaning” to things, turning the taste into a need and the commercial value
into the aesthetic price of any non-aestheticized things. This complicity of aesthetics
and economics works the same way as two sides of the same whole (and
world), where the sublime gets a price, but where, indistinctly, the price becomes
the very aura of any possible thing. This shows us that the aesthetics is but
a false alternative to the rationalization of the aims and means claimed by the
economics.
I have to add that this rationalization is not equivalent anymore to what we
understand by this word (which remains a word of order). It’s enough to take
a look to the economic state of the present world, to the fact that any serious
research, not submitted to the power propaganda, is not anymore that “sad science”
of which the post-Marxist economists used to talk about, but a kind of scientist
astrology which denies itself, shamelessly, from one title to another in the
publications talking about it. Maybe one should consider a divorce between
technique and economical thinking, like those between interest and freedom,
between communitas and societas. The rationalization of technique is actually
real. But it is mostly carried out throughout an autonomous, almost spontaneous
way – if the circumstances allow it – outside any holistic thought which, starting
with the 19th century and since after the war, aims to be a kind of crude thinking
of the reason. In the West, as well in the East, this divorce is being illustrated
through social and political disorders, a world-size reply to the monetary disorder
which starts with the abrogation of the Bretton-Woods treaty. The economy
of Marx and Keynes [its reality] still express a “mind” capable of incorporating,
in spite of the resounding disavowals called crises and wars, a chart of the present
and its perspectives, in which technique played the part of “intendancy”,
more and more sophisticated, serving a ratio oeconomica, though infamous
by egoism, or ferocious by being utopian. Some works of the group “Socialism
or Barbary”, led by Castoriadis, Lefort, & al., had foreseen this before 1960.
The “hyper-economism” of those years seems to have become something like
the Hollywood choirs serving as a backstage for the spectacle of the tip-tap
dance stars: it’s a back-filling, a decoration, something necessary, but secondary
to what happens downstage.
¬ You have criticized the museum-related drift of modern art and the museum
as the ideal scene on which the “alchemy of the fetishization” takes place, that is,
the process of alienation and reification through the things which Marx describes
when he speaks about commodities. What is the status of the museum today?
And what is the use which the things in there are invested with? May it be about
their being turned into relics? About the fight against the ephemeral and forgetfulness?
To what degree does the museum proliferation relate to a general set
up of the production and consumption of objects in the present world? Is the
museum a paradigm of our time, relating, for example, to the aestheticization
of the market?
√ Assemblage today is a fashion. In the art field, we see how great retrospectives
meant to travel all over the world are being staged. The exhibition becomes
a sort of anthology, with more versions, but generally the same thing keeps happening.
It would be absurd, of course, to say that all of them are not interesting:
some are more interesting than others. But this evolution is no less significant.
212