Vedere duhovniceasca – Calugar aghiorit anonim - Ortodoxie sau ...

Intr-adevâr, când lipseste această întristare, sufletul poate cădea în mare ispită. Deoarece
atunci, ispitit puternic si luptat din toate părtile de vicleanul diavol, omul este usor biruit
si poate fi rănit de moarte. Iar întristarea aceea pleacă, dar cum pleacă nimeni nu stie si
nici nu întelege, asa cum nu întelege cineva cum trec zilele vietii lui. Numai aceea
cunoaste si întelege cel care a pierdut întristarea aceea, că a plecat de la el, precum fiecare
dintre noi întelege că trec zilele vietii lui, dar cum trec nu întelege.
Dar când pleacă întristarea, să o ceară omul din nou de la Dumnezeu. Deoarece cât
lipseste întristarea, omul este lipsit de daruri mari si ceresti, iar sufletul lui sărăceste ca o
văduvă săracă. Nnumai după ce revine întristarea omul întelege si cunoaste pierderea de
mai înainte. Iar când omul vrea să ceară de la Dumnezeu întristarea de care a fost lipsit
din pricina neatentiei lui, să o ceară prin mijlocirea adevăratei smerenii. Să arate lui
Dumnezeu o fată încruntată, inimă si minte necăjite. Să aducă înaintea lui Dumnezeu
toată strâmtorarea pe care o are în suflet si tot necazul de care suferă inima lui. Si să
reverse în fata lui Dumnezeu într-un fel anume toată rugăciunea lui, cerând milă pentru
nenorocirea în care se află, după cum spune si cuvântul proorocului David: "înaintea Lui
revărs rugăciunea mea si necazul meu înaintea Lui îl spun".
Să ia asupra lui omul Harul lui Dumnezeu, acuzânduse numai pe sine că este de vină si că
a devenit pricina plecării întristării de la el. Să făgăduiască lui Dumnezeu că de acum
înainte va lua aminte să arate o adevărată pocăintă înaintea Lui. si, asa cum, atunci când
este întristarea aceea în inimă, sunt mângâiate nu numai inima si sufletul, ci si toate
puterile sufletului si ale inimii, si chiar trupul însusi primeste din nou mângâiere, tot asa,
atunci când lipseste întristarea, să cadă toate la rugăciune si s-o ceară de la Dumnezeu.
Fiecare să-si împlinească datoria sa. Trupul să se nevoiască cu cea mai vădită nevointă.
Rugăciunea să fie înfrântă cu oftaturile si cu silinta rugăciunii. Sufletul să se îmbrace cu
tristetea precum se îmbracă în negru mireasa când rămâne văduvă. Mintea si cugetul să
însotească sufletul până la tronul dumnezeirii, si atunci sufletul să cadă plin de lacrimi si
de evlavie, precum fecioara aceea cuminte si plină de durere la picioarele Domnului
nostru Iisus Hristos, Mirele ei, Cel preacurat si nestricăcios. si sărutându-le, să cuprindă
vesmântul Lui strălucitor, si, privind zi după zi fata Lui dumnezeiască cea preadulce si de
necuprins cu mintea, săL roage cu smerenie si cu rugăciune fierbinte, cu cuvintele de mai
jos, cu frică multă si cutremur si cu iubire. Să spună astfel:
Rugăciune
Adu-Ti aminte, Doamne, că pentru om Te-ai făcut om adevărat si mântuieste-mă pentru
iubirea Ta de oameni; nu lăsa, Stâpâne, rugăciunea mea fără răspuns, pentru numele Tău
Cel preasfânt, ci dăruieste-mi mângâierea Ta. Pentru tronul Dumnezeirii Tale, Făcătorul
meu, nu Te mânia pe mine, desfrânatul. Pentru slava Ta cea negrăită, Dumnezeul meu
Cel preadulce, trimite-mi si mie milele Tale cele bogate. Varsă cu milostivire din locasul
Tău preasfânt Harul Tău îmbelsugat asupra mea, că prin mare necaz trece robul Tău când
este lipsit de Harul Tău. Nu Te mânia pe mine, Sfinte, pentru că vin în fata Ta cu multe
cuvinte. Deoarece Tu stii că toate le spun din multa mea amărăciune, care vine din
învârtosarea inimii mele. Iartă, lasă, Milostive, toate fărădelegile mele, câte Ti-am gresit
din tineretile mele si cu care am întristat Duhul Tău cel Sfânt si pe Tine, Stâpânul si