Vedere duhovniceasca – Calugar aghiorit anonim - Ortodoxie sau ...

cuvântului sfânt care spune: "Le-a deschis lor mintea ca sã înteleagã Scripturile" si "Cel
ce crede în Mine, râuri de apã vie vor curge din pântecele lui" (Ioan 7, 38); deoarece
inima omului clocoteste de întelesuri dumnezeiesti, iar gura lui vorbeste în parabole,
precum se spune: "Deschide-voi în pilde gura mea, spune-voi cele ce au fost dintru
început" (Psalm 77, 2). In clipa aceea inima este în întregime foc, pentru cã s-a aprins în
inima lui focul, despre care spune Hristos: "Foc am venit sã arunc pe pãmânt, si cât as
vrea sã fie acum aprins!" (Luca 12, 49). Atunci, în ceasul acela, omul acesta ceresc, care
este aprins de lucrarea Sfântului Duh, hotãrãste în sine ca de acum înainte sã pãzeascã
nestricate toate poruncile lui Hristos, dupã cum spune si profetul David: "Juratu-m-am si
m-am hotãrât sã pãzesc judecãtile dreptãtii Tale" (Psalm 118, 106). Acest har fierbinte si
izvorâtor de viatã al iubirii dumnezeiesti s-a dat acestuia pe mãsura strãdaniilor pe care
le-a depus în timpul rugãciunii.
Cãci, dacã se va ruga cineva dupã cum am spus timp de o jumãtate de orã, si lucrarea
harului rugãciunii inimii rãmâne aproape o jumãtate de orã în ziua aceea, sau cel mult o
zi întreagã, dar nu mai mult. Deoarece, precum fierul, când este scos de cãtre fierar din
foc, este înrosit si arde asemenea focului, dar dacã stã mai mult timp în afara focului,
începe putin câte putin sã-si piardã puterea de ardere, ajungând iarãsi la rãceala si
aspectul lui dinainte, tot asa si omul, când spune rugãciunea cu silintã si zdrobire de
inimã, se aprinde de lucrarea Duhului Sfânt si face sã izvorascã din inimã apa cea vie a
întelesurilor dumnezeiesti; dar de îndatã ce înceteazã rugãciunea, înceteazã si izvorul
întelesurilor dumnezeiesti.
Aceasta se sãvârseste din iconomia lui Dumnezeu, pentru ca omul sã nu neglijeze
rugãciunea, gândind cã, o datã ajuns acolo, nu mai trebuie sã se roage asa cum am spus la
început, si pentru ca sã nu mai cadã iarãsi în patimile cele dinainte ale pãcatului sau în
altele mai mari si mai rele. Deoarece spune: "Si când duhul necurat a iesit din om, umblã
prin locuri fãrã apã, cãutând odihnã si nu gãseste. Atunci zice: «Mã voi întoarce la casa
de unde am iesit»; si venind, o aflã golitã, mãturatã si împodobitã. Atunci se duce si ia cu
sine alte sapte duhuri mai rele decât el si, intrând, sãlãsluiesc aici si se fac cele de pe
urmã ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi» (Matei 12, 43-45).
De aceea este nevoie ca sã se roage mereu omul si rugãciunea lui sã se facã neîntrerupt,
dupã cum ne porunceste si Apostolul Pavel, spunând: "Rugati-vã neîncetat" (1 Tes. 5,
17), "ca sã nu cãdeti întru ispitã" (Matei 26, 41). Sã se roage cineva neîncetat, dar nu
totdeauna cu silintã si zdrobire de inimã, dupã felul în care am spus, deoarece acest lucru
este aproape cu neputintã. Sã se roage însã neîncetat, dar si în alt fel. Adicã, dupã ce se
roagã cu silire si cu zdrobire de inimã si începe a-l durea pieptul înlãuntru, în locul unde
s-a lucrat rugãciunea stãruitoare, si nu mai primeste locul acesta mai multã silire, atunci
sã se roage fãrã silire si fãrã zdrobire de inimã, ci într-un fel mai linistit, mãsurat si
odihnitor, pânã când se va vindeca si se va odihni locul acela rãnit din piept.
Dupã ce se va odihni si vindeca, sã înceapã din nou strãdania rugãciunii celei zdrobitoare
de inimã ca mai înainte, cu silire. Iar mintea sã fie treazã si sã pãzeascã neîncetat inima
de atacurile diavolului. Si când diavolul vrea sã nãvãleascã, de îndatã mintea sã trezeascã
si sã zdrobeascã inima cu rugãciunea din ce în ce mai puternic, pânã când îl va durea