Vedere duhovniceasca – Calugar aghiorit anonim - Ortodoxie sau ...

Asadar, dupã ce se pregãteste cineva dupã cum am spus sau chiar si mai mult decât atât,
adicã cu si mai multã ostenealã, omorându-si patimile prin nevointã, sã-si adune mintea
sa de la risipirile spre lucrurile exterioare si, aplecându-si capul pânã la nivelul pieptului,
sã încerce sã gãseascã locul care se aflã la mijlocul pieptului si acolo, înlãuntru, cu toatã
atentia, ca un pãzitor sau ca o santinelã, sã înceapã a spune rugãciunea cu putinã sfortare
si cu putinã zdrobire de inimã, fãrã sã o rosteascã si fãrã sãsi miste limba, ci sã o spunã
din adâncul inimii, dupã cum se spune: "Din adâncuri am strigat cãtre Tine, Doamne,
Doamne, auzi glasul meu". De asemenea, atunci când spune rugãciunea în felul acesta sãsi
tinã putin respiratia.
In plus, în acele momente, mintea lui trebuie sã nu se desprindã nicidecum de locul unde
se spune rugãciunea.
Si dacã începe sã se încãlzeascã locul unde se spune rugãciunea, atunci sã spunã
rugãciunea din ce în ce mai tare, dupã cum se spune: "Vor merge din putere în putere". si,
spunând astfel de multe ori rugãciunea, începe sã doarã înlãuntrul pieptului, acolo unde
se spune rugãciunea cu zdrobire de inimã, iar rugãciunea începe de la sine sã fiarbã în
inimã, adicã în adâncul fiintei, iar întelesuri dumnezeiesti si duhovnicesti izvorãsc ca
dintr-un izvor nesecat;
Din acest moment este clar cã Hristos a venit si a sãlãsluit în acea inimã, dupã cum a spus
Hristos însusi în dumnezeiasca si sfânta Sa Evanghelie: "Unde sunt doi sau trei adunati în
numele Meu acolo voi fi si Eu în mijlocul lor", adicã acolo unde sunt inima, mintea si
atentia adu nate toate la un loc si cerceteazã în comun si cu evlavie numele Meu, acolo,
voi fi si Eu. Si iarãsi spune Mântuitorul: "Eu si Tatãl Meu vom veni la el si Ne vom face
sãlas întru el". De acum înainte rugãciunea se va spune cu usurintã deoarece, precum
fierul înrosit bine în foc este prelucrat cu usurintã, si precum un om care doreste sã ardã
un cuptor nu poate sã-1 aprindã si sã-l ardã dintr-o datã, ci putin câte putin, pânã când se
va arde pe dinãuntru, si abia atunci, asezând lemnele în gura cup torului, focul le cuprinde
deodatã si le înghite, tot asa se întâmplã si în inima omului. Dupã ce inima este aprinsã de
focul Sfântului Duh, atunci spune rugãciunea cu multã cãldurã si cu multã usurintã.
Dupã încetarea rugãciunii silite si cu zdrobire de inimã, omul îsi vine în fire si îsi
cunoaste foarte bine propria fiintã, adicã ia aminte si mediteazã la gândurile si amintirile
pe care le avea înainte de a-si zdrobi inima cu rugãciunea si le aflã pe toate ca fiind
capcane, buruieni, centre si inventii ale diavolului. Acest lucru îl întelege si mai bine din
ceea ce urmeazã. Deoarece, de îndatã ce începe sã-si zdrobeascã inima sa cu rugãciunea
stãruitoare, dispar împrãstiindu-se ca fumul întelesurile acelea necurate si îngâmfate care
îl fãceau mai înainte sã se îndreptãteascã pe sine si sã se creadã mare si tare pentru nimic.
Atunci se împlineste în acesta cuvântul care spune: "Vãzut-am pe cel necredincios
fãlindu-se si înãltându-se ca cedrii Libanului. Si am trecut si iatã nu era si l-am cãutat pe
el si nu s-a aflat la locul lui". Si dacã se va duce si va pieri definitiv din inima lui acea
amãgitoare îndreptãtire de sine, atunci se va vede pe sine nu numai gol de orice virtute, ci
si pãcãtos si sãrman ca un vames.