Descarcă revista în format PDF - idea

+ (presences of art)
PRAGMATISMUL ARTEI
ARTA CA ULTIM PRAGMATISM
Pragmatismul, adicæ înflelepciunea artei.
Epuizafli, extenuafli din atîtea puncte de vedere, poate cæ oamenii vor
începe sæ se simtæ obosifli øi de ocoliøurile istoriei, de istoria ca ocol øi
ca amînare, ca blocare a oricærei „soluflii“, fatalmente resimflite ca „finale“,
de presupusul neprevæzut confortabil al suferinflei în aøteptarea vreunui
miracol. Suferinfla care revine, ca „principiu al realitæflii“, este de
fapt surpriza neplæcutæ a lipsei surprizei sperate, care le contrazice visarea,
lipsa fundamentalæ de realism, iluzia, „povestea“.
„Eroul pragmatismului nu este omul care a izbutit în afaceri, ci Bartleby
øi Daisy Miller, Pierre øi Isabelle.“ 3 – „Pragmatismul nu poate fi înfleles
atunci cînd vezi în el doar o teorie filosoficæ sumaræ, fabricatæ de americani.
Înflelegi, în schimb, noutatea gîndirii americane abia atunci cînd
vezi în pragmatism una dintre tentativele de a transforma lumea øi de
a concepe o lume nouæ, un om nou, în mæsura în care, ambii, se fac.“ 4
„AØ PREFERA SÆ NU“
Bartleby pre-feræ pentru cæ pre-vede consecinflele actelor sale, consecinflele
oricærui act, ale oricærei acfliuni. Este pragmaticul desævîrøit,
împlinit: „ZEN“. A interiorizat întreaga istorie, ræmîne retras, „inactiv“,
„parazit“ ne-revoluflionar, pre-feræ sæ ræmînæ ne-manifestat dintr-o prudenflæ
pragmaticæ cæreia trebuie sæ-i percepem clar nuanflele de avertisment
øi chiar de ameninflare:
„MAI BINE NU!“
„MAI BINE SÆ NU!“
Lecflia lui Bartleby: PRE-DECONSTRUCfiIA.
Aøa cum pragmatismului i s-au aplicat utilizæri deturnante øi falsificatoare,
øi deconstrucfliei i-ar trebui aplicate utilizæri etice care s-o transforme,
din post-acfliune analiticæ, aøa-zis „distructivæ“ a „datului“ øi creatului,
în pre-act pragmatic pre-mergætor oricærei acfliuni, într-un act fundamental
pragmatic.
În inima proceselor actuale se aflæ problematica pragmatismului øi problematica
artei.
PRAGMATISMUL ARTEI
ARTA
CA
ULTIM PRAGMATISM
– sau omul producætor, creator færæ „misiune“, dupæ omul consumator,
dupæ
OMUL OMNIVOR,
scormonind prin gunoaie, prin bunurile falsificate ale actualului
capitalism terminat, pe care doar foamea marginalilor, a „inutililor“ îl
mai susfline, amînîndu-i relansarea prin
CAPITALISMUL ARTEI.
– so called “destructive” of what is “given” and created – into pragmatic pre-act preceding
any action, into a fundamentally pragmatic act.
The problem of pragmatism and the problem of art lie at the hearth of all current
processes.
PRAGMATISM OF ART
ART
AS
ULTIMATE PRAGMATISM
or man the producer, the creator without “mission”, after man the consumer, after
the
OMNIVOROUS MAN,
who rummages through trash, through the falsified goods of the current finished
capitalism which is backed up only by the hunger of the marginals, of the “useless”
people who postpone its revival through
THE CAPITALISM OF ART.
THE INVISIBILE ARTS
As well as technique – hypostatized by its technological reification (technique
as technology) – art disappears, it somatizes itself, it becomes invisible. Art becomes
invisible.
As well as technique, its twin sister from which it has separated itself, in which fork
man’s instrumentality and self-creative utensilness as man’s ultimate essence, having
arrived at the pen-ultimate station, art can still be visible, it is still reluctant to disappear,
to redemptively reabsorb itself in man, so that it fights against technology and
so that it reinvents-rediscovers the Technique of making the Man, of being Man
(something un-given, un-natural and even “against nature”).
Art is still visible. Artists are still hesitating about losing all their autonomy, once and
for all.
THE ARTS OF FINITUDE
AND CONFINEMENT
The cultivation of happiness. The confinement cultivates the arts of happiness.
We confine ourselves within finitude and exploit the finitude.
The benefits of finitude (after the eternal, Man-creating fright that it has produced):
(it is imperative) not to worry, (perhaps for the first time in history) finitude is perceived
by the finite, but infinitely “mechanically” reproducible beings, similar to its
own alibi, finitude is its own alibi: we cannot do, we don’t have to do anything else
but cultivate finitude – for we are finite!
The infinite of finitude!
Confinement within the Self, within the Identical (which intensifies the only possible
knowledge: “the backward knowledge”).
Frenetic creation of confinement: the infinite of confinement.
183