Descarcă revista în format PDF - idea

+ (presences of art)
lor de expoziflie, ceea ce, dacæ ne gîndim bine, pune sub semnul întrebærii
fundamentele oricærui scepticism faflæ de rolul emancipator pe care arta
îl poate avea în societatea noastræ actualæ. Asta, dacæ nu ne declaræm învinøi
încæ de la început, preluînd necritic modelul occidental, care astæzi propune
statement-uri precum cel al Andreei Fraser, o viziune radical pesimistæ
în jurul ideii cæ nu putem ieøi din cîmpul instituflionalizat al artei nici dacæ
am vrea. 2 Aøadar, dacæ ne acceptæm spafliul nu ca o povaræ, ci ca o provocare,
reuøim sæ dæm formæ unei noi întrebæri, nu mai puflin importante:
avînd în vedere moøtenirea istoricæ a criticii artistice, ce tip de artæ ræmîne
la îndemîna noastræ, a celor care încæ mai cred în rolul ei emancipator, øi
ce tip de semiozæ trebuie angajatæ pentru a reuøi transmiterea unui mesaj
critic publicurilor diverse ce coaguleazæ o societate ca a noastræ?
Sublimare
Existæ un loc în modernitatea filosoficæ unde problema pe care o semnaleazæ
Buden, aceea a crizei øi criticii care coexistæ, dar nu reuøesc sæ se
întîlneascæ, se pune în aproximativ aceiaøi termeni. Mæ refer aici la denunflul
lui Marx øi Engels a ceea ce ei au numit „critica criticæ“ – gruparea unor
hegelieni de dreapta în jurul Literatur Zeitung, devenitæ expresia unei burghezii
disprefluind masele øi legitimînd arta øi cultura pe care ea însæøi o
producea. Deøi Sfînta familie a fost scrisæ în colaborare cu Engels, Marx
este autorul zecilor de pagini care deconstruiesc receptarea de cætre hegelianul
Szeliga a romanului Misterele Parisului de Eugène Sue. Aceste pagini
ne intereseazæ în mod direct øi ne vom opri destul de curînd asupra
lor; sæ remarcæm în prealabil cæ s-a spus øi s-a scris destul de mult despre
eficacitatea politicæ a lucrærii lui Sue, care øi-ar fi gæsit apoteoza pe baricadele
Revolufliei de la 1848. Eficacitate nu mai puflin realæ, dar care ridicæ
multe semne de întrebare în privinfla adeværatelor intenflii ale lucrærii øi asupra
autorului ei, dacæ este cazul sæ ne concentræm chiar pe textul Misterelor.
Ne-am aøtepta sæ regæsim aici un proiect radical revoluflionar øi emancipator
sau mæcar indiciile unuia; ei bine însæ, aøteptærile nu ne vor fi confirmate.
Sue ne oferæ, într-adevær, imaginea unei societæfli pariziene aflate într-o
crizæ a scindærii (pe de o parte, cartierele mizere, femeile obligate sæ se
prostitueze øi localurile pline de borfaøi, pe de altæ parte, balurile fastuoase
ale unei burghezii preocupate sæ-øi gæseascæ mijloacele cele mai distractive
de ocupare a timpului), dar nu mai puflin adeværat este faptul cæ niciunul
dintre personajelele romanului lui Sue nu reuøeøte sæ se ridice deasupra
conøtiinflei unei existenfle inexorabil date, pentru a o ræsturna printr-un proiect
critic revoluflionar. Dimpotrivæ, aceastæ tensiune e rezolvatæ în cel mai nefericit
mod, soluflia fiind furnizatæ de chiar personajul principal, Rudolf de
Geroldstein, al cærui proiect reformist nu reuøeøte sæ facæ altceva decît sæ
ascundæ ceea ce ar trebui sæ punæ în luminæ.
Sæ o spunem încæ de la început, Marx nu polemizeazæ decît în mod secundar
cu Sue însuøi. fiinta sa este comentariului lui Szeliga asupra Misterelor…,
publicat în Literatur Zeitung, sau, mai precis, inversarea speculativ-hegelianæ
pe care o opereazæ Szeliga interpretînd romanul lui Sue. Pentru primul,
misterele Parisului reprezintæ imaginea mizeriei straturilor inferioare ale societæflii
pariziene, care apare ca mister inexplicabil din perspectiva Rafliunii Universale,
întrupatæ temporar în societatea burghezæ a timpului în toatæ
splendoarea sa, aøadar, o burghezie legitimîndu-se pe sine øi avînd drept
avocat chiar „critica criticæ“ (filosofia speculativæ hegelianæ), în spafliul cæreia
categoria abstractæ a misterului înceteazæ sæ se mai manifeste øi constituie,
rienced the two waves of institutional criticism through the means of art history
books and exhibition catalogues, which, if we think about it, questions the bases
of any skepticism related to the emancipating role played by art in our present
society, that is, if we don’t accept our defeat from the very beginning and take
over uncritically the Western model, which today makes statements such that of
Andrea Fraser, which declared, in a radical pessimism, that we couldn’t get out
of the institutional art field even if we wanted to. 2 Thus, if we accept our space
not as a burden, but as a challenge, we may succeed in asking a new question,
equally important: given the historical heritage of artistic criticism, what kind of
art is available for us, those who still believe in its emancipating role, and what
kind of semiosis should be used in order to deliver a critical message to different
types of public which coagulate a society such as the one we live in?
Sublimation
There is a place in modern philosophy where the problem noticed by Buden,
that the crisis and the criticism coexist without succeeding to meet, is being
expressed almost identically. I’m talking about Marx and Engels’ denunciation
of what they called “the critical criticism” – the right wing Hegelians gathered
around the Literatur Zeitung magazine, which became the expression of a bourgeoisie
despising the crowds and legitimating the art and culture which itself
has produced. Although The Holy Family was written together with Engels, Marx
has elaborated the dozen pages deconstructing the understanding of Eugène
Sue’s Mysteries of Paris by the Hegelian Szeliga. These pages interest us directly
and we will soon abide on them; but let us first notice that much has been said
and written about the political efficiency of Sue’s work, which apotheosized on
the barricades of the 1848 Revolution. An efficiency which is no nevertheless
real, but which raises many question marks about the real intentions of the work
and its author, if we were to focus on the text of the Mysteries itself. We would
expect to come across a radically revolutionary and emancipating project or at
least its signs; well, our expectations won’t be met. Sue does offer us the image
of a Parisian society emerged in a cleavage crisis (on one side, the sordid neighborhoods,
the women forced to practice prostitution and the pubs full of thieves,
on the other side, the pompous balls of a bourgeoisie concerned to find the
most entertaining ways of spending the time), but is equally true that none of
the characters in Sue’s novel manages to rise above the consciousness of a given
inexorable existence, in order to turn it into a revolutionary critical project.
On the contrary, this tension is solved in the worst way possible, with the
solution coming from the main character, Rudolf de Geroldstein, whose reformist
project cannot but conceal what it should put into light.
Let’s say it from the very start: Marx only secondarily argues with Sue himself.
His target is Szeliga’s commentary on The Mysteries from Literatur Zeitung or,
more precisely, the speculative Hegelian inversion operated by Szeliga in interpreting
Sue’s novel. For the former, the mysteries of Paris picture the misery
of the lower layers in the Parisian society, which appears as an inexplicable mystery
from the Universal Reason view, which has temporarily embodied into the
bourgeois society of the time in all its splendor, therefore a bourgeoisie legitimating
itself and whose advocate is the very “critical criticism” (the Hegelian
speculative philosophy), where the abstract category of mystery ceases to manifest,
becoming therefore the place where the mystery cannot be known directly
anymore. “Herr Szeliga conceives all present world conditions as mysteries.
But whereas Feuerbach disclosed real mysteries, Herr Szeliga makes mysteries
out of real trivialities. His art is not that of disclosing what is hidden, but of
199