Descarcă revista în format PDF - idea

semnat sfîrøitul din miezul propriei lor voinfle de a da curs dinamicii færæ
limite enunflatæ în celebra formulæ a lui Apollinaire: „Sæ fim moderni!“. Avem
aici o manieræ de a adapta artele moderne la nofliunea progresului, de a
le subordona unui program, de a le trasa o cale, mai bine spus o serie
de cæi paralele ce duc spre un acelaøi orizont færæ limite. Arta e pusæ în
slujba inoværii permanente, fie cæ asta se întîmplæ printr-o automutaflie a
formelor, prin captarea unor forme stræine tradifliei occidentale (descoperirea
artelor „primitive“, ca rezolvare a problemelor legate de reprezentarea
obiectului); fie prin utilizarea unor obiecte explicit nonestetice, a produselor
industriale sau a deøeurilor, amestecînd în cele din urmæ tehnicile, materialele,
instrumentele, activitæflile. Or, în timpul vîrstei de aur a avangardelor,
între 1905 øi 1950, au fost încercate øi realizate toate construcfliile øi
toate deconstrucfliile, toate iconoclasmele. În cinci decenii, de la cubiøti
la Malevici, de la Duchamp la Klein, de la Moholy-Nagy la Tinguely, de
la Calder la Manzoni, arta contemporanæ îøi desævîrøeøte øi îøi încheie posibilitæflile.
Mulfli dintre artiøtii de mai tîrziu nu fac decît sæ continue, sæ repete,
în mare sau mic, mai încærcat sau mai sobru, ceea ce fusese trasat de aceøti
artiøti excepflionali, angajafli în cæutarea limitelor într-o lume pe care øtiinfla
o eliberase demult de orice limite.
Sfîrøitul avangardelor a fost contemporan cu cel al idealismului realist (oricare
ar fi obiectele lui), privit ca ultim canon estetic al adeværului obiectual
pentru care s-au luptat institufliile universitare, academiile øi chiar statele.
Cu toate acestea, putem crede cæ o astfel de mutaflie nu e lipsitæ de legæturæ
cu cea suferitæ de o societate industrialæ care-i excludea de la consum
pe majoritatea producætorilor de avuflie într-o societate industrialæ care
în prezent îi înlænfluie în el. Progresul øi consumul se prezintæ, aøadar, ca
douæ nofliuni ce se pot schimba între ele øi care dominæ ansamblul activitæflilor
umane, inclusiv activitatea artisticæ. Frenezia consumistæ a adoptat
lozinca „Sæ fim moderni!“, proclamînd cæ tot ce este nou este øi bun, adicæ
rentabil. Reclama a estetizat reprezentarea celor mai banale obiecte de
consum, în vreme ce industria recupera formele avangardiste pentru a
estetiza produsele puse la dispoziflia consumatorilor. Pînæ la urmæ, acel „Sæ
fim moderni!“ din esteticæ se confundæ cu cel din tehnicæ, pentru a se oferi,
la rîndu-i, ca un „totul e posibil“ al maøinæriei uniformizante a cærei esenflæ
nu e alta decît spafliul marfæ-obiecte-bani.
Avem aici originea unui nou academism (sau, dacæ preferafli, a unui nou
conformism), unul mai pervers, în care se aboleøte cenzura manifestæ a
bunei-cuviinfle burgheze, aceea a „viitorului ce cîntæ“ sau a „Reich-ului de
o mie de ani“, în folosul inovafliilor plastice øi tehnice, privite ca un lucru
salutar de îndatæ ce se cumpæræ øi se vinde, øi cu condiflia sæ fie confirmate
cum se cuvine de voci autorizate – ale criticilor, miniøtrilor, publicitarilor,
intelectualilor.
Tocmai aøa ceva se întîmplæ astæzi, cu oarecare întîrziere, în fosta Uniune
Sovieticæ, unde faptul se prezintæ într-o formæ epuratæ. Pentru vechiul scriitor
disident Lev Rubinstein situaflia e limpede: o datæ perestroika pusæ în
fapt, nicio ortodoxie nu-øi mai putea impune normele; toate stilurile
erau deja disponibile, la îndemîna oricui, færæ nicio restricflie; de-acum înainte
fiecare îøi poate urma drumul øi rumega din nou ceea ce a fost deja exploatat
de alflii. 10 În cîfliva ani, artiøtii ruøi au parcurs drumul nostru, au ajuns acolo
unde sîntem noi øi s-au instalat cu entuziasm în civilizaflia lui Remake, ce
face mai actual ca nicicînd aforismul lui Nietzsche ce caracteriza cultura
modernæ ca pe magazia de accesorii a unui teatru: fiecare poartæ mæøti
exceptional artists, engaged in searching for the limits of a world which science
had long ago placed outside any limit.
The end of the avant-gardes was contemporary to that of the realist idealism
(whatever its objects were) regarded as an ultimate aesthetic canon of objective
truth which university institutions, academies and even entire states have fought
for. Nevertheless, we are inclined to think that such a mutation is not without
relation to that undergone by the industrial society, which excluded from consumption
most producers of wealth and which now chains them to it. Progress
and consumption present themselves thus as two interchangeable notions which
dominate all human activities, including the artistic activity. The consumerist
frenzy adopted the slogan “Be modern!” proclaiming that all that is new is good,
in other words profitable. The advertising industry has aesthetized the representation
of the best consumer goods, while the industry reclaims avant-garde
forms to aesthetize the goods delivered to the consumers. Eventually, the
“Be modern!” of aesthetics gets confounded with that of the technics, presenting
itself, in its turn, as another “everything’s possible” of the machine of levelling
whose essence is none other than commodity-objects-money.
What we are facing is the source of a new academism (or, if you wish, of a nonconformism),
a more perverse one, which abolishes the explicit censorship of the
bourgeois decency, of the “singing future” or of the “ one thousand years Reich”
in favour of artistic and technical innovations regarded as something salutary
as long as they bring on sells and purchases and on condition that they are
approved by authorised voices – critics, ministers, publicists, intellectuals.
That is exactly what is happening today, with a little delay, in the former Soviet
Union, where this fact presents itself in a depurated form. For the old dissident
writer Lev Rubinstein, the situation is clear: once the perestroika occurred, no
other orthodoxy could impose its norms 10 ; all styles were already shaped and
now are available to everyone, with no restrictions; each can follow his or her
way perfecting what others have already explored. In a few years, some have
followed our way, they have come to the limit of the Western experience and
they enthusiastically installed themselves in the civilisation of that Remake which
makes more actual than ever Nietzsche’s aphorism characteriseing modern culture
as being a theatre’s props store: each wears different masks and costumes,
according to the circumstances, thus creating and recreating what has already
been accomplished somewhere else.
The indefatigable domination of the innovation as commodity has brought us
the era of neo or a perpetual post. Neo-realism, neo-romanticism, neoexpressionism,
neo-avant-gardism (a funny expression), neo-abstractionism,
neo-minimalism, neo-hyperrealism etc. Those using a pen are neo-novelists,
neo-philosophers. Within the social version we will find neo-bourgeois, neo-rich,
neo-poor, neo-liberals, neo-capitalists, neo-Nazis, neo-fascists, neo-populists,
neo-puritans etc, and maybe, soon, neo-communists. In the realm of commodity,
everything is always new, although everything keeps repeating itself. If in the
past totalitarianism made President Mao younger, the commodity does a much
better job in concealing the essence of capitalism. If there is no God, Dostoyevsky
wrote, man cannot tell right from wrong and the freedom which he faces
announces his own annihilation; some people know, more or less clearly, that
the road to hell is paved with good intentions. The end of the avant-gardes was
decided when the aesthetic freedom started to work on itself, without rebelling
against some order, so that, facing the void of infinite freedom, freedom itself
was losing its essential meaning, that of confronting any predetermined public
order. But, paradoxically, the infinite freedom conceals the absolute power
194