Descarcă revista în format PDF - idea

ca atare, locul unde misterul nu mai poate fi cunoscut în mod nemijlocit.
„Domnul Szeliga consideræ drept mistere toate rînduielile actuale din lume.
Dar în timp ce Feuerbach a dezvæluit mistere reale, domnul Szeliga,
dimpotrivæ, transformæ în mistere trivialitæfli reale. Arta sa constæ nu în a
dezvælui ce este ascuns, ci în a ascunde ce este dezvæluit. Astfel, el declaræ
drept mistere sælbæticirea în cadrul civilizafliei (existenfla infractorilor), precum
øi lipsa de drepturi øi inegalitatea în stat.“ 3 Pentru Szeliga, expresia perfectæ
a dialecticii ascunderii øi manifestærii este însuøi Rudolf, „primul slujitor
al statului omenirii“. 4 El este personajul care se simte bine atît în pielea unui
pictor de evantaie, cît øi în cea a prinflului salvator care vrea sæ-i despartæ
pe cei ræi de cei drepfli: cu puflinæ imaginaflie, Rudolf devine substitutul Criticului
Suprem sau, aøa cum ne spune Marx, copia în miniaturæ a lui Dumnezeu
5 , care „crede în existenfla unui Satan øi [care] vrea sæ prindæ în carne
øi oase pe diavolul viu“. 6 Construcflia aceasta nu este mai puflin falsæ, aratæ
Marx, cæci misiunea salvatoare a lui Rudolf nu reprezintæ altceva decît împlinirea
orgoliului de sine burghez, împlinire nu mai puflin evidentæ în ascunderile
øi dezvæluirile motivelor acfliunilor sale. Atît sieøi, cît øi celorlalfli, Rudolf
îøi înfæfliøeazæ izbucnirile pasiunilor malefice drept manifestæri de mînie împotriva
celor ræi. Ca atare, Rudolf este tocmai opusul a ceea ce s-ar vrea
øi, de aceea, „nu-l preocupæ nicidecum contrastele actualelor rînduieli din
lume; ceea ce-l preocupæ este contrastul propriilor sale travestiri, care îi
apar ca picante. El împærtæøeøte prea-plecaflilor sæi însoflitori cît de deosebit
de interesantæ îi pare propria persoanæ în diferitele ei posturi“ 7 . Ca atare,
pendularea lui Rudolf între aristocraflia burghezæ øi lumea stræzilor mizere
nu este altceva decît manifestarea gustului pervers pentru jocul de societate,
pentru amuzament: „Færæ sæ vrea, Rudolf a exprimat prin aceasta misterul
demult dezvæluit cæ însæøi særæcia cumplitæ a oamenilor, mizeria færæ
margini care este nevoitæ sæ primeascæ pomanæ, trebuie sæ serveascæ drept
joacæ pentru aristocraflia banului øi pentru aristocraflia culturii, trebuie sæ
existe pentru flatarea amorului ei propriu, pentru gîdilarea vanitæflii ei, pentru
amuzamentul ei“. 8 Prin urmare, criza realæ, economicæ øi moralæ, a Parisului
primeøte o falsæ rezolvare în misiunea salvatoare „criticæ“ a lui Rudolf,
criticæ în sensul cel mai direct al cuvîntului, acela de „discernere, separare,
pronunflare a unei sentinfle“, aøa cum îl regæsim în rolul Criticului Suprem
pe care singur øi-l arogæ. Acesta este motivul pentru care Marx va eticheta
caracterul lui Rudolf drept puræ (reinen) Heuchelei 9 , nu mai puflin astfel fiind
der heuchlerische Herr Sue 10 øi lucrarea sa, transpusæ în expresia „moralei
burgheze øi a unui doux commerce“ 11 , øi chiar întorsæturile gîndirii speculative
(Wendungen der Spekulation) ale lui Szeliga, ele însele heuchlerischen. 12
Ipocrite sînt, prin urmare, toate acestea; existæ însæ aici un lucru care ne
va face sæ-l luæm în serios pe Marx øi sæ ne gîndim de douæ ori înainte de
a trece mai departe, cæci nu mai puflin adeværat este cæ acest heuchelei este
termenul prin care Luther a redat grecescul hypokrisis în traducerea
Noului Testament. În alte cuvinte, dincolo de sensul uzual al limbii noastre,
pentru care referinfla acestui nume este o proprietate (disprefluibilæ)
a caracterului unei persoane, ipocrizia-hypokrisis este numele unei condiflii
existenfliale care transportæ condiflia crizei (etimologic, una a scindærii, a separærii)
într-un spafliu infra(hypo)real, pentru ca, în final, sæ-i ia locul. Iar toate
acestea au loc în cel mai subtil øi tragic mod cu putinflæ sau, mai bine spus,
toate acestea au loc în modul tragediei, cît timp hypokrisis desemna pentru
vechii greci chiar jocul scenic, dispariflia actorului în corpul personajului,
interpretarea unui rol, deci disimularea prin excelenflæ. 13 Critica lui Marx
hiding what is disclosed.Thus he proclaims as mysteries degeneracy (criminals)
within civilisation and rightlessness and inequality in the state.” 3 For Szeliga,
the perfect expression of the dialectics of concealing and manifestation is Rudolf
himself, “thefirst servant of the state of humanity”. 4 This character feels at ease
both as a fan painter and as a prince charming aiming to separate the wrong
from the right: with a little imagination, Rudolf turns into a substitute for the
Supreme Critic, or, as Marx wants to tell us, a miniature replica of God 5 , who
“really believes in a corporeal Satan and wants to catch the devil alive“. 6
This construction is false as well, as Marx shows, because Rudolf’s rescuing mission
is nothing more than the fulfillment of the bourgeois self-elation, no less
obvious in concealing and revealing the motifs of his actions. Rudolf exposes
to himself and to the others the bursts of his passions as bursts of anger against
the bad. Therefore, Rudolf is exactly the opposite of what he desires to be and
that’s why “he is by no means engrossed in the contrasts of contemporary life;
it is the contrasts of his own disguises that he finds piquant. He informs his obedient
companions how extraordinarily interesting he finds himself in the various
situations”. 7 Therefore, Rudolf’s oscillating between the bourgeois aristocracy
and the world of the mean streets is only the manifestation of a perverse taste
for a society play, for amusement: “Rudolph has thereby unconsciously expressed
the mystery which was revealed long ago, that human misery itself, the infinite
abjectness which is obliged to receive alms, must serve the aristocracy of
money and education as a plaything to satisfy its self-love, tickle its arrogance
and amuse it.” 8 As a result, the real economical and moral crisis in Paris is falsely
solved by Rudolf’s “critical” saving mission, critical in the most literal sense of
the term, that of “discerning, separating, uttering a verdict”, as we find it in the
character of the Supreme Critic which he himself assumes. For this reason, Marx
will label Rudolf’s character as pure (reinen) Heuchelei 9 , to the same extent as
der heuchlerische Herr Sue 10 and his work transposed into the expression of the
“douce morale and of a doux commerce” 11 , and even Szeliga’s twists of speculative
thinking (Wendungen der Spekulation), which are themselves heuchlerischen.
12 All these are thus hypocritical; there is one thing here which will make
us consider Marx and think twice before moving on, since is nonetheless true
that this heuchelei is the term used by Luther to express the Greek hypokrisis in
his translation of the Testament. In other words, beyond the usual meaning of
the word in our language, for which the referent of this name is a (contemptible)
propriety of a person’s nature, the hypocrisy-hypokrisis names an existential
condition which carries the condition of the crisis (etymologically, one of cleavage,
of separation) into a infra(hypo)real space only to finally replace it. And all
these take place in the subtlest and most tragic way possible or, more precisely,
they all take place in the way of the tragedy, since for the ancient Greeks
hypokrisis used to mean playing on a stage, with the actor disappearing into the
character’s body, it meant playing a part, thus dissimulating par excellence. 13
Marx’s critique veers towards the deconstruction of this stage sublimation which
replaces the reality of the cleavage, of this very tragedy, in order to show how
the Capital works by separating “the extreme poverty of the people, the boundless
misery forced to beg for mercy” from “the money aristocracy and the culture
aristocracy”, a critique which dissolves both the mask which replaces (the
critique of the criticism, whose expression is Rudolf playing God and finally Sue
himself, if we accept that the principle of Geroldstein is the latter’s alter ego)
and its own speculative reflection, since it equally takes part to the game identified
as hypokrisis (the critique of critical criticism or the critique of speculative
reflection of Rudolf’s critique, whose expression is the Hegelian Szeliga).
200