Descarcă revista în format PDF - idea

+ (presences of art)
modernitæflii, precum øi a responsabilitæflilor intelectuale pe care acestea
le suscitæ, øi contribuind astfel la atitudinea de compromis care fasoneazæ
actuala ideologie consensualistæ, în mod feroce univocæ, din care istoria
lipseøte, fiindcæ aceasta devenea cel mult – aøa cum o doveøte øcoala Analelor
începînd tocmai cu anii aceia – o coroniflæ de hobbies, butterfly’s collections
lipsite de importanflæ.
Pornind de la aceste constatæri, pentru care stau mærturie cærflile mele,
am trecut progresiv de la studiul antropologic al ritului la o reflecflie „postantropologicæ“
a estetizærii, spontane sau profesionale (întîi øi-ntîi în artele
plastice), a lumii contemporane. În fond, dincolo de toate provocærile sale,
arta anilor øaizeci øi øaptezeci a participat totuøi, de bine, de ræu, la un discurs
contestatar care dispæruse de mult din societate. În paralel, aceastæ
formæ de artæ a demonstrat cæ actul estetic e mereu un act de credinflæ,
chiar øi dacæ el nu mai are un raport direct cu o mimesis astæzi în agonie
– în vreme ce se uzeazæ øi abuzeazæ de remake sau mai exact de reciclare.
Mai tîrziu, în decursul anilor care ajung pînæ la criza actualæ, care nu
e doar una de piaflæ – øi care nu e defel dezminflitæ de muzeofilia întreflinutæ
„faraonic“, în Franfla cel puflin, de autoritæflile publice –, autori ca Beuys,
Richter, Polke, Naumann øi alfli martori ai deceniilor precedente au sævîrøit
incontestabil o întoarcere la picturæ. Inspiraflia ritualistæ din asta ræmîne
puternicæ, cu hibridæri între dans øi teatru, confirmînd astfel raporturile strînse
dintre rit øi esteticæ în era „spectacularului integrat“, cum zice Debord. Unde
se mai piteøte ritul e øi în relaflia cu credinfla, în referinfla la misticæ din tradiflia
semiticæ sau asiaticæ, în cæutarea de epifanii în cotidianul cel mai trivial, care,
de la arte povera la grafitism, la neoprimitivism, la imaginea fotograficæ sau
video, menfline aceastæ exigenflæ pre- sau extraesteticæ, a cærei vatræ e ritul.
Sînt manifestæri care mobilizeazæ privitul, dar care reclamæ o participare,
adesea naivæ, însæ realæ, ce nu se opreøte la retinianul despre care vorbea
cu justificatæ ironie Marcel Duchamp. Adaug cæ toate astea nu se mai
înscriu deloc în ceea ce au fost primele realizæri ale avangardelor istorice.
Nu mai sîntem moøtenitorii lui Picasso, nici ai lui Duchamp, nici ai øcolii
de la New York de dupæ ræzboi.
¬ Aceastæ artæ contestataræ pe care o evocafli mai poate fi ea consideratæ
ca o mærturie criticæ a vremurilor noastre? Nu asistæm oare mai degrabæ
la „sfîrøitul avangardelor“? Øi ce sens dafli dumneavoastræ acestui ultim concept,
mai ales în raporturile sale cu o modernitate pe care afli putut-o califica
drept „amalgam de ignobil øi sublim“?
√ Adorno, tot el, afirma cæ estetica închide în ea ceva enigmatic – el îi
spunea “momentul egiptean al artei moderne”. Enigmæ a depæøirii dificultæflii
de identificare a lucrului. Dar, totodatæ, enigmæ plinæ de fægæduinfla unui
ræspuns. Poate chiar cæ enigma nu existæ decît în fægæduinfla acestui ræspuns
– un pic în felul frazelor pronunflate de Pitia? Pentru filosof, enigma nu e
faptul unei epoci anume. Øi totuøi enigma contemporanæ e o sfidare ce ia
înfæfliøarea unui pariu în orb, pe care orice om dornic sæ-øi exprime prezenfla
pe lume trebuie sæ-l riøte. Însæ doar pentru-atîta eu nu-s convins cæ
enigma ca sfidare ar da cu necesitate loc unui discurs critic asupra prezentului,
aøa cum a crezut toatæ lumea de-a lungul anilor ’70, care au fost deceniul
de afirmare al „Extremului Occident“ ca modelul unic. Un discurs critic
se construieøte cu cuvinte, iar cuvintele revin mereu la cuvinte, niciodatæ
la imagine. Beuys sau Yves Klein nu aveau un discurs critic, aøa cum îl înfleleg
eu. „Profetismul“ lui Beuys traducea un raport trauer cu istoria. El privea
Rana cu care Germania copleøise lumea øi pe care o suferea ea însæøi de
borrowed: a formalistic gadget, and not what sciences really are: the running
engine of development and its contradictions: techno-science.
This created a new type of disentanglement, through the invention of an archaic
hybrid, a remote and simplified refuge, more cunning than stoïcian (i.e., French),
which allows one to avoid the genuine stakes and threats of modernity and the
intellectual responsibilities subsequently created. This contributed to a compromised
attitude which had shaped the present day consensual ferocious ideology,
from which history is missing, as it used to become at most – as the school of the
Annales showed at that time – a wreath of insignificant butterfly collections.
Starting from these observations, I gradually turned away from the anthropological
exploration of the ritual to some “pre-” and at the same time “postanthropological”
reflections about the impulsive or committed aestheticization
of the contemporary world, particularly through the present art scene. Somehow,
apart from its provocations, the ’60s and ’70s arts participated to a contesting
discourse, a kind of “negative theory” applied to the arts. These arts
showed that the aesthetic will, often, is an act of faith indirectly related to the
present agonizing mimesis – while the remake, and more, the recycling is being
used and worn out. During the period reaching to the present crisis, which is not
only connected to the market – but also enhanced by the “pharaoh-like” museophilia,
(our overcoming and encompassing “museum cult” supported by the
establishement in France and elsewhere) – authors like Beuys, Richter, Polke,
Naumann and others, witnesses of the former decades, have performed an
incontestable shift towards painting.
The ritual inspiration in this remains strong, with hybrid attempts between dance
and theatre confirming the close relationships between ritual forms and aesthetics
in the era of our present “integrated spectacular” (in Debord’s terms). Where
such presumptive rite does hide is in the relationship with the faith, in some
mystical semitic or far-eastern references, searching epiphanies among the most
trivial events, from Arte Povera to graffiti, neo-primitivism, photography, video
image, which retains this pre- or extra-aesthetic request, whose central point is
the ritual. These are manifestations which engage the sight but whose request,
often naive, for an authentic participation, seems overcomed by the “retinian”
of which Duchamp talked about with a disquieting irony. Those essays have
nothing to do with the achievements of the historical avant-gardes. We are neither
the heirs of Picasso, nor of Duchamp, nor even of the post-war New York
School anymore.
¬ May this challenging art which you evoke be considered a critical testimony
of today’s times? Aren’t we the witnesses of the end of the avant-gardes? Do you
consider it related to a modernity which is, as you could have called it, “a mixture
of ignoble and sublime”?
√ As Adorno stated, modern aesthetics has something of an enigma in it.
He called it “the Egyptian moment of the modern art”. An enigma of overcoming
the difficulty and the complexity in acknowledging anything and any event.
But an enigma puffing the promise of an answer. The enigma exists maybe only
in the promise to get an answer like the “bewildered sentences” of Pythia which
were incomprehensibly true. For the philosopher the enigma doesn’t belong to
a specific epoch or a favourable context where doubts and uncertainties prevail.
Enigmatic is, in itself, a state of mind, reactive as well active, and apparently
more archaic than modern. Interrogative, suspicious, unfasten. However, the
contemporary enigma is taking the form of a blind gamble in which everyone
have to risk to express one’s presence into the world. I’m not convinced that
a defiant enigma engenders a critical discourse on the present, as everyone
209