Descarcă revista în format PDF - idea

+ (presences of art)
cu percepfliile lor imediate. Problemæ pentru care, putem fi siguri, nu a
existat øi nu va exista vreodatæ o rezolvare definitivæ, exceptînd situaflia în
care am renunfla la orice reprezentare plasticæ. Sæ terminæm cu problematica
legatæ de idea, iatæ ispita øi încercarea desfæøuratæ de artiøtii moderni.
Or, pentru a anihila o problematicæ e nevoie mai întîi sæ-i suprimæm premisele,
în speflæ cele ce introduc ideea posibilei reprezentæri a unui absolut
tridimensional în spafliul bidimensional. A renunfla la eidos ca adevær al lucrurilor
prin øi în reprezentare, asumîndu-l total ca pe un simulacru, ba chiar
ca pe un joc derizoriu al lucrurilor øi al oamenilor, iatæ sfidarea cu care au
avut sæ se confrunte avangardele. Ele au afirmat, ca niøte iconoclaøti moderni,
cæ absolutul nu poate fi mai mult reprezentat decît Dumnezeul semit.
De aceea, pictura nu va putea decît sæ-i sugereze øi sæ-i repereze urmele
groteøti sau terifiante prin utilizarea minimæ a culorilor øi a umbrelor, ce
definesc limitele contrastului ultim, dincolo de care ræmîne doar intenflia
puræ, lipsitæ de reprezentare: o pînzæ imaculatæ; prin jocul unor deplasæri
metaforice øi/sau metonimice de reprezentæri deja prezente în istoria noastræ
picturalæ; prin acumularea unor imagini-semnificanfli, a cæror construcflie
øi organizare se deplaseazæ într-un joc combinatoriu ce transformæ o diacronie,
o istorie (o succesiune de tip cauzal în timp, chiar dacæ e vorba de
timpul ciclic), într-o juxtapunere, o sincronie în care se încheagæ marea
dinamicæ a simultaneitæflii, a telescopajului, a sincretismelor multidimensionale
øi multitemporale în care se întrepætrund, se leagæ øi se desfac lumile
de obiecte, imagini, icoane, statui, mæøti, materiale øi instrumente de pe
suprafafla planetei. Atunci, munca artistului se va desfæøura prin deplasarea
de elemente diverse în combinaflii infinite, tot aøa cum øtiinfla deschide o
infinitate de obiectiværi. În felul lui derizoriu øi frust, Christo nu vrea oare
sæ ne arate cæ, dincolo de dispersia, de privirea epuizatæ de punerile în
scenæ ale incoerenflei øi smintelii, ar mai exista o unitate posibilæ – dar mereu
ascunsæ – ce ar putea împacheta întreg Pæmîntul?
Minimalismul mistic al lui Malevici, cel al Pætratului alb pe fond alb, anunflæ
sfîrøitul unei ere ce se încheia cu monocromiile lui Klein, dispuse tot într-un
spafliu cu dimensiuni modeste, cu vastele cearøafuri færæ rame ale
lui Pollock, presærate cu pete negre, nimerite acolo ca din întîmplare sau
din neatenflie, printr-un gest necontrolat, ca într-o apoteozæ a aleatoriului.
Arta sfîrøeøte prin a nu mai fi decît un gest, al unei semnæturi, cea care
poartæ numele artistului. O cale posibilæ, dupæ care au apærut atîtea altele,
ce au dus la rezultate asemænætoare.
Dupæ lucrærile lui Brâncuøi øi Moore, sculptura s-a trezit orfanæ, færæ tradiflie;
dezvoltarea ei nu mai poate duce decît la repetarea sau la refuzul
oricærei alegorii a esenflei, la ceea ce este doar nou, la afirmarea simulacrului
ca atare. Situîndu-øi orizontul cercetærii formale în cæile transmise
de spiritualitatea renunflærii absolute a misticului tibetan Milarepa, Brîncuøi
regæseøte formal extrema simplitate cicladicæ. 7 El deplaseazæ puflin cîte puflin,
dar inexorabil, reprezentarea capului omenesc spre aceea a unui ovoid
primordial øi contemplativ, aøezat în mod ideal în fafla Coloanei infinite compuse
de tetraedrele dispuse ræsturnat, într-o aceeaøi miøcare unicæ øi spre
centrul pæmîntului, øi spre eterul azuriu, în vreme ce un ou scizipar, al cærui
nume e Poarta Særutului, deschide umanitatea celei mai intense întrupæri
în dragostea universalæ: ilustrare sublimæ a adeværului lui eidos. Cît despre
Moore, el vede mîntuirea numai în miøcarea volumelor ce se înlænfluie
unele cu altele, formînd tot felul de monstruoøi amiboizi antropomorfi,
a cæror masæ de marmuræ sau de bronz ølefuit ne duce cu gîndul la un
temptation and the challenge for modern artists. Or, in order to annihilate an
issue, one should first suppress its premises, which in fact puts forth the idea
of a possible representation of a tridimensional absolute. Giving up the eidos
as the truth of things through and in representation, assuming it completely as
a simulacrum, even as a risible game of things and people, this is the challenge
which the avant-gardes had to deal with. They asserted, like the modern iconoclasts
they were, that the absolute cannot be represented more than the Semitic
God is. For that reason, they could only suggest and trace its grotesque or terrifying
marks by a minimal use of colour and shadows, which define the limits of
the ultimate contrast, after which there is only pure intention, with no representation:
an immaculate canvas; through the play of some metaphysical and/or
metonymical shifts of representation, already present in our painting history,
through the accumulation of signifying-images whose construction and organisation
shifts in a game of combinatorics which turns diachrony, history (a temporal
causal succession, even it is about the cyclic time) into a juxtaposition,
a synchrony which coagulates the great dynamics of simultaneity, of telescoping,
of multidimensional and multidimensional syncretism where the objects,
the images, the icons, the statues, the masks, the materials and the instruments
on the face of the earth intertwine, relate and are undone. Then, the work of
the artist will develop through the displacement of different elements in infinite
combinations, just like science is opening an infinity of objectivations. In his own
risible and rough manner, wouldn’t it be possible that Christo wanted to show
us that beyond the dispersion, beyond the look exhausted by the staging of
incoherence and madness could there be a possible – but always hidden – unity
which could enwrap the entire Earth?
The mystical minimalism of Malevich, that of the White Square on a White Background,
announces the end of an era which concluded with Klein monochrome
works, also placed on a background of modest dimensions, with the vast frameless
sheets of Pollock, splashed with black spots, ending there as if accidentally
or by mistake, like an apotheosis of randomness. Art ends up to be nothing
more than a gesture, the signing by the artist. A possible way, followed by so
many more, which led to similar results.
After the works of Brancusi and Moore, sculpture became orphan, lacking tradition;
its development cannot lead but to the repeat or refuse of any allegory of
the essence, to the assertion of the simulacrum as it is. By placing the horizon
of his formal search in the lines passed on by the spirituality of absolute renunciation
practiced by the Tibetan mystic Milarepa, Brancusi recaptures the extreme
Cycladic simplicity. 7 He displaces little by little, yet inexorably, the representation
of the human body to that of the primordial and contemplative ovoid, ideally
placed in front of the infinite column of the tetrahedrons placed in parallel
and in opposition, in a unique movement to the centre of the earth and the eternal
blue sky, while a scissiparous egg called The Gate of Kiss opens humanity up
for the most intense embodiment in universal love: a sublime way to illustrate
the truth of eidos. As for Moore, he sees redemption in the movement of the volumes
linking to each other, in creating all kinds of anthropomorphous amoebalike
monsters, whose mass of marble or sanded bronze makes us think of
a cryptic eroticism inhabited by an indecipherable desire, a spring of all human
potentialities. With these two great artists, classical sculpture completed its race
for eliminating all decorative asperities, searching for austerity as an enhancement
and apotheosis of the essence; but also as an antithesis of the baroque
overload or for the tame Greek references, of the academic avatars striving
to conceal a frightening void. Then, railroads and recovered ironworks shall be
189