Descarcă revista în format PDF - idea

înrudirea cîntului cu graiul pæsærilor. Pe de altæ parte, este o certitudine cæ limbajul artei nu poate fi înfleles
decît în cea mai strînsæ legæturæ cu teoria semnelor. Færæ ea, orice filosofie a limbajului ræmîne în genere
cu totul fragmentaræ, fiindcæ relaflia dintre limbaj øi semn (cea dintre limbæ øi scriere nu este decît un caz
particular al ei) este una originaræ øi fundamentalæ.
Aceastæ remarcæ ne dæ ocazia sæ definim o altæ opoziflie care dominæ domeniul limbajului în ansamblu øi
are o legæturæ importantæ cu aceea, pomenitæ deja, dintre limbajul în sens restrîns øi semn, færæ a se confunda
însæ pur øi simplu cu aceasta. Øi anume: limbajul este, în orice caz, nu doar comunicare a comunicabilului,
ci totodatæ øi simbol al incomunicabilului. Aceastæ laturæ simbolicæ a limbajului depinde de relaflia sa
cu semnul, dar se extinde, de exemplu, într-o anumitæ privinflæ pînæ la nume øi judecatæ. Acestea nu au
doar o funcflie comunicantæ, ci, foarte probabil, øi o funcflie simbolicæ strîns legatæ de aceasta, la care nu
ne-am referit aici, cel puflin nu explicit.
Ceea ce ræmîne în urma acestor consideraflii este un concept purificat al limbajului, oricît de imperfect ar fi
încæ. Limbajul unei esenflialitæfli este mediul în care ea îøi comunicæ esenfla-spirit. Curentul neîntrerupt al acestei
comunicæri curge traversînd întreaga naturæ, de la existenflele cele mai de jos pînæ la om øi de la om la
Dumnezeu. Omul i se comunicæ lui Dumnezeu prin numele pe care le dæ naturii øi semenilor (în numele
proprii), iar naturii îi dæ nume dupæ comunicarea pe care o recepteazæ de la aceasta, cæci natura întreagæ
este stræbætutæ øi ea, de la un cap la altul, de un limbaj mut, færæ nume, reziduu al cuvîntului creator divin,
care s-a menflinut în om ca nume cunoscætor, iar peste oameni ca verdict de judecatæ. Limbajul naturii e
de comparat cu o parolæ secretæ pe care fiecare santinelæ o transmite celei urmætoare în propria sa limbæ,
însæ conflinutul parolei este însuøi limbajul de santinelæ. Orice limbaj superior este traducere a unuia inferior,
pînæ la desfæøurarea, în claritatea sa ultimæ, a cuvîntului divin, care e unitatea acestei miøcæri de limbaj.
Traducere de Maria-Magdalena Anghelescu
Note:
1. Pentru precizæri privitoare la felul în care este de „auzit“ (de citit) în româneøte conceptualizarea acestei nofliuni, cf. infra, n. 3. (N. red.)
2. E util sæ nu se piardæ din vedere faptul cæ Mitteilung (subst.), mitteilen (verb) înseamnæ literal: a împærfli cu cineva ceva, a avea parte de acelaøi
lucru ca øi altcineva; de unde: a împærtæøi (cuiva ceva) øi deci a comunica. Întrucît e vorba de o discuflie despre limbaj, termenul a fost
tradus în mod sistematic prin „comunicare“, „a comunica“. Însæ în numeroase ocurenfle de-a lungul acestui text, gîndurile lui Benjamin despre
limbaj nu pot fi înflelese pe deplin færæ a fline cont de faptul cæ el, conform intuifliei lingvistice prezidînd la existenfla øi funcflionarea acestui
cuvînt în germanæ øi speculînd cu ea, activeazæ puternic acest înfleles material al comunicærii, fæcînd nemijlocit din ea øi o comunicaflie – „între
lucruri“. (N. red.)
3. Afirmaflie-cheie pentru desfæøurærile speculative din acest eseu (scris în 1916 la München øi gîndit iniflial ca o „scrisoare“ adresatæ prietenului
Gershom Scholem, celebrul specialist de mai tîrziu în studiul cabalei øi al misticii iudaice), ea expune totodatæ una din principalele dificultæfli
de traducere care au trebuit surmontate – sau mai degrabæ dizolvate – în realizarea corectæ a acestei versiuni în româneøte a eseului lui
W. Benjamin. Este vorba despre sintagmele exprimînd cele douæ concepte operative strategice: sprachliche Wesen, respectiv geistige Wesen.
Tehnic vorbind, existæ aici douæ chestiuni implicînd, fiecare, opfliuni de traducere; mai precis, opfliuni în favoarea unei soluflii de echivalare
care, aplicatæ sistematic, sæ aibæ valoarea unei reguli de comprehensiune. Sæ le luæm pe rînd.
1) Rezolvarea cea mai simplæ a traducerii lui sprachliche Wesen ar fi recomandat redarea lui prin „esenflæ lingvisticæ“. Fæcînd pe moment
abstracflie de discuflia asupra felului cum este de înfleles vocabula Wesen în aceste construcflii (revenim îndatæ, la punctul 2), trebuie remarcat
imediat cæ Benjamin nu se înscrie cu aceste reflecflii despre limbaj înæuntrul cîmpului epistemic al unei øtiinfle propriu-zise a limbii (sau
a limbajului). Adicæ înæuntrul sensului epistemologic riguros øi deopotrivæ uzual al cuvîntului, aøa cum e el prestabilit, construit de o elaborare
prealabilæ – în cadrul unei practici de cunoaøtere øi conform standardelor ei logice øi empirice de validitate – a unui obiect inteligibil,
cu un sens categorial definit, numit „limbaj“, øi care abia astfel e susceptibil sæ fie øi obiectul unei cunoaøteri determinate (pozitive, obiectivabile
etc.). Dimpotrivæ, prin reflecflia de aici, Benjamin încearcæ tocmai, înainte de orice, sæ defriøeze accesul la ce ar fi de înfleles, de definit
– øi cum – esenflialmente (i.e. eidetic) drept limbaj. Cu alte cuvinte, Benjamin nu oferæ aici o lingvisticæ (decît într-un sens foarte larg øi vag
al cuvîntului, aproape metaforic), ci o veritabilæ filosofie speculativæ a limbajului, o „metafizicæ“ a acestuia (øi chiar o „teologie“ sau o „ontoteologie“)
dacæ se doreøte. Pentru a nu obtura înflelegerea intuitivæ a acestui fapt decisiv, una care sæ însofleascæ fiecare moment al lecturii, a
fost evitatæ utilizarea adjectivului „lingvistic(æ)“ pentru redarea lui sprachlich(e), preferîndu-se (cu o singuræ excepflie, semnalatæ prin ghilimele)
utilizarea construcfliilor perifrastice: „… de limbaj“, „… de ordinul limbajului“ (sau alte procedee de construcflie sintagmaticæ cu aceeaøi
valoare semanticæ).
2) Wesen în germanæ, se øtie, înseamnæ fel de a fi (al ceva), unul stabil øi definitoriu, aøadar naturæ, øi astfel a putut fi perfect folosit în filosofie
ca echivalent pentru essentia, deci esenflæ (morfologic, el este un participiu al lui sein, a fi). Numai cæ în construcfliile conceptuale care ne
preocupæ o asemenea traducere – prin „esenflæ lingvisticæ“ sau, respectiv, „esenflæ spiritualæ“ – ar fi echivalat cu riscul deschiderii de porfli largi
pentru confuzii conceptuale grave, desfigurante pentru sensul gîndirii lui Benjamin despre limbaj. Or, Benjamin nu vorbeøte niciun moment
despre „esenfle“ în sensul unor entitafli subzistente; cu alte cuvinte, nu alocæ lui Wesen, calificat drept lingvistic ori spiritual, un sens substanflial,
asemænætor accepfliei metafizice tradiflionale, spiritualiste (de exemplu, din scolasticæ) a nofliunii de esenflæ. Pentru a marca (øi prezerva øi intuitiv)
înflelegerea sistematic adverbialæ a lui Wesen în aceste construcflii, s-a recurs, în funcflie øi de constrîngerile gramaticale de flexiune, la modularea
terminologicæ: „esenflialitate“, „esenflæ-de-…“ sau chiar „esenflæ-…“ (acolo unde elipsa se dovedea chiar mai profitabilæ). (N. red.)
12