Descarcă revista în format PDF - idea

în slujba unui pragmatism al cunoaøterii care ne aminteøte cæ sîntem
contemporani cu ceea ce ne înconjoaræ øi necontenit confruntafli cu experienfla
unor obiecte într-un cîmp al percepfliei devenit global. Era vorba
deci de interogarea a ceea ce numesc instinctul mimetic, constînd în reproducerea
de atitudini sau producflia de dublúri, øi de a-i observa devenirea,
în preleværile care se pot face din acesta. Sæ mæ explic: a picta un
fragment dintr-un animal pentru a-l reproduce nu are aceeaøi semnificaflie
cu a picta acelaøi fragment în intenflia de a-l expune. Actul mimetic duce
dincolo de culturæ: e o intenflionalitate antropologicæ, la fel de puternicæ
precum un instinct, care ne invitæ sæ ne interogæm asupra capacitæflii imitærii
de a întæri modelul øi de a-i conferi o intensitate sporitæ. Din aproape
în aproape, îfli dai seama atunci cæ-n jurul nofliunilor de rit øi de mimetism
se flese stofa ce reuneøte într-o aceeaøi reticulare antropologia øi estetica.
Astfel, se dezvæluie amploarea ritului în domeniul esteticului, pe care
Adorno o înflelesese bine încæ din 1970, de vreme ce Teoria esteticæ a
acestuia, care se poticneøte de salutare piste moarte, fundæturi, ræmîne
silenflioasæ în privinfla oricærei estetici nonliterare øi nonteatrale øi ignoræ
ræsturnarea intervenitæ în spectacol începînd cu anii ’60 (Living [Theater],
Grotowski, reluarea lui Artaud) øi cu sfîrøitul avangardelor istorice. Chestiunea
esteticæ în modernitate, ce-o include pe aceea a spectacolului øi a
funcfliei sale maieutice, eficientæ în bine ca øi în ræu, regæseøte în fapt sugestiile
cærflii lui Nietzsche, Naøterea tragediei, care schifla în mod genial raportul
între gîndire øi rit, mister øi aporie. Lectura ei a fost, începînd de
atunci, o necesitate, pentru a pæstra la justa sa altitudine acest tip de interogaflie,
inclusiv pentru a putea citi critic un autor care conteazæ mult pentru
mine, Guy Debord.
Antropologia devenind puflin cîte puflin o disciplinæ pentru funcflionari, am
sfîrøit prin a mæ depærta de ea. Ea nu va fi fost, pînæ la urmæ, decît o frumoasæ
aventuræ, despre ale cærei capacitæfli în a susfline un discurs critic ne putem
îndoi. Atunci cînd reciteøti ce scria Lévi-Strauss – care a fost magistrul meu
øi, împreunæ cu Louis Dumont, singurul în ochii mei care sæ merite calificativul
de antropolog, cel puflin în Franfla – despre socialul arhaic din punctul
de vedere al modernitæflii, îfli dai seama cæ e vorba despre o pledoarie
conservatoare întemeiatæ pe un discurs critic despre prezent care e trunchiat
sau profund ambiguu. Douæ aspecte care, probabil, i-au fæcut faima
printre epigoni øi în rîndurile publicului „cultivat“. Originalitatea lui Lévi-
Strauss nu constæ în apærarea de cætre el a „celeilalte“ gîndiri, simbolice
øi taxonomice (în sensul cæ ea n-ar fi una speculativæ), în faptul cæ ar fi luat
în serios nofliunea de structuræ, în „kantismul sæu færæ subiect transcendental“,
care-l læsa perplex pe Paul Ricoeur, în bravada epistemologicæ de
a „trece dincolo de intuiflia lui Franz Boas“ øi a trata faptele sociale în felul
faptelor lingvistice. Ea fline mai curînd de un gen singular, ideologic øchiop,
de a contesta academic Occidentul; un soi de pesimism calvinist la adresa
prezentului, rætæcit fiindcæ e haotic, anomic deoarece a abdicat de la responsabilitæflile
Contractului; unul care a ræmas însæ favorabil ideii „luminate“
a progresului, iar asta în special pe calea unei viziuni împrumutate, derivate,
instrumentale, deoarece esenflialmente ludicæ, a øtiinflei: øtiinfla ca gadget
formalist, øi nu øtiinfla luatæ drept ceea ce ea este, adicæ tehnoøtiinflæ, motor
ambalat al dezvoltærii øi al contradicfliilor sale. Asta a dat naøtere unui
tip nou de dezangajare, pe calea inventærii unui arhaic hibrid, devenit refugiu
îndepærtat øi simplificat, mai mult teatral decît stoic, care permite a se evita
luarea în considerare a adeværatelor mize øi adeværatelor ameninflæri ale
I emerged myself then in a specifically phenomenological experience, “wildly”
feeding – because I’m not a philosopher – on readings of Husserl and dilemmas
raised by the unlimited phenomenal context, the very one of ethnographic
“attention”, in the service of a knowledge pragmatism reminding us we are contemporary
with that which surrounds us and continuously confronted with the
experience of the objects within a perception field which turned global.
An inquiry about what I call the mimetic push, reproducing attitudes and re-producing
doubles, observing its becoming, in the samplings which can be made out
of it, is required. That is anthropology: a challenge. It includes doubts and crisis,
discoveries and desillusions, failures and fertile issues, within a never attained
epokhe (the husserlian “suspension of the jugdement”).
Painting a fragment of an animal (or any other item) in order to reproduce it is
not the same act as painting the same item with the intention of exhibiting it.
Seeing and showing are not homologuous: they just seem to be analoguous.
The mimetic procedure, a metacultural intentionality, transcends culture, as
strong as an instinct, inviting to an inquiry about the capacity of imitation to
enforce the model and often giving more intensity to him. The stuff which brings
together anthropology and aesthetics is being woven around the notions of ritual
and mimicry. Meanwhile, the amplitude that ritual could disclose (which
Adorno had already thoroughly understood, since his Aesthetic Theory [1970]
stumbles against salutary impasses) remains silent in regard to the non-literary
and non-theatrical forms and also ignores the overthrow occurred within the
theatrical creations around the ’60s (Living Theater, Grotowski, Artaud) and,
in the plastic arts, at the end of the historical avant-gardes.
The aesthetic matter in modernity, especially for the scene representations,
its maieutics for good and for worse, summons up Nietzsche’s Birth of Tragedy
suggestions: the liason between mind (logos) and ritual, mystery and aporia,
metaphor and music, sound and word, staging and meaning. Reading Nietzsche
is a requisite in order to keep the suitable height for this kind of interrogation,
including a critical appraisal of an author very important to me: Guy Debord.
As anthropology progressively became an academic subject for clerks, I walked
away from it. In the end it was but a fine journey around the failure of our
capacities to endorse and enlarge a critical discourse. When reading what Lévi-
Strauss used to write – he was my maître and, along Louis Dumont, the only one
deserving to be called an anthropologist (at least in France) – about the archaic
socius from the perspective of modernity, one realizes how that plea based on
a critical discourse on our present time sounds abridged, ambiguous and
conservative. Two aspects of such a petition make it glamourous among the
epigones and the so-called cultivated public: one is critical, the other conservative
– and, like a Moebius band, they are intervowen.
Lévi-Strauss’ originality doesn’t consist in his defensing the “Savage Mind” as
merely symbolical and taxonomic one (and as such a non-speculative, a nonphilosophical
mind): ultra-pragmatic, empirical, practical, hostile or indifferent
to any alleged useless wanderings; in his taking à la lettre the notion of structure
or his “kantianism deprived of a transcendental subject” (which perplexed Paul
Ricoeur forty years ago), in his epistemological attempt to “go beyond Franz
Boas’ intuition” treating social facts like linguistic facts. Rather, it has to do with
a kind of ideological, academic way to challenge the Western values, a kind
of calvinistic pessimism in regard to the present, strayed because it’s chaotic,
anomic, having stepped down from the responsibilities of the Contract and,
at the same time, strongly hanging on the Aufklärung premises of progress and
growth, especially on the path of science, while being only mimetic and playful,
208