Descarcă revista în format PDF - idea

arhiva
acestei totalitæfli intensive a limbajului ca esenflialitate-spirit a omului e numele. Omul este cel ce numeøte,
iar dupæ asta recunoaøtem cæ [prin limba lui] din el vorbeøte limbajul pur. Orice naturæ [Natur], în mæsura
în care se comunicæ, se comunicæ în limbaj/limbæ, deci, în ultimæ instanflæ, în om. De aceea omul e stæpînul
naturii øi poate da nume lucrurilor. Numai prin esenfla-de-limbaj a lucrurilor ajunge el, din sine, la cunoaøterea
acestora – în nume. 14 Creaflia lui Dumnezeu se desævîrøeøte prin aceea cæ lucrurile îøi capætæ numele
de la om, singurul din care, în nume, vorbeøte limbajul. Numele pot fi desemnate drept limbajul limbajului/limbii
(unde genitivul nu indicæ raportul unui mijloc, ci mediul) øi doar în acest sens omul, fiindcæ
vorbeøte în nume, este locutorul limbajului, dar tot de aceea øi singurul ca atare. Multe limbi includ aceastæ
cunoøtinflæ metafizicæ în desemnarea omului drept Cel-care-vorbeøte (ceea ce în Biblie, de pildæ, este Celcare-dæ-nume:
„aøa cæ toate fiinflele vii sæ se numeascæ precum le va numi Adam“ 15 ).
Dar numele nu este numai exclamaflia ultimæ, ci øi veritabila interpelare a limbajului. Astfel, în nume se manifestæ
legea de esenflæ a limbajului, conform cæreia a te exprima tu însufli øi a te adresa tuturor celorlalfli e acelaøi
lucru. Limbajul – øi în el o esenflialitate spiritualæ – nu se exprimæ în mod pur decît acolo unde vorbeøte
în nume, adicæ în denominaflia universalæ. În nume culmineazæ deci øi totalitatea intensivæ a limbajului ca esenflialitate
spiritualæ absolut comunicabilæ, øi totalitatea extensivæ a limbajului ca esenflæ universal comunicantæ (denominantæ).
Prin esenfla sa comunicantæ, prin universalitatea sa, limbajul este imperfect acolo unde esenflialitatea
spiritualæ care vorbeøte în el nu este în întreaga sa structuræ de ordinul limbajului [in seiner ganzen Struktur
sprachliches], comunicabilæ adicæ. Numai omul are, ca universalitate øi intensitate, un limbaj desævîrøit.
Acum cæ øtim aceasta, putem pune, færæ riscul unei confuzii, o întrebare de cea mai mare importanflæ metafizicæ,
pe care însæ, de dragul claritæflii, n-o vom putea înfæfliøa aici decît ca o chestiune terminologicæ. Se pune
deci întrebarea dacæ esenfla spiritualæ – nu doar a omului (cæci pentru acesta e aøa cu necesitate), ci øi a
lucrurilor øi, prin asta, esenflialitatea-spirit în genere – este de definit, din punctul de vedere al teoriei limbajului,
drept ceva „lingvistic“ [als sprachliches]. Dacæ esenfla-spirit øi cea limbaj sînt identice, atunci lucrul este,
potrivit esenflialitæflii sale spirituale, mediu al comunicærii, iar ceea ce se comunicæ în el e – conform condifliei
mediale – tocmai acest mediu (limbajul) însuøi. Limbajul atunci este esenfla-spirit a lucrurilor. Din capul
locului, aøadar, esenfla-spirit e presupusæ a fi comunicabilæ sau, mai degrabæ, e aøezatæ în comunicabilitate,
iar teza cæ esenfla-de-limbaj a lucrurilor øi cea spiritualæ sînt identice, într-atît cît aceasta din urmæ e comunicabilæ,
devine – datoritæ lui „într-atît cît“ – o tautologie. Un conflinut al limbajului nu existæ; fiind comunicare,
limbajul împærtæøeøte o esenflialitate spiritualæ, adicæ o comunicabilitate pur øi simplu. Între limbaje 16 diferenflele
sînt doar acelea dintre „medii“ care se disting oarecum prin densitatea lor, deci gradual; iar aceasta într-un
dublu sens: dupæ densitatea comunicantului (denominantul) øi dupæ aceea a comunicabilului (numele) în
comunicare. Aceste douæ sfere, care sînt perfect distincte, øi totuøi unite numai în limba denominativæ 17 a
omului, nu contenesc, fireøte, sæ-øi corespundæ.
Pentru metafizica limbajului, identificarea esenflialitæflii spirituale cu aceea de limbaj, care nu cunoaøte decît
diferenflieri graduale, duce la o scaræ pe ale cærei trepte se plaseazæ orice fiinflæ spiritualæ [eine Abstufung allen
geistigen Seins in Gradstufen]. Aceastæ gradare, care e situatæ chiar înæuntrul esenflei-spirit, nu se mai lasæ
subordonatæ niciunei alte categorii superioare øi conduce de aceea la eøalonarea tuturor esenflialitæflilor, a
celor spirituale øi deopotrivæ a acelora de limbaj, dupæ gradele de existenflæ sau de fiinflæ, aøa cum era obiønuitæ
deja scolastica în privinfla celor spirituale. 18 Dar identificarea esenflialitæflii spirituale cu cea de limbaj are
consecinfle metafizice atît de importante din perspectiva teoriei limbajului deoarece ea conduce la acel concept
care n-a contenit sæ se înalfle singur în centrul filosofiei limbajului, constituind cea mai intimæ legæturæ
a acesteia cu filosofia religiei. Este conceptul de revelaflie. – Înæuntrul oricærei formafliuni de limbaj [sprachliche
Gestaltung] domneøte conflictul dintre exprimat øi exprimabil, pe de-o parte, inexprimabil øi neexprimat
de cealaltæ parte. În considerarea acestui conflict, din perspectiva inexprimabilului se vede de îndatæ
esenfl(ialitate)a-spirit ultimæ. Or, e limpede cæ în identificarea esenflialitæflii-spirit cu cea de limbaj e contrazis
raportul de proporflionalitate inversæ dintre una øi cealaltæ. Cæci aici teza sunæ astfel: cu cît un spirit este mai
profund, adicæ mai existent øi mai real, cu atît este el mai exprimabil øi exprimat, aøa cum fline de sensul
acestei identificæri ca relaflia dintre spirit øi limbæ 19 sæ fie fæcutæ absolut univocæ, astfel încît expresia lingvisticæ
cea mai existentæ, cea mai fixatæ, cea mai pregnantæ øi mai imuabilæ, într-un cuvînt cea mai exprimatæ, este
deopotrivæ øi spiritualul pur. Or, tocmai acesta este sensul conceptului de revelaflie, atunci cînd el asumæ
caracterul intangibil al Cuvîntului drept condiflie øi caracteristicæ unicæ øi suficientæ a divinitæflii esenflei spirituale
care se exprimæ în el. Domeniul spiritual suprem al religiei (în conceptul de revelaflie) este totodatæ øi
7