Descarcă revista în format PDF - idea

10
a materiei într-o comunitate magicæ, iar în om limbaj al cunoaøterii øi al numelui, într-un spirit binecuvîntat.
Hamann spune: „Tot ce auzea omul la începuturi, tot ce vedea cu ochii… øi tot ce atingeau mîinile sale
era… cuvînt viu; cæci Dumnezeu era cuvîntul. Cu aceste vorbe pe buze øi-n inimæ, originea limbii a fost
la fel de fireascæ, de aproape øi uøoaræ, ca un joc de copil…“ În poemul pictorului Müller intitulat Întîia
deøteptare a lui Adam øi întîile lui nopfli binecuvîntate, Dumnezeu îl cheamæ cu aceste cuvinte pe om sæ dea
nume lucrurilor: „Om de lut, vino mai aproape, în contemplare desævîrøeøte-te, devino mai desævîrøit prin
cuvînt!“ În aceastæ legæturæ dintre contemplare øi numire e vizatæ în mod læuntric comunicativitatea
mufleniei lucrurilor (a animalelor) înspre limba cuvîntætoare a omului, care o preia în nume. În acelaøi capitol
al poemului, poetul enunflæ cunoaøterea cæ numai cuvîntul, din care sînt create lucrurile, îi îngæduie omului
sæ le numeascæ, prin aceea cæ, în feluritele limbaje ale animalelor, el se comunicæ, fie øi muteøte, în imagine:
Dumnezeu face un semn dobitoacelor sæ se înøire, la rînd, dinaintea omului, ca acesta sæ le punæ nume.
Imaginea [aceasta a] semnului [fæcut] redæ astfel, într-un chip aproape sublim, comunitatea de limbaj a creafliei
mute cu Dumnezeu.
Dupæ cum în existenfla lucrurilor cuvîntul mut ræmîne aøa departe în urma cuvîntului care, în cunoaøterea
omului, le dæ nume, iar, la rîndul sæu, acesta e mult mai prejos de cuvîntul creator al lui Dumnezeu – iatæ
øi temeiul multiplicitæflii limbilor omeneøti. Limbajul lucrurilor numai în traducere poate trece în limbajul cunoaøterii
øi al numelui – cîte traduceri, atîtea limbaje, de îndatæ ce omul a cæzut din starea paradiziacæ, ce nu
cunoøtea decît o singuræ limbæ. (Deøi, dupæ Biblie, aceastæ consecinflæ a alungærii din paradis apare abia mai
tîrziu.) Limba paradiziacæ a omului trebuie sæ fi fost cea a cunoaøterii depline; în vreme ce, ulterior, orice
cunoaøtere se diferenfliazæ la infinit, încæ o datæ, în multiplicitatea limbilor, pe o treaptæ inferioaræ ea a trebuit
sæ se diferenflieze ca o creaflie în numele în general. Nici mæcar existenfla pomului cunoaøterii nu poate
ascunde cæ limba paradiziacæ trebuie sæ fi fost aceea a cunoaøterii depline. Fructele acestuia ar fi conferit
cunoaøterea a ce este bine øi a ce este ræu. Dumnezeu însæ cunoscuse, încæ din ziua a øaptea, creaflia, deodatæ
cu cuvintele [acesteia]. Øi a væzut cæ era bine aøa. 31 Cunoaøterea la care ademeneøte øarpele, øtiinfla binelui
øi a ræului, e lipsitæ de nume. Este în cel mai profund sens deøartæ øi este ea însæøi singurul ræu pe care îl
cunoaøte starea paradiziacæ. Øtiinfla binelui øi a ræului abandoneazæ numele, este o cunoaøtere din afaræ, o
imitaflie necreatoare a cuvîntului creator. Numele iese din sine în afaræ în aceastæ cunoaøtere: pæcatul originar
este ceasul naøterii cuvîntului omenesc, în care numele nu mai træia nevætæmat, despre care se poate
spune cæ, ieøind din limbajul care cunoaøte, acela fæcut din nume, iese din propria magie imanentæ, pentru
a deveni cu emfazæ 32 [ausdrücklich] magic, oarecum din afaræ. Cuvîntul trebuie sæ comunice ceva (în
afara lui însuøi). Este adeværata cædere în pæcat a spiritului-limbæ [des Sprachgeistes]. Cuvîntul care comunicæ
din afaræ, precum o parodiere a cuvîntului creator, expres nemijlocit [ausdrücklich unmittelbare], al lui
Dumnezeu prin cuvîntul expres mijlocitor [ausdrücklich mittelbaren] øi cæderea binecuvîntatului spirit-limbæ,
cel adamic, aflat între ele. Cæci existæ în fond o identitate între cuvîntul care cunoaøte binele øi ræul, dupæ
fægæduinfla øarpelui, øi cuvîntul care comunicæ din afaræ. Cunoaøterea lucrurilor se bazeazæ pe nume, cea
a binelui øi a ræului rezidæ însæ în ceea ce Kierkegaard numea, în sensul cel mai profund, „pælævrægealæ“, iar
aceasta nu cunoaøte altæ purificare øi înælflare decît aceea la care a fost supus øi omul palavragiu, pæcætosul:
judecata [das Gericht]. Cunoaøterea binelui øi a ræului îi este însæ nemijlocitæ cuvîntului care judecæ. Magia
sa este o alta decît a numelor, dar nu mai puflin magie. Acest cuvînt care judecæ îi alungæ pe primii oameni
din paradis; ei înøiøi l-au stîrnit s-o facæ, în virtutea unei legi eterne, conform cæreia cuvîntul care judecæ pedepseøte,
drept unica øi cea mai profundæ trangresiune, propria sa trezire – pe care-o øi aøteaptæ. În pæcatul
primordial, aducîndu-se atingere puritæflii eterne a numelui, s-a înælflat puritatea mai severæ a cuvîntului care
judecæ, a judecæflii [des richtenden Wortes, des Urteils]. Pentru corelaflia de esenflæ a limbajului, pæcatul primordial
are o triplæ semnificaflie (færæ s-o mai menflionæm aici pe cea cunoscutæ). Ieøind din limbajul pur al numelor,
omul transformæ limba(jul) într-un mijloc (øi anume al unei cunoaøteri nepotrivite lui) øi, odatæ cu asta, pe
de o parte, într-un simplu semn; consecinfla ulterioaræ e multitudinea limbilor. A doua semnificaflie este aceea
cæ, acum, din pæcatul primordial se înalflæ, ca restituire a nemijlocirii numelui vætæmat în el, o nouæ nemijlocire:
magia judecæflii [des Urteils], care nu mai odihneøte binecuvîntatæ în ea însæøi. A treia semnificaflie, a
cærei îndræzneaflæ supoziflie ne-o putem îngædui, ar fi aceea cæ øi originea abstracfliunii ar fi de cæutat, ca o
putinflæ a spiritului-limbaj, în pæcatul originar. Cæci binele øi ræul stau ca inomabile, ca færæ de nume în afara
limbajului care numeøte, pe care omul îl abandoneazæ tocmai în abisul formulærii acestei întrebæri. Or, în
perspectiva limbajului care ræmîne sæ existe, numele nu mai oferæ acum decît solul în care se înrædæcineazæ