Descarcă revista în format PDF - idea

arhiva
elementele lui concrete. Cît priveøte elementele abstracte ale limbajului, putem mæcar presupune cæ îøi
au rædæcina în cuvîntul care judecæ, în judecatæ. În verdictul judecætoresc rezidæ (aceasta e rædæcina lingvisticæ,
desigur) nemijlocirea comunicabilitæflii abstracfliunii. Aceastæ nemijlocire în comunicarea abstracfliunii
s-a instalat pe calea judecæflii [stellte sich richtend ein], atunci cînd omul, în pæcatul originar, a abandonat nemijlocirea
în comunicarea concretului, a numelui, øi a cæzut în abisul mijlocirii oricærei comunicæri, al cuvîntului
ca mijloc, al cuvîntului deøert, în abisul pælævrægelii. Cæci – trebuie s-o spunem din nou – pælævrægealæ
a fost sæ întrebe ce e ræu øi ce e bine în lume dupæ creaflie. Pomul cunoaøterii nu se afla în grædina lui Dumnezeu
pentru eventuale læmuriri pe care le-ar fi putut da cu privire la bine øi ræu, ci ca emblemæ a sentinflei
menite celui care întreabæ. Aceastæ imensæ ironie e marca originii mitice a dreptului.
Dupæ pæcatul originar, care, odatæ cu transformarea limbajului în mijlocire, pusese øi bazele pluralitæflii sale,
nu mai putea fi decît un pas pînæ la amestecarea limbilor. Cum oamenii aduseseræ deja atingere puritæflii
numelui, n-a mai fost nevoie decît sæ se-mplineascæ respingerea acelei intuiri a lucrurilor prin care limbajul
lor trecuse în cel omenesc pentru ca omului sæ i se ræpeascæ bazele comune ale spiritului-limbæ, deja
zdruncinat. Unde lucrurile se-ncîlcesc, neapærat se amestecæ semnele. La aservirea limbii în pælævrægealæ
se ajunge odatæ cu aservirea lucrurilor în smintealæ, ca o consecinflæ aproape inevitabilæ a celei dintîi. În aceastæ
întoarcere de la lucruri, care le-a fost aservirea, s-a næscut planul construcfliei turnului øi, odatæ cu el, amestecarea
limbilor.
Viafla omului în puritatea spiritului-limbæ a fost binecuvîntatæ. Natura e însæ mutæ. E drept cæ în al doilea
capitol al Facerii simflim clar cum aceastæ muflenie, înzestratæ cu nume de cætre om, a devenit ea însæøi binecuvîntare,
dar de un grad inferior. Pictorul Müller îl pune pe Adam sæ spunæ despre animalele care pleacæ
de la el dupæ ce le-a dat nume: „øi dupæ nobleflea cu care særeau din calea mea se vedea cæ omul le-a dat
nume“. Dar dupæ cæderea în pæcat, odatæ ce Dumnezeu blestemæ ogorul, aspectul naturii se schimbæ profund.
Începe acum cealaltæ muflenie a ei, pe care o asociem de obicei cu tristeflea adîncæ a naturii. Un adevær
metafizic spune cæ toate din naturæ ar începe sæ se jeluiascæ dacæ li s-ar da glas. („A da glas“ înseamnæ
aici mai mult decît „a le face sæ poatæ vorbi“.) Aceastæ propoziflie are un dublu sens. Ea înseamnæ mai întîi:
cæ natura s-ar plînge chiar de limbajul însuøi. Privarea de limbaj, iatæ marea suferinflæ a naturii (iar de dragul
salværii ei træieøte øi vorbeøte omul în naturæ, øi nu doar poetul, aøa cum se crede). În al doilea rînd, propoziflia
spune: s-ar jelui. Or, jeluirea e cea mai nediferenfliatæ, mai neputincioasæ expresie a limbajului, nu confline
aproape nimic altceva decît suflarea sensibilæ [din ea]; øi ajunge sæ foøneascæ undeva o plantæ, ca sæ auzim
îndatæ o jeluire. Natura e tristæ pentru cæ e mutæ. Dar øi mai adînc pætrunde în esenfla naturii propoziflia
ræsturnatæ: tristeflea naturii o face sæ amufleascæ. În orice jale existæ o tendinflæ profundæ spre muflenie øi ea
înseamnæ infinit mai mult decît incapacitatea sau lipsa dorinflei de comunicare. Ceea ce e trist se simte pe
de-a-ntregul cunoscut de cætre incognoscibil. A primi nume – fie cel care dæ numele un egal al zeilor øi
cineva binecuvîntat – ræmîne, poate, întotdeauna un presentiment al tristeflii. Cu atît mai mult a primi numele,
nu din acea unicæ øi binecuvîntatæ limbæ paradiziacæ a numelor, ci din sutele de limbi omeneøti, în care numele
s-a veøtejit øi care totuøi, dupæ ce Dumnezeu s-a pronunflat, cunosc lucrurile. Numai în Dumnezeu lucrurile
au un nume propriu. Cæci, într-adevær, Dumnezeu în cuvîntul lui creator le-a chemat la ivire pe propriile
lor nume. În limba omului însæ, ele sînt supranumite. În raportul limbajului omenesc cu acela al lucrurilor
existæ ceva ce s-ar putea defini, aproximativ, ca o „supranumire“: supranumirea, cel mai adînc temei lingvistic
al oricærei tristefli øi (din perspectiva lucrului) al oricærei muflenii. Supranumirea ca esenflæ-de-limbaj a tristeflii
trimite la un alt raport remarcabil al limbajului: supradeterminarea care domneøte asupra raportului tragic
dintre limbile omului vorbitor.
Existæ un limbaj al sculpturii, al picturii, al poeziei. Øi aøa cum limbajul poeziei are la temelie, dacæ nu numai,
în orice caz øi limbajul de nume al omului, tot aøa putem crede cæ limbajul sculpturii sau cel al picturii are
la temelie anumite specii de limbaje reice [Dingsprachen], cæ în ele se prezintæ o traducere a limbajului lucrurilor
[Sprache der Dinge] într-un limbaj infinit mai înalt, øi totuøi poate cæ din aceeaøi sferæ. E vorba de limbaje
færæ nume, neacustice, de limbaje fæcute din materie; cu acestea trebuie gînditæ comunitatea materialæ a
lucrurilor în comunicarea lor.
De altfel, comunicarea lucrurilor fline, neîndoios, de o astfel de comunitate [Gemeinschaftlichkeit], încît ea
cuprinde lumea în general ca un tot neseparat.
Pentru cunoaøterea formelor artistice meritæ încercat sæ le concepem pe toate ca limbaje øi sæ cæutæm corelaflia
lor cu limbajele-naturæ [Natursprachen]. Un exemplu la îndemînæ, pentru cæ aparfline sferei acustice, e
11