Vedere duhovniceasca – Calugar aghiorit anonim - Ortodoxie sau ...

Acest lucru este arãtat si de parabola Mântuitorului Hristos despre fariseu si vames. Atâta
timp cât inima o mului nu se zdrobeste cu rugãciunea, omul se îndrep tãteste pe sine si se
socoteste drept si sfânt, precum fãcea fariseul. Dar dacã îsi va zdrobi inima înlãuntrul sãu
cu suspinul rugãciunii, inima se smereste si se socoteste pe sine asemenea vamesului.
Atâta timp cât omul are o inimã netãiatã împrejur, care se îndreptãteste pe sine
necontenit, dacã intrã în bisericã, nu-i va veni nici un fel de gând pios, nici vreo evlavie
adevãratã pentru Dumnezeu sau pentru cele sfinte, nici vreun dor ceresc, ci stã în bisericã
numai cu trupul, ca un pom uscat, care fiind neroditor trebuie sã fie tãiat si arun cat în
foc, dupã spusele: "Acum securea stã la rãdãcina pomilor; deci orice pom care nu face
roadã bunã se taie si se aruncã în foc". Pentru cã rugãciunea unui astfel de om nu are
cãldura inimii, ci se face numai cu cuvântul uscat si cu gândul rece. Rugãciunea lui îi va
fi spre judecatã si spre osândã, cum s-a întâmplat cu fariseul. Pe cel care, însã, are inima
lui smeritã si zdrobitã de stãruinta rugãciunii, de îndatã ce vrea sã intre în bisericã îl
cuprinde o adevãratã si vie evlavie pentru Dumnezeu si pentru cele sfinte. Si îl cuprinde
atât de mult acea evlavie dumnezeiascã, încât si el însusi întelege lucrarea ei, de oarece i
se pare si este convins cã nu se aflã în aceastã bisericã pãmânteascã, ci cã se aflã în
Ierusalimul cel de sus, în slava aceea dumnezeiascã, unde împãratul tuturor este slãvit si
prealãudat de miriade si miriade de îngeri dumnezeiesti. Atunci, de bucurie si de evlavie,
curg si aleargã din ochii lui râuri de lacrimi calde, care îl curãtesc de tot pãcatul, dupã
cum se spune: "Spãla-mã-voi si mai alb decât zãpada mã voi albi".
Pe lângã aceastã evlavie îl înconjoarã si îl cerceteazã si un alt har, adicã o datã cu
lacrimile vine la acesta si o altã mângâiere dumnezeiascã, care nu se vede cu ochii
trupesti, dar se vede foarte clar cu ochii mintii cum coboarã lin din cer, ca roua peste
capul lui, precum roua profetului Ghedeon. Si de pe cap se revarsã peste tot trupul si
rãspândeste mireasmã, sfintindu-l. De aceea spune Scriptura: "Binecuvântat este
Dumnezeu Cel ce varsã Harul Sãu peste preotii Sãi, ca mirul ce se coboarã pe cap, pe
marginea vesmintelor lui". Din pricina aceasta trupul lui devine usor si se umple de toatã
mângâierea si dulceata duhovniceascã.
Prin urmare, primeste o înstiintare de la acest har cã s-a împãcat cu Dumnezeu si spune
împreunã cu profetul: "Auzului meu vei da bucurie, bucura-se-vor oasele mele cele
smerite", adicã "multumesc, Doamne, cã m-ai înstiintat si mi-ai dat sã înteleg prin acest
semn al Harului Tãu cã m-ai iertat pe deplin de toate pãcatele mele si am fost mângâiat
eu, netrebnicul robul Tãu, pentru cã atât de mult mã umilise pãcatul meu, încât alergam
întotdeauna în ascunzãtoare si oasele mele tremurau de frica iadului."
Incã si alte multe cuvinte ale Sfintei Scripturi vin în gura lui în ceasul acela, care aratã cã
Dumnezeu a primit pocãinta lui si rugãciunea lui, precum se spune: "Duhul umilit, inima
înfrântã si smeritã, Dumnezeu nu o va urgisi".
Dar nu numai acestea sunt cele de care se bucurã un astfel de credincios, ci încã si multe
alte întelesuri ceresti si dumnezeiesti ies din inima lui. Deoarece a fost dezlegat si risipit
norul întunecos al pãcatului de cãtre luminarea rugãciunii mintii si cugetã armonia