Vedere duhovniceasca – Calugar aghiorit anonim - Ortodoxie sau ...

gură către gură, precum vorbeste un prieten neînselător si mult iubit cu prietenul său
sincer si adevărat. Si precum, atunci când ai curaj si prietenie multă cu un om mare,
mergi la el si îi spui ceea ce ai de spus, la fel si preotul, având curaj fată de Hristos,
pentru harul si vrednicia preotiei, merge la Acesta si-I spune toate tainele sale într-o
convorbire tainică, adică cu voce foarte atentă, linistită si măsurată. Deoarece în felul
acesta spune preotul rugăciunile, arătând două lucruri. Unul este măretia fără de margini
a acelei persoane câtre care vorbeste si celălalt iubirea curată si curajul mare pe care îl are
fată de acesta cel care îi vorbeste.
Când preotul curat îsi face rugăciunile înainte de a începe Dumnezeiasca Liturghie, inima
lui se bucură, deoarece simte pe Cel pe care îl urmează a-L primi. Si după ce îmbracă
vesmintele preotesti, inima devine înlăuntrul lui ca un izvor dulce curgător, deoarece
izvorăste din ea ceva întru totul tainic, întru totul pretios, întru totul cinstit si preadulce,
pe care îl putem numi "untdelemnul bucuriei". Deoarece este unsă atunci, tainic dar
simtit, pe dinăuntru inima (adică omul lăuntric) preotului aceluia curat si vrednic cu
"untdelemnul bucurie".
De aceea preotul acela plânge dulce-dulce si mângâietor pentru Hristos Cel preaiubit lui.
Si cu cât plânge neîncetat dulce-dulce pentru Iisus, cu atât prisoseste dulceata bucuriei.
Deoarece lacrima cu care plânge inima când preotul vorbeste cu Hristos prieteneste, gură
către gură, această lacrimă, spun, este numai bucurie, numai desfătare duhovnicească,
numai mângâiere, liniste si dulceată inimii si cugetului. Acest Har este revărsat de
Hristos ca un mir ceresc în inimă, adică peste omul tainic si nevăzut, adică în sufletul
preotului curat, pentru a-l îndulci cu acest Har, pentru a-i da curaj să se apropie de El si să
nu se teamă de focul dumnezeirii, precum s-a temut Ioan Botezătorul, care nu a îndrăznit
să se atingă de capul Lui pentru a-L boteza, până când Hristos însusi nu l-a încurajat cu
cuvintele Lui încurajatoare.
Atunci când plânge inima preotului curat la Dumneze iasca Liturghie, plânge pentru că L-
a văzut pe preadulcele Iisus, preaiubit si nepretuit lui. Plânge deoarece a simtit
dumnezeiasca prezentă si buna mireasmă de negrăit a lui Hristos. De negrăit bună
mireasmă, spun, deoarece, une ori, fiind preotul cel curat îmbrăcat în vesmintele
preotesti, îi vine dintr-o dată la miros o bună mireasmă minunată si de negrăit, care îl face
să plângă cu inima sa ca un copil mic si să se topească inima lui de evlavie sfântă si de
vărsarea de lacrimi nesfârsite. De la această bună mireasmă, ca mirul mirositoare,
nespusă, dumnezeiască, cerească si duhovnicească, întelege atunci acest dumnezei esc
râvnitor al slavei Domnului Hristos, că atunci s-a arătat în chip nevăzut în fafa sa Hristos
începătorul dumnezeiestii bune miresme, sau, mai bine să spun că, plânge atunci inima
acestui binecuvântat preot, deoarece venind la el Tatăl, Fiul si Sfântul Duh, Si-au făcut la
el casă si locas. Plânge, asadar, deoarece îi arată Hristos, ca în oglindă, în ce slavă
negrăită si strălucitoare îl va aseza atunci când se va învrednici de împărătia Lui.
Cu cât îl vede mai viu atunci preotul pe Hristos, cu ochii luminati ai sufletului lui curătit,
cu atât mai mult îl cuprinde evlavia pentru Hristos. Si cu cât îl cuprinde mai mult evlavia
pentru Hristos, cu atât mai mult simte în sufletul lui Harul lui Hristos. Cu cât mai vădit