Vedere duhovniceasca – Calugar aghiorit anonim - Ortodoxie sau ...

fie prezent fără "Hristoase al meu! Hristoase al meu!". Dacă nu sălăsluieste în inima lui
Hristos, cum poate acesta să fie plin de numele lui Hristos si atât de îndulcit? Plin de
numele lui Hristos si atât de îndulcit ajunge să fie prin rugăciunea inimii, care se spune
înlăuntru cu durere.
Iar durerea inimii, cu cât este mai tare, cu atât este mai dulce. "Este grea iarna, dar este
dulce Paradisul, spuneau cei patruzeci de mucenici". Este grea durerea aceasta pentru
trup, dar este Paradis pentru suflet, deoarece când inima simte durere din pricina
rugăciunii, atunci se bucură sufletul si-si găseste linistea. Când va înceta durerea, se va
odihni sufletul, dar se va întrista sufletul, pentru că a încetat cina cea tainică a hranei celei
negrăite si a bucuriei ceresti. Când iarăsi vine durerea, nu se mai odihneste tru pul, dar
prin silirea rugăciunii începe să fie atinsă înlăuntru inima, care tresare de îndată si sufletul
se bu cură, înainte chiar de a veni, de nădejdea apropiatei hrane duhovnicesti. Si atunci
când vine, sufletul scoate un strigăt mut de bucurie, amestecat cu dulceata inimii si a
cugetu lui, deoarece rosteste plângând numele lui Hristos Iisus: "Primeste-mă, Doamne,
în împărătia Ta! Primeste-mă, Iisuse acolo unde esti Tu, iubirea mea si lumina mea cea
preadulce! Da, preadulce Iisuse al meu, primeste-mă acum, acum. Domnul meu si
Dumnezeul meu, primeste-mă, deoarece, din clipa în care am gustat în parte, în chip de
negrăit, din negrăita dragoste si bunătate a Ta, Hristoase al meu si Dumnezeul meu, nu
mai pot să mă despart de Tine! Nu mai sufăr lipsa Ta. Ard si mă aprind de flacăra
nestinsă a preadulcei Tale iubiri! Când îmi aduc aminte de Tine, mă aprind de setea după
Tine! Când Te caut, îmi dau sufletul până Te găsesc si cad în neputintă din pricina
despărtirii de Tine!"
Acestea si altele asemenea acestora spune sufletul tău lui Hristos, arzând de iubirea cea
peste măsură de care este cuprins pentru El, când, după ce a strigat destul cu trupul, este
înstiintat că Hristos a auzit glasul lui si l-a scris în cartea vietii vesnice, unde sunt scrisi
toti dreptii, despre care Scriptura spune: "Si în cartea Ta toti au fost scrisi".
Dar Iisus Hristos, ale Cărui judecăti numai El le cunoaste, îl mai lasă încă în lume, pentru
a îndoi sau a înzeci si însuti roadele sale. Si încetează pentru putin durerea inimii cu
mângâierea Lui, nu pentru că Domnul împutinează durerea (pentru că Domnul voieste să
simtim totdeauna durerea din iubire pentru El, care este si devine mântuire pentru noi), ci
se împutinează durerea o dată cu înmultirea lacrimilor.
Această durere, asadar, este un dar mare, dat de Dumnezeu celor care se nevoiesc si care
Il iubesc pe El. fără această durere nimeni nu poate vedea pe Dumnezeu nici în această
lume, în chip tainic, adică în extaz si în viziune, si nici pentru cealaltă lume nu este
înstiintat si încredintat că va fi cu Dumnezeu.
La această durere se ajunge cu multe nevointe si după mult timp cu silirea fără măsură a
rugăciunii inimii. Pentru că, dacă cineva nu-si sileste de ajuns inima sa cu rugăciunea,
este cu neputintă să afle durerea inimii. Se ajunge cu multe zbateri si cu multă silintă la
această durere. Si numai ce pentru putin va neglija omul rugăciunea, atât de repede fuge
de la el, încât el însusi se minunează cum a fost cu putintă să o piardă, pentru o clipită de
neatentie. Dar cel care o află o singură dată, chiar dacă o pierde, o regăseste din nou