Descarcă revista în format PDF - idea

un singur criminal de ræzboi german. Cu toate astea, locul e învæluit în cel mai înfricoøætor
mister, se zice cæ aici nu existæ nou-næscufli, cadavrele dispar, færæ a mai pomeni
de cei vii. Tabæra ar fi avut un pact cu regimul Pinochet øi a participat, silitoare, øi la
tortúrile comandate de acesta. Filmul lui Judi Werthein e atît de øocant, încît ne-ar
plæcea mai curînd sæ credem cæ e o ficfliune; nu ne vine sæ-l acceptæm ca atare. Filmul
nu ne ajutæ sæ dizolvæm aceastæ încurcæturæ, cæci materialul vizual nu zice nimic;
el aratæ ca o carte poøtalæ; pare trucat, o urmæ ce poate fi utilizatæ pentru legitimarea
a orice. Nu în ultimul rînd însæ, la pæstrarea încurcæturii contribuie øi faptul cæ la baza
lucrærii lui Werthein stæ o autobiografie fictivæ a lui Roberto Bolaño, un autor chilian
decedat în 2003, considerat un tînær urmaø al lui Borges. Nemflii din film sînt
stafii, la fel cum øi tabæra lor e un spectru, dar unul care revine, iar în el bîntuie øi
posibilitatea holocaustului.
Pe marginea holocaustului, trebuie sæ ne adîncim, în practica øi în teoria artisticæ deopotrivæ,
în probleme cum ar fi memoria, identitatea, identificarea, empatia, discriminarea,
prejudecæflile, funcflionarea puterii, speranfla, autenticitatea, ficfliunea, trauma,
posttrauma, urma etc. Cæ discursul memoriei, de pildæ, a devenit azi atît de rafinat
se datoreazæ, printre altele, øi studierii holocaustului, elaborærii istorice øi filosofice,
abordærii cu mijloace artistice. Acesta e celælalt motiv al prezenflei accentuate
a holocaustului. Cu alte cuvinte, holocaustul a devenit o parte fireascæ, de asemenea,
a artei contemporane, a ajuns în mainstream. Condiflia postpoliticæ e øi una
postholocaust.
Afirmaflia din confesiunile fictive ale lui Roee Rosen, conform cæreia „holocaustul nu
mai e øic, avem nevoie de o nouæ catastrofæ“, ne oferæ o cheie pentru lectura unei
suite de alte lucræri din expoziflie. Clædirile dezafectate ale industrializærii, ale producfliei
de aluminiu, ale urbanizærii øi ale comunicærii moderne de masæ, care au træit øi
vremuri mai bune, dar azi sînt pe cale de a deveni ruinæ, sînt scena expozifliilor de
artæ plasticæ øi fac vizibile dærîmæturile eroismului øi ale siguranflei de sine prefluite de
tragicul secol XX. Concepfliile expoziflionale scruteazæ ce a ræmas din marile utopii
paralele øi ce sacrificii au cerut ele, respectiv încearcæ sæ stabileascæ preflul plætit pentru
ambiflioasele viziuni despre viitor. Citînd una dintre categoriile centrale ale discursului
despre holocaust, în privinfla tragediilor mari øi a celor mærunte, a celor
individuale øi a celor colective, a celor reale øi a celor mentale, „mærturia“ a ajuns ceva
la ordinea zilei. Lucrærile nu devin cobe, nu e vorba de viziuni apocaliptice, doar cæ
utopia pozitivæ s-a transformat în utopie negativæ (distopie), visele în coømaruri. Manifesta
îøi aduce aminte. De parcæ ar vrea sæ gæseascæ, de pe poziflia posterioritæflii, clipa
în care speranflele s-au evaporat, miøcarea care a fæcut ca maøinæria sæ deraieze. Existæ
lucræri pline de umor øi unele doar jucæuøe, precum øi altele înælflætoare, dar toate
sînt îmbibate de privirea cætre trecut, de explicaflia cu trecutul, ghidate poate de neputinfla
de a înflelege cum de s-a putut merge atît de departe. Poate dorinfla secretæ
de a salva ce se poate salva lucreazæ în fundalul majoritæflii lucrærilor, conferind un aspect
sincer, dezvæluitor øi confesiv. Øi poate teama cæ aceastæ øansæ a fost ratatæ creeazæ
melancolia ce învæluie spafliile de expoziflie. Nu existæ însæ nicio chemare la linøaj sau
la hæituirea responsabililor pentru a identifica flapii ispæøitori ori pentru a ne liniøti conøtiinfla.
În schimb, persistæ sentimentul dureros al responsabilitæflii colective. Nu se
împæuneazæ aici mari narafliuni istorice în postura atoateøtiutorilor; autoritatea lor a
fost compromisæ øi s-a evaporat deja de-o bunæ bucatæ de vreme; megafonul e pus
în mîna microcomunitæflilor øi cîøtigæ vizibilitate evenimente øi scene uitate, care înainte
au trecut prin ochiurile sitei trecutului. Motorul acestora nu mai este autoafirmarea
militantæ – acestea au fost læsate în urmæ øi ele, împreunæ cu problemele identitæflii,
atît de prezente în anii ’90 –, ci împærtæøirea memoriei colective. Prezentarea vieflii
dezrædæcinate a comunitæflilor ocazionale de muncitori imigranfli (ucrainenii din Italia,
de pildæ) dezvæluie o parte întunecatæ a societæflii, ascunsæ cu mare grijæ pînæ acum.
Harun Farocki
Respite, 2007, video, 40’, installation views, photo: Eduard Constantin
sibility persists. No great narratives are taken here to be omniscient;
their authority has already been compromised and gone for long;
the megaphone is being handed to micro-communities and some
forgotten events and scenes, already passed through the sieve of the
past, gain visibility. They are not powered anymore by militant selfassertion
– this was left behind, along with the identity issues so
present in the ’90s –, but by sharing the collective memory. Presenting
the uprooted life of the seasonal communities of immigrant
workers (the Ukrainians in Italy, for example) reveals a dark side of
society, very carefully hidden so far. Interviews evoking the political
and civic struggles of the 60’s and 70’s and the feminist movements
remind us of times when people united for life in the name of a common
goal, when resistance was still present and able to engage
large forces. Today, even resistance has turned into a memory.
By reconstructing performances from the “Golden Era”, taking place
in public spaces, Barbora Klimova tries to catch this shift, which has
occurred in the last half of century, in the light of the changed relations
between public space and community.
The collective video work proposed by Little Warsaw and Miklós
Erhardt, The Madmen’s Boat (2008) also deals with evoking the spirits
and the past, but only after learning the lessons about Holocaust
and memory. They didn’t want to remake the 2002 action of the
local anarchists, when the latter occupied Ex-Peterlini, the out-ofcommission
building where Little Warsaw and Miklós Erhardt exhibited.
Following the line of their prior activity, the Hungarian artists
rather analyzed the difference between contexts, this time as a
“political psychodrama“. Aware of the selective, fictional and not at
all objective character of memory, and also of the role it plays within
the mechanism of mythogenesis, they started with a “restaging“ in
which they “relive“ the event together with Budapest scene actors
and context. They engage in a sort of overlapping of fiction and reality,
usually considered as rigidly different territories, that is probably
134