Vedere duhovniceasca – Calugar aghiorit anonim - Ortodoxie sau ...

părinti.
Alteori, iarăsi, atunci când mănânci, pâinea pe care o mesteci sau sărăcăcioasa ta
mâncare, atunci când mănânci ti se pare, sau mai bine spus se fac precum mana pe care
au mâncat-o evreii oarecând în pustie. Cu toate că mâncarea ta poate să fie numai niste
seminte fierte, fără nici un adaos, sau ierburi fierte fără ulei, ti se pare ca si când ai mânca
lapte sau fiertură de carne, sau miere, sau peste gustos. Mâncând si având acest gust
minunat, se îndulceste si cugetul tău gustând în sine dulceata de nespus de care se bucură
sfintii în cer, mâncând acea pâine cerească si bând nectarul minunat al slavei Domnului.
Adică, contemplând slava lui Dumnezeu cea neschimbată si de negrăit si de necuprins cu
mintea si mai presus decât orice cuget, sfintii se satură în chip minunat de toate
bunătătile.
De aceea spunea si profetul: "Mă voi sătura privind slava ta". In acelasi timp cu dulceata
limbii tale si a mintii rale, tresaltă din tine si rugăciunea, de la sine, si prin aceasta te
împiedică să ajungi la săturarea pântecelui, ca si când ti-ar spune cu glas: "Ajunge, ai
mâncat!". Deoarece omul, ca fiintă ratională ce este, nu trăieste numai cu pâine, ci
trăieste si cu Harul lui Dumnezeu, precum spune: "Nu numai cu pâine va trăi omul, ci si
cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu".
Deci si tu, din momentul în care vei simti înlăuntrul tău tresăltarea rugăciunii, te bucuri
peste măsură, aducându-ti aminte de darul lui Dumnezeu si de purtarea de grijă a
Dumnezeului Celui Preaînalt si, din bucuria aceasta de negrăit, versi atâtea lacrimi încât
nu se udă numai fata ta, ci se udă de acestea si mâncarea ta.
La fel se întâmplă si atunci când bei apă. Iti vine aceeasi cercetare a Duhului Sfânt,
deoarece, bând tu apa ta simplă, se deschide de îndată izvorul lacrimilor ochilor tăi. Din
aceasta cunosti singur că îti este de ajuns cât ai băut pentru a trăi. De ce să mânânci si să
bei mai mult? Ti se pare că ar fi spre pierzania sufletului tău. De aceea încetezi fără
întârziere să mai mânânci si să mai bei si te scoli de la masă cu o îndoită bucurie. Una
pentru că ai mâncat îndeajuns si se va întări inima tă slăbită, si alta pentru că si-a amintit
Domnul de tine si ti-a bucurat inima si cugetul cu vinul neprefăcut al trezviei si al
bucuriei dumnezeiesti. Dar pentru a vorbi un pic despre această bucurie duhov nicească,
am iesit un pic din cuvântul meu în care vor beam despre durerea din inimă, deoarece
amândouă ac estea sunt roade ale aceleiasi rugăciuni. Aceeasi rugăciune este cea care
naste si mângâierea sufletului si durerea inimii.
Asadar, să spunem că atunci când spui rugăciunea din adâncul inimii te doare înlăuntru
inima, iar durerea inimii te face să oftezi greu. Căci cine oftează fără durere? Si cine este
cel care suferă de durere si nu-si încruntă fata? Durerea despre care îti vorbesc este
îndoită, deoarece nu numai că te doare înlăuntru în chip vădit, acolo unde se lucrează cu
silintă mare rugăciunea, ci te doare în chip nevăzut sufletul tău, atunci când îti zdrobesti
inima cu rugăciunea.
Durerea simtită a inimii te face să oftezi, iar durerea sufletului dă nastere la încruntarea
fetei, iar încruntarea si posomorârea fetei tale tin durerea inimii, deoarece, amintindu-ti