Descarcă revista în format PDF - idea

ARTELE INVIZIBILE
La fel ca øi tehnica, în întruchiparea ei reificat tehnologicæ (tehnica
înfleleasæ ca tehnologie), arta dispare, se somatizeazæ, devine invizibilæ.
Arta devine invizibilæ.
La fel ca øi tehnica, sora ei geamænæ de care s-a desprins, în care s-au
bifurcat instrumentalitatea øi ustensilitatea creatoare de sine a omului
ca esenflæ ultimæ a omului, ajunsæ la pen-ultima staflie, arta încæ se
mai vede, încæ ezitæ sæ disparæ, sæ se resoarbæ salvator în om, pentru
a se lupta cu tehnologicul øi a reinventa-regæsi Tehnica de a construi
Omul, de a fi Om (ceva ne-dat, ne-natural øi chiar „contra naturii“).
Arta încæ se mai vede. Artiøtii încæ ezitæ sæ-øi piardæ de tot, cu totul
autonomia.
ARTELE FINITUDINII
ØI ALE ÎNCHIDERII
Cultivarea fericirii. Închiderea cultivæ artele fericirii.
Ne închidem în finitudine øi exploatæm finitudinea.
To create confinement.
To create, to invent finitude.
We are not any longer interested in discovering (science disappears), that is in the
Exterior, but in inventing, that is in interiorities, labyrinths, barriers, shelters (we find
shelter in obstacles): alibi-manifestations of finitude, passional confrontation objects,
life insurances.
The new ethical duty (and justification): we must confine ourselves within immediateness,
to cultivate immediateness, to fabricate immediately, to create immediateness
– which unceasingly flees, escapes us, disappears. (As well as the “object”, the
“immediateness” does not exist, it is pure phantasm.)
Now, before and in stead of disappearing redemptively in man, in order to exist
“now”, the arts are bound to infinitely invent, to infinitely create finitudes.
THE END OF CRITIQUE
Beneficiile finitudinii (dupæ eterna spaimæ, creatoare de Om, produsæ
de cætre ea): sæ nu mai avem griji (ca imperativ), finitudinea (pentru
prima datæ, poate, în istorie) este perceputæ de cætre fiinflele finite, dar
infinit reproductibile „mecanic“, ca pe propriul ei alibi, finitudinea îøi este
propriul ei alibi: nu putem face, nu avem de fæcut nimic altceva decît
sæ cultivæm finitudinea – pentru cæ sîntem finifli!
Infinitul finitudinii!
Închidere în Propriu, în Identic (de unde intensificarea unicei cunoaøteri
posibile: „cunoaøterea cu spatele“).
Creaflie freneticæ de închidere: infinitul închiderii.
A crea închidere.
A crea, a inventa finitudine.
Nu ne mai intereseazæ sæ descoperim (øtiinfla dispare), adicæ Exterior,
ci sæ inventæm, adicæ interioritæfli, labirinturi, bariere, adæposturi (ne adæpostim
în obstacole): manifestæri-alibi ale finitudinii, obiecte pasionale
de înfruntare, asiguræri de viaflæ.
Noua datorie (øi justificare) eticæ: trebuie sæ ne închidem în imediat,
sæ cultivæm imediatul, sæ fabricæm imediat, sæ creæm imediatul – care
neîncetat fuge, ne scapæ, dispare. (La fel ca øi „obiectul“, „imediatul“
nu existæ, este puræ fantasmæ.)
Înainte øi în loc sæ disparæ, salvator, în om, datoria artelor este, acum,
ca sæ existe „acum“, aceea de a inventa, de a crea, la infinit, finitudini.
Translated by Andreea Lazær
Notes:
1.Eu(l) Artistul – Viafla dupæ supraviefluire (cod de bare pentru viitorul monstruos al artei)
[(My) Artist Self – Life after survival (barcode for the monstrous future of the art)],
Bucharest, Cartea Româneascæ, 2008.
2. “Long practice had taught him a very dexterous mode of nesting himself, as it were, in
the bed-clothes. First of all, he sat down on the bedside; then with an agile motion he
vaulted obliquely into his lair; next he drew one corner of the bedclothes under his left
shoulder, and passing it below his back, brought it round so as to rest under his right
shoulder; fourthly, by a particular tour d’ adresse, he treated the other corner in the
same way, and finally contrived to roll it round his whole person. Thus swathed like a
mummy, or (as I used to tell him) self-involved like the silk-worm in its cocoon, he awaited
the approach of sleep, which generally came on immediately. For Kant’s health was
exquisite; not mere negative health, or the absence of pain, but a state of positive pleasurable
sensation, and a genial sense of the entire possession of all his activities.”
(Thomas de Quincey,“ The Last Days of Immanuel Kant“, in Narrative and Miscellaneous
Papers, vol. II, Whitefish, MT Kessinger Publishing, 2004, p. 135.)
3. Untranslatable play on words: The Annunciation is called Buna Vestire in Romanian, literally
meaning “the Good News”. (Trans. n.).
4. Gilles Deleuze, “Bartleby; or the formula“, in Essays: Critical and Clinical, London–New
York, Verso, 1998, p. 88.
5. Ibid.
184