Descarcă revista în format PDF - idea

domesticirii instrumentelor, ale coabitærii delicate, armonioase øi uneori erotice cu
ele apar în lucrarea video a Dariei Martin, Materie moale (2004). În dreptul acestui
punct, unele dintre lucrærile prezente la Manifesta se întîlnesc cu lungul øir de
filme distopice, cunoscut din cultura pop, care proiecteazæ o imagine sumbræ despre
viitor øi în care umanitatea devine victima puterilor totalitariste sau stræine (în
majoritatea cazurilor, extraterestre) ori a „ræzbunærii“ naturii (prin intermediul unor
microorganisme sau al unor viruøi). În filmul de animaflie Panoptikon (2005) al lui
Emre Hüner, fiinfle bizare, hibride „cultivæ“ puiefli de om. Lumea paralelæ a lui Klaus
Weber (Forma primatelor, 2007), dominatæ de maimufle (utilizînd, mimînd cunoaøterea
acumulatæ de omenire), poate fi la fel de puflin imaginatæ færæ filmul hollywoodian
de mare succes, reecranizat în mod repetat, Planeta maimuflelor, ca færæ
critica teoriei evolufliei a lui Darwin. Acestea fuseseræ încæ instrumente ideologice
ale Ræzboiului Rece, simbolismul lor era patent. Instalaflia de faflæ nu mai are nicio
direcflie ideologicæ, ea reflecteazæ doar la autoanihilarea genului uman.
Manifesta cocheteazæ cu moartea. Dilema existenflialæ, pactul faustic cu diavolul în
schimbul tinereflii, al vieflii eterne s-a transformat în filmul video al lui Althea Thauberger
(Ne plac ideile omeneøti pline de poezie, 2008), care înregistreazæ o producflie
scenicæ, într-o negociere privatæ øi cotidianæ cu moartea, în care eroul e nu un bærbat,
ci o femeie trecutæ prin vîrstæ, care goneøte moartea pe un pom, iar aceasta
din urmæ ræmîne blocatæ acolo. Iar asta numai din cauzæ cæ pur øi simplu n-a avut
timp sæ moaræ cînd trebuia sæ se ocupe de culesul merelor. Cu timpul, mai-marii
satului vin s-o roage sæ lase moartea sæ coboare din pom, s-o lase sæ lucreze, cæci
totul e cu susul în jos færæ ea. Mijlocul prin care se învinge frica de moarte e practica
de zi cu zi, respectiv domesticirea øi acceptarea morflii, care e parte a vieflii.
Manifesta viseazæ; unul dintre firele care o ghideazæ e (pe urmele lui Ernst Bloch)
principiul speranflei. 6 Dacæ era precedentæ a însemnat domnia teoriei, a intelectualismului
øi a verbalitæflii în artæ, Manifesta semnaleazæ o schimbare de direcflie înspre
sfera mintalului, a imaginarului, a percepfliei øi a vizualitæflii. Asta nu înseamnæ desigur
lipsa gîndului, a dorinflei de comunicare ori a unei luæri de poziflie privitoare la
treburile lumii; lucrærile nu au, de fapt, vreun obiect în afara acestora, mijloacele însæ,
formele de manifestare øi flelurile s-au schimbat. Dacæ rezistenfla politicæ øi cea artisticæ
par øi ele sæ disparæ, asta e valabil numai pentru opintirea nemijlocitæ, fizicæ. Printre
lucrærile care nu doar înregistreazæ haosul, un sentiment de viaflæ sumbru ori
atmosfera apocalipticæ, ci vor sæ interfereze în mod activ cu acestea, încercînd sæ
gæseascæ o „prizæ“ la lumea schimbatæ, cele mai miøcætoare sînt filmele video ale
lui Guido van der Werve. Acestea sînt manifestæri poetice ale speranflei înseøi, færæ
a fi atinse totuøi de sentimentalism. În Totul va fi bine (2007), pe o cîmpie infinitæ de
zæpadæ, un om pæøeøte înspre nimic, iar în spatele lui îl urmeazæ un spærgætor de
gheaflæ; în O zi în care nu m-am rotit împreunæ cu lumea (2007), timp de douæzeci
øi patru de ore artistul merge împotriva direcfliei de rotire a Pæmîntului, ca o mærturie
a puterii sufleteøti øi a enormei forfle a voinflei omeneøti, cu potenflialul ei nesfîrøit.
N-are nicio importanflæ cæ nu vedem utilitatea practicæ a acestor acfliuni. Sau numai
în mæsura în care tocmai credinfla în funcflionalitate øi raflionalitate este ceea ce istoria
a îngropat sub ea însæøi, ceea ce devine palpabil la Manifesta. Proiectul artistului
român Daniel Knorr are o poziflie privilegiatæ, însæ în comparaflie cu artiøtii care
produc obiecte pentru consumul de lux, el face vizibile un domeniu øi o strategie
contemporane ale artei ce-øi doreøte o prezenflæ socialæ activæ øi participativæ.
Dupæ bætælii juridice care au luat mult timp øi multæ muncæ, în perioada cît a durat
Manifesta clædirea Ex-Peterlini a devenit pentru douæzeci øi patru de ore un spafliu
public, deschis pentru oricine.
Sentimentul de bazæ ce stæ în spatele Manifestei e acela cæ lumea trece prin vremuri
grele, cum se zice øi într-unul din filmele de la Ex-Peterlini. În opoziflie cu curentul
not self-evident anywhere outside of artistic discourse (and for the
most part, not even within artistic discourse). Unknown persons
broke in the building in the opening night; they cut the projection
canvas and stole the DVD-player and the DVD containing the film.
“Modern art theories consider that a work of art is only an integrated
part of the context it came to life in, so it can be ’damaged’ or even
’destroyed’ when placed in another context or when the context
itself changes, even though the work itself hasn’t been changed at
all“ – writes Gamboni in his remarkable book about iconoclasm. 5
No doubt that this is the logic underlying the fact that their most
recent work has been physically destroyed.
Manifesta is a work of mourning. It mourns for modernity, for the
modern utopia. Melancholy is also a special, suspended mode of
mourning and the lamentation caused by a loss. Opposing forced
progress, with the technological development and the domination
over nature, low-tech poesis, the “artifact“ tries to assert itself.
Instead of a construction, we see the destruction concealed in the
backstage of the image of a beautiful future, the wash-outs of the
utopias since time immemorial. The high-tech photographs present
abandoned, depopulated industrial landscapes, concrete archives
dramatizing the decay. Sculptures are being made from industrial
wastes, from junk, but they lack the pop-art euphoria of the consumer
society, of over-productivity, of the abundance of commodities
(together with their gigantic production of trash) and they also
lack the romantic refusal of Arte Povera.
Manifesta has nightmares. The visions of mankind’s self-destruction
are haunting; the anxieties related to them come along with the
pathology of the millennium’s end. Where is the pathos of nature’s
domination and of this domination being seen as part of the human
progress or the land art projects of the ’60s–’70s which struggled
with nature itself? There is almost no nature anymore and that which
still exists is artificial, too. Chris Watson’s sound installation creates
the sensation of romantic nature by using a full moon made out
of artificial lights and digitally recorded bird tweeting. The project
The Naked Garden (2008) by Reinhard Kropf and Siv Helene Stangeland
is imbued with humility towards nature; within the Ex Alumnix
building, they make visible the amazing structures of diverse parasites
and fungus which are allowed to survive in an optimal environment
(air, water, light) artificially created. As a counterpoint to the
ecological dangers threatening us, the video installation of Marcus
Coates (Morning Choir, 2007) is the dream of the symbiosis with
a vanished Eden: it shows the secret moments of people who start
singing or... tweeting. Once the machine cult has worn out, the
phantasms of taming the instruments, of a delicate, harmonious and
sometimes erotic togetherness shared with them appear in the video
work of Daria Martin Soft Matter (2004). On this point, some of the
works presented at the Manifesta join the long series of dystopian
movies, known from pop culture, which project a somber image of
the future and where humanity becomes the victim of totalitarian or
foreign powers (in most of the cases, extraterrestrials) or of nature’s
“revenge“ (by means of microorganisms or viruses). In the animation
movie Panoptikon (2005) by Emre Hüner, bizarre, hybrid beings
“breed“ human spawns. Klaus Weber’s parallel world (Shape of the
Ape, 2007), dominated by monkeys (using and miming the knowledge
acquired by humanity), is unimaginable without the criticisms
of Darwin’s theory of evolution, as well as the much-sequeled Hollywood
blockbuster Planet of the Apes. These were ideological tools
during the cold war; their symbolism was still real. The present installation
has no ideological direction, it only reflects upon the self-annihilation
of the human species.
Manifesta flirts with death. The existential dilemma, Faust’s deal
with the devil for acquiring youth and eternal life, has changed in
Althea Thauberger’s video work (We Love the Human Idea Full of
Poetry, 2008). Thauberger records a dramatization, in a private and
daily bargain with death, in which the character is not a man, but an
aged woman who has chased death up in a tree, and the latter has
136